„Ca şi cum zările, toate, ar foşni
şi ploaia s‑ar umple de fum.
Ca şi cum m‑ai iubi, ca şi cum te‑aş iubi.
Ca şi cum, ca şi cum…”
Nicolae Dabija
De când mă ştiu, lecturile mi‑au suplinit existenţa. Eroinele mele confundă predilect cititul cu trăitul. Toate, dar mai ales Caterina, deţin Ars expectandi. Ca să scap de cea mai grea (de vieţuit) perioadă, începută în august 2013, am tipărit 16 cărţi Petru Ursache. Şi mă rog să mă ţină Atotţiitorul până fac tot ce am de făcut pentru el. În vremi înguste, tulburi, din ce în ce mai strâmte şi mai strâmbe, am fugit în roman. E ca şi cum aş spune: am fugit în lumea lui ca‑şi‑cum. Als ob, deşi viaţa personajelor mele e foarte reală pentru mine.
În timpul ăsta bolnav, virusat, lecturile şi eseurile mele n‑au mai putut suplini existenţa. Un personaj pe care l‑am construit cu răbdare, Miron Gruia din Strigă acum…, spune că „insuportabilul devine suportabil numai dacă e trăit pe jumătate”. Am tot încercat, după ce Petru a trecut „pragul albastru”, să dau viaţa la foc mic. Vita minima e un fel de hibernare ursească (doar sunt jumătatea Ursăcheştilor, după Radu Mareş, iar Şerban Codrin Denk mă apelează cu Ursa Mare). Da, lecturile pot suplini existenţa până la un punct, numai că lumea nesigură, ambiguă are masca pe faţă. Sau Moartea, după Viorica Răduţă: „nu mai ştii/ se moare de virus se moare de frică/ de măsurătoarea prin care alergi/ doctorul umblă pe ape prin viaţă ca şi prin moarte”.
Mi‑a venit în minte spusa lui Ernesto Sabato, că masca pe care o poartă omul ar fi o strategie. Nici singurătatea nu mă sperie. Beata solitudo, sola beatitudino. Cel mai uşor este să mori de, în singurătate. Chiar o iubesc, dar nu pe cea apăsătoare. Nu solitudinea m‑a (aproape) destabilizat, ci impunerea ei în forţă.
La urma urmelor, am mai trecut prin restricţii. Pe vremea Ceau, spectacolele de teatru începeau la 6, să fie oamenii muncii în formă a doua zi; restaurantele aveau draperii netransparente, trase
ferm. „La 10, gata, închidem”, i‑a spus un chelner Profesorului de istorie Cihodaru, boemul, care, la fără un sfert, mai comandase o sticlă de vin, supranumit „verde de Paris”. „N‑ai grijă, Ghiţă, l‑a liniştit istoricul, adu sticla, până la fix beau trii”.
Nu‑mi plac sperieturile de niciun fel. Şi nu mă las cuprinsă de panică. Pot trăi în utopia mea ca într‑un cub de sticlă mată (aşa cum mă vede Ion Andreiţă: „Mă bucur că lupţi şi învingi. Mă bucur, totodată, că rămâi o supersensibilă ascunsă într‑un castel de cristal mat, care retează privirile iscoditoare, curioase şi, de cele mai multe ori, bârfitoare”. Bade Ioane, i‑am răspuns, nu ştii că bârfa poate fi un gen literar? Iar flori virtuale, în realitatea mea virtuală, primesc cu duiumul şi le simt mirosul.
Totuşi, am avut nevoie urgentă să pun o erată la starea apăsătoare. O carte‑erată? Da. Adrian Alui Gheorghe, cu intuiţie fină de poet, şi‑a dat seama că întârzii cu coatele pe genunchi dimineţile şi că mă gândesc să abandonez o cursă deja prea lungă. Alui, la telefon: „Mi‑e dor să citesc un roman de Magda Ursache”. Şi cine te poate scoate la liman mai bine decât un roman antidot, un roman anti‑stres, un roman terapeutic anti‑Corona? În alte cuvinte, o poveste de dragoste cu gust de dragoste, seulement pour les connaisseurs, care înţeleg dragoste adevărată. Am vrut să stau, din 31 iulie până la 1 decembrie 2020, în preajma unor îndrăgostiţi, în spaţiul cristalin, dintre rece şi fierbinte, unde îi duce îmbrăţişarea lor, fără mănuşi de cauciuc. Să pot încerca o rară senzaţie stenică, la vreme de Covid 19. Caterina şi doctorul sufletului ei nu poartă mască.
De‑o viaţă, tot încerc să creez garnituri de mecanisme care să mă ajute să fac faţă. De ce nu cu ajutorul unei love affair, pentru un comentator fiind o dramoletă, pentru alţi comentatori o iubire de esenţă tare, a bărbatului care umple ochii rotunzi ai Caterinei de lumină. Cine nu ştie că dragostea aprinde lumina, ca personajele să nu se rătăcească, vai lui.
Romanul, intitulat întâi Dragoste cu gust de dragoste, m‑a tras afară din coşmar. Nu m‑am mai simţit într‑o cuşcă. Am mers pe clişeul (da, clişeu) unei mari iubiri (nemaipomenită, crede Remus-Valeriu Giorgioni, primul cronicar al romanului), asezonate cu toate stelele (recunoaşteţi sintagma lui Titu Maiorescu, din Jurnal?), cu dealuri înflorite (cei doi găsesc chiar acea Urpflanze a lui Goethe, planta numită de anonimul nostru doi bani), cu lacul codrilor albastru, cu fluturi şi cu porumbei. Onur şi Caterina sunt luminoşi‑albăstrii‑străvezii. Frumoşi. Îngereşti. Aşa i‑am văzut eu, din spatele lor: lui îi creşte un colţ de aripă pe umărul stâng, al inimii; ei, pe umărul drept. Colindă Târgul Ieşilor, Dulcele, umăr lângă umăr, inimă lângă inimă, poate prea patetic, poate prea naiv, ca‑ntr‑un desen de copil de pe asfaltul lui Leo Butnaru.
N‑am avut nevoie de cine ştie ce strategie narativă pentru o dragoste la prima vedere. Dar şi la ultima. Aici a fost mai greu pentru că iubirea care doare e altă ipostază, mai greu de descris, când vine tristeţea absenţei, malinconia, aşteptarea. Marea iubire poate fi distructivă: arde, doare, vrea să te omoare, omoară.
În prea‑târziul vieţii lor (în jur de 50 de ani), îşi recunosc (cât de uşor!) perechea, iubirea având, ca la Platon, două jumătăţi de „plătică”. Iubire salvatoare pentru Caterina, care a trăit douăzeci de ani în cămaşa de forţă a aşteptării. „Uneori (spune o altă eroină de‑a mea, Lili‑Marleen din Strigă acum…) poate fi plăcut să exişti fără să ai vreo speranţă”. „Ce vineri e mâine,/ ce duminică‑i azi?”. Şi aşa trec – oho! – 20 de ani.
Ideea mi‑a dat‑o Daniel R., care citea atunci Conversaţie pe Titanic: „Ce s‑a întâmplat cu Caterina, Doamnă Magda? Avea obsesia sinuciderii. De ce n‑ar fi viaţa obligatorie?”
Daniel însuşi a găsit, în fine, iubirea la 45 de ani, un mix fresh de mângâiere, sprijin, alint, de care n‑avusese parte până atunci. Mi‑am dorit (pentru că mă simţisem bine în pielea ei) s‑o aduc din nou în scenă pe Caterina. Daniel R. mă întreba mereu ce se va întâmpla cu ea. Nu ştiu, îi răspundeam şi chiar nu ştiam, zău aşa. Que será, será. Ce va fi va fi. Pe Cati o lăsasem, în Conversaţie pe Titanic, dezamăgită de un homme à femmes, de un soi de glob‑trotter sexual. Amărâtă, anxioasă, speriată de posibilitatea altei iubiri. Sau, poate, cuprinsă, ca şi Lili‑Marleen, de ceea ce Emil Cioran numeşte „veselă disperare”.
Caterina n‑are niciun gând să‑şi facă în sufletul‑cămară curăţenie; nu înlătură praful rateurilor erotice: două. N‑are nicio intenţie – cât de amărâtă – să caute fericirea, cât de minimă. Îi e frică să nu bată iarăşi cuie‑n vânt. Şi aici îmi vine în minte poemul lui Romulus Vulpescu, În fiecare zi: „În fiecare zi ne batem joc?/ De păsări, de iubire şi de mare,/ Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deşert de disperare”.
Cati se străduieşte să facă faţă postului Tele Next, unde insuficienţa intelectuală a şefului ei e mereu categorică, iar limbariţa, mistificările, dările în gât, mojiciile, mahalageala sunt jurnaliere. Se simte ca într‑un lift blocat între etaje. Asta chiar i se întâmplă, numai că nu e singură când i se face rău în liftul blocat de‑o pană de lumină. Invitatul ei din emisiunea Salvaţi salvarea! e chiar doctor urgentist. Şi da, începe să fie vorba de fericire. Cati are rău de înălţime, dar se caţără pe zid, deşi nu ştie dacă zidul (dragostea instant) rămâne în picioare şi nu‑i iluzie deşartă.
Cineva, să‑i spunem D.A., nu m‑a crezut: „Bărbatul ăsta vine de nicăieri, zdrang. N‑a iubit nicio femeie până la vârsta lui?” Vine aşa, uite‑aşa, pentru că ea are prea mult trecut apăsător. Aproape că a distrus‑o trecutul ăsta şi nu vrea să‑l ştie pe al lui. Îi ajunge prezentul, mai‑mult‑ca‑prezentul. „Nu te va crede nimeni. Naivitatea prozatoarei e… imposibilă.” Ştiu şi eu? Nu cunoşti vorba asta, D.A.? „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!” Cati îşi depăşeşte limitele prin love of first sight. E fragilă, dar şi dominatoare. Ce dragă îmi este! Am vrut să fie fericită cu Onur. E un bărbat care arată grozav, chiar prea. „E prea înalt, nu‑mi plac bărbaţii prea înalţi. Şi schimbă titlul, Magda U., e stupid, bun doar pentru o dramoletă de doi bani şi jumătate.” Ba nu. Beau bere cu gust de rodie, mănânc covrigei cu gust de ceapă, pop corn cu gust de brânză, brânză fără gust de brânză… Cum să nu vreau, pentru personajul meu, o dragoste mare cu gust de dragoste?
Lui Remus-Valeriu Giorgioni i‑a plăcut mai mult titlul iniţial decât Ars expectandi: „Lucrurile mari se spun în cuvinte simple”. Aşa‑i când ai mai mulţi sfătuitori. M‑a bucurat că Giorgioni (declarat misogin, deşi nu este) a observat că Onur şi Caterina îşi trăiesc clipele de aur, orele astrale, ca şi cum ar fi ultimele din viaţa lor. Giorgioni le‑a citit bine inimile, vorba lui Unamuno. În mâinile lui Onur, Caterina, dintr‑un mugur care uitase să înflorească, devine o superbă floare galbenă: „Floaria mia galbenă” îi şi spune persanul, ridicând‑o, ca‑n o mie una de poveşti, pe un covor fermecat. Zburător. Onur are o aripă sub cămaşă, Caterină (cum îi spune el femeii, într‑o delicios de defectuoasă românarabă) o are pe cealaltă. Extaculos! Aşadar, Caterina aşteaptă 20 de ani vara, vara vine, zilele se înalţă, nopţile se luminează… Magicul trăit de cei doi e şi nu e un tertip al auctricei pentru a scăpa de stres.
Bărbatul se comportă nebuneşte din cauza geloziei, în timp ce ea îl iubeşte dureros de dulce. O îmbolnăveşte (anemie gravă) aşteptarea lui, deşi credea că îi învăţase, în 20 de ani, toate tehnicile şi procedeele. N‑are nicio strategie împotriva absenţei prelungite a celui expectat.
Cel mai târziu în noiembrie, Cati putea muri pur şi simplu: voia să moară, se lăsa să moară, dar nu m‑am împăcat cu gândul s‑o omor. N‑am omorât‑o. Am tot lungit naraţiunea cu secvenţe din Jurnal de bord, despre mine însămi, deşi nu‑s narcisistă câtuşi de puţin. N‑am amour propre deloc, am chiar narcisofobie. Magda U.a vegheat‑o pe Caterina în spital până s‑a întors Onur şi a scos‑o din umbra leucemiei. Giorgioni s‑a bucurat: „Ne‑ai scutit de câteva stacane de lacrimi”. Asta e: i‑am lăsat iubindu‑se la nesfârşit, de‑a pururi şi o zi, cum zice franţuzul acela teribil, Georges‑Emmanuel Clancier, în titlul lui de invidiat: Eternité plus un jour. Ireală poveste, ne‑adevărată poveste? Atâta am putut. Aş încheia acest preambul, la partea a doua a romanului Ars expectandi, cu viersul lui Radu Ulmeanu, din Ab urbe condita: „puteţi veni să luaţi/ să vă împărtăşiţi/ cu două trei cuvinte de dragoste/ cu două trei de viaţă şi de moarte”. Şi poate nu‑i de frunza merişorului o poveste de dragoste în vremi complicate. Dia (bo)lectice!
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
