Gaşca asta care s-a suit pe toate organismele importante ale ţării – în primul rând CNSAS, ca să-şi ascundă propriile legături, dar şi alte grupuri de presiune! – trebuie să se obişnuiască şi cu alte opinii. Din păcate, li s-a spus doar adevărul.
De douăzeci şi cinci de ani noi tot batem pasul pe loc şi nu putem ieşi din clişeele confortabile în care ne-am aşezat. Am smuls masca de pe epoca trecută, fără s-o înţelegem sau măcar s-o analizăm cumsecade şi am
trecut cu arme, muniţii şi bagaje în aceeaşi barcă pneumatică, uitând de unde am plecat. Oameni simpli, un vaporean şi o recepţioneră cu liceul ca seral, nişte farfuze cu şcoli de trei ani într-unul singur, ca magazinul Victoria de mai an, ar fi trebuit să aibă ceva bun-simţ ţărănesc. Căci la noi dintotdeauna peştele de la cap se împute şi ăsta dă tonul. Dar asta e, ţăranul nostru nu mai este nici pe câmp, nici în cărţile de citire, nici pe scenă. El a devenit mahalagiu şi lucrează la salubrizarea marilor capitale ale Evropii, de unde învaţă cum să se poarte la televizorul din camera lui de bonă. El este o marfă exotică şi exoftalmică, trecută pe curat din maculatorul existenţei lui simple şi oneste.
S-a schimbatără conducerea, şi pe bună dreptate, la ICR. Paţachinevici ăla, că mi-e şi scârbă să-i scriu şi numele, era o simplă nulitate, un articlier banal şi atât. Fusese impus cu scandal, cu ajutorul căpitanului Soare, de vă mai amintiţi! Băietul se pare că este zdruncinat la scufiţă, mi-au spus mulţi colegi de-ai mei care l-au cunoscut, se zice că îşi cumpără reviste porno, e amator de peep-show-uri, de altminteri, este specialist în oja de pe deştele de la picioarele puşcăriaşei de drept comun, Elena Udrea, în nimic altceva! A scris o carte despre Dante care nu spune absolut nimic. Pe acest prostuţ îl amâna mereu din pagină, la Contrapunct, Gelu Iova, de bine mi-aduc aminte. De fapt aşa ceva şi este, bietul de el, un veşnic aspirant la poşta redacţiei. După el venise un om serios, de carte, care a şezut foarte puţin şi care a fost viguros contestat încă din start, deşi era singurul cu glagorie: Andrei Marga. Fost rector, fost ministru al învăţământului, profesor de filosofie, ştiutor de germană, autor de cărţi şi gazdă a Angelei Merkel. Despre el, ordura, gunoiul social Băsău se exprimă ireverenţios. Un vaporean semianalfabet îşi permite să aibă opinii! Nu sunt prieten cu Andrei Marga, nu uit nici că a fost împins să aprobe apariţia manualelor alternative în guvernarea CDR – fireşte, nu era el, era altcineva! – dar îl cunosc de pe vremea când îi citeam cu nesaţ rubrica din Tribuna, condusă pe atunci de DR Popescu, unde vorbea despre Habermas, Jaspers, Frege, Carnap etc. În vremea lui, a lui Marga, a căzut Târgul de carte de la Paris, unde noi, românaşii, iar am făcut un circ păgubos şi provincial. Să ne înţelegem, am fost la faţa locului de câteva ori, la toate târgurile astea noi nu existăm, iar la lansările noastre se adună maximum două duzini de spectatori, nu umplem o sală de festivităţi decât pe jumătate. După Marga a fost aşezat acolo fostul şofer al lui Manolescu, un om şters cu un nume ridicol, fără semnificaţie.
Cine spune că echipa HR Paţachinevici şi a publicistului Mihăieş – cel care mi-a făcut şi mie o recenzie drăguţă în revista Orizont, de pe vremuri! – a avut vreo realizare cât de mică, se înşeală. ICR-ul a fost o reţea subterană de favoruri, de traduceri impuse şi de articole comandate fără niciun fel de impact, altul decât al unui folclorism clorotic. Folclorism în sensul franţuzesc al termenului, de bizarerie, de pitoresc facil, de ţopeală. Dacă vă interesează, după umila mea părere, un astfel de stabiliment nici nu ar trebui să existe, ministerul culturii ar trebui să se ocupe de toate. Iar dacă există, după modelul făţarnic al marilor culturi, trebuie să fie o simplă casă de cultură care să programeze lucruri interesante pentru publicul de pe alte coclauri: filme, discuţii, întâlniri, prezentări de carte şi de alte publicaţii, reţete gastronomice, dansuri, obiceiuri, metehne. Institutul Francez, pe care tot îl copiem, era bun pentru colonii, ministerul de resort al Franţei era când şi de comunicare, când al Francofoniei, al răspândirii limbii franceze, vehiculul unei mari culturi, al uneia dintre cele mai importante ale omenetului. La noi, cultură tânără şi în plină afirmare, s-a simţit mereu nevoia unui stabiliment de propagandă, în perioada interbelică ne uitam înspre Germania nazistă, alături de care am fost înfrânţi la Stalingrad, şi de Italia fascistă, alături de care ne făceam de basm aşa după cum rezultă din proza lui Curzio Malaparte, apoi ne traduceam prin ARLUS.
Bref, ce i se reproşează lui Nicolae Breban? Nimeni nu-i poate contesta valoarea de mare şi important scriitor contemporan, unul dintre cei mai seamă romancieri ai literaturii române. Ce i se reproşează? Tonul. Poate a fost oleacă prea vehement, am remarcat-o pe loc eu însumi, dar aşa răbufnesc scriitorii. Că e turnător, colaborator al securităţii (deşi Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a dat verdictul definitiv şi irevocabil de necolaborator, respingând „acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii” şi declarând-o neîntemeiată!). De unde rezultă asta? Din discuţia cu un general al Securităţii noastre. De aici nu iese, şi ştiu că am mai schimbat replici cu un gazetar închipuit apărut după evenimentele din decembrie 1989. Scriitorii vorbeau orice, chiar vrute şi nevrute, şi chiar dacă ar fi fost aşa, care e problema? O dovedeşte vreun angajament? Astăzi este altfel? Măcar să fi existat o reţea coerentă, serioasă şi să fi impus pe cineva valoros, dar noi am avut parte numai de mediocrităţi şi de ciurucuri, trebuie spus odată şi odată adevăru! Chiar de mai multe ori. Toate chestiile astea sunt lansate de Monica Lovinescu şi de grupusculul ei. Ce-au făcut ei? Ce-a rămas în urma lor? În loc să ne chinuim să lăsăm cu toţii câte ceva, ne măcinăm în războaie sterile. Acum, vin dânşii, arendaşii minţii, şi se plâng că se guduraseră a împăcare şi nu le-a fost oferită. Cu cine să te împaci, frate, că ei numai împăciuitori şi obiectivi s-au dovedit, nu s-au aburcat unii în spinarea altora, cu beveste şi cu amante cu tot, păpând banii contribuabilului onest! Nici o împăcare, niciodată, securişti au fost atâţia şi mai ales acum, pe stil nou, după ’90. Sunt mai penibili pupincuriştii lui Băsău, un dereglat psihic şi un prost sadea care a uzurpat scaunul prezidenţial, decât ăi ai lui Ceauşescu. Iar Breban a fost un opozant al regimului lui Nea Nicu. A părăsit direct CC-ul, un gest care cântărea greu. Caraion, căruia i se mai propusese Nobelul de către micii noştri fripturişti insignifianţi parizieni, ce era? Ionesco însuşi nu l-a obţinut, şi îl merita – deşi, după mine, este sub Beckett, care l-a luat, de altfel.
Asta-i şi situaţia din literatură, din cultura noastră, acum. Nu mai sunt sau nu se mai produc în public, sau nu sunt lăsaţi să se producă, oamenii cu capul pe umeri, pătura aia de intelectuali de rasă, de bună calitate, nu de cioflingari cu ifose. Nici nu mai sunt instituţii de schimbat astfel de păreri. Aşa după cum nu avem clasă medie, nu avem nici ţesutul ăla mijlociu de oameni cultivaţi cu adevărat, nu după ureche.
Să nu ne înţelegem greşit, suntem cât se poate de reconcilianţi, de oameni de bună condiţie şi de bune moravuri, oameni cu frica lui Dumnezeu, dar nu suntem nici cârpe. Or, gaşca asta ce s-a suit pe toate organismele importante ale ţării – în primul rând CNSAS, ca să-şi ascundă propriile legături, dar şi alte grupuri de presiune! – trebuie să se obişnuiască şi cu alte opinii. Din păcate, li s-a spus doar adevărul.
Nu se poate, nu credeam că suntem în stare de asemenea gugumănii, asemenea nerozii! Chiar dacă par simpatic de dadaiste! Nici nu ştii de unde să le începi, cum să le interpretezi, psihanalitic sau patologic? Toţi nechemaţii, toate nulităţile patriei române, toţi inutilii de prin presă îşi dau cu părerea. Am crezut că numai Dezaxatul Naţional (Manolescu se referea cândva, pe bună dreptate, la un „dobitoc agitat”, tare cred că i s-ar potrivi şi ăstuia!) este penibil, jenant, mizerabil. Nuuu, nicidecum, sunt alţii şi mai dihai. Mai ales ăi de vor să pară intelectuali! Ferească Dumnezeu, s-a introdus hipermodernitatea în capul gol al ăstora făcuţi pe masterate la Spiru Maiorescu, au prins limbariţă şi cred că se aplică şi la noi legile Evropii! Ţară mică, drame mici şi, mai ales, mese puţine, mese de la care să se înfrupte feneanţii ridicoli autodenumiţi elitişti. Că de fapt asta e durerea, de unde mai pupă ei burse, plecări, şederi, sosiri? A propos, DNA-ul nu se uită şi în ceea ce a lăsat conducerea ICR-ului lui Paţachinevici?
