PURUŞA
Când am scris Poema sfârşitului
era o seară smolită de gânduri
când orice disperare îşi creea dreptul la desăvârşire
iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea apocrif.
Ca un înger trecea deasupra noastră
Puruşa în rochia-i de nenufar
canonizând absenţa.
Dar nu aceasta-i consolarea noastră
clipă neagră şi lacomă clipă
despre munţii ascunşi prin ceruri
am vorbit cu clarvăzătorul Von Dogen
până când domestica absenţă da-n muguri
doar el ştia că începusem să scriu erezii
că nu mă interesează urmele zeilor
că nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!
ÎNGERUL OBOSELII
E cenuşiul existenţei, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici până-n ţara de nimeni
ştiută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina pe scuturi
ca uitarea pe margini de gând.
E cenuşiul existenţei, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Laşi în urmă
o mare de zgură.
E cenuşiul existenţei, Max!
Şoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afară e plină de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreţ
auzi cum şuieră a pagubă pustiul.
ÎNGERUL GABRIEL
Astă noapte mi-a căzut din raft
Un veac de singurătate
fantastica baroca celebra carte a lui
Gabriel Garcia Marquez
şi odată cu ea Toamna patriarhului
Colonelului n-are cine să-i scrie şi
Cronica unei morţi anunţate.
Să fie doar răzbunarea unor cărţi
care se vor recitite sau ce semn îmi dă
regele Gabriel?
Atunci i-am bătut repede cu emailul într-un
geam de laptop prietenului Alvaro Mutis.
Nimic rău, îmi scrise Alvaro
ţi-o fi trimis Gabriel un înger
de mângâiat nefericirea un semn al
fericitelor sale totemuri.
Atunci am deschis cartea lui Gabriel Garcia Marquez
şi în noaptea limpede am citit:
Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti
că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti.
Şi: Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt
o marionetă de cârpă şi mi-ar dărui o bucată
de viaţă, cu siguranţă nu aş spune tot ce gândesc,
dar aş….
Pe urmă am silabisit împreună între cărţile nopţii:
Nu-plân-ge – pen-tru – că – s-a – ter-mi-nat, zâm-beş-te
pen-tru – că – s-a – pe-tre-cut!
ŞAH ORB
O, Feodor Dostoievski, în paginile tale apune luna
şi răsare Moartea!
Osândit ca şi tine
probez labirintul şi deşertul barbar apoi strig:
DACĂ NUMAI PENTRU ATÂT AI FĂCUT OMUL,
DOAMNE,
E PREA PUŢIN!
Apără-l, Doamne, pe prietenul meu mort de fericire pe câmpurile sintaxei,
pe actorii aşteptând replici şi gesturi suflate din
culisele lumii!
Ocroteşte-i, Doamne, pe fumătorii de marijuana
pe cititorii în stele
pe beţivii din gări şi din porturi modelând norii magelanici ai depărtării!
APĂRĂ-I PE ARTIŞTII BOEMEI, CEI ALUNECAŢI
ÎN ALCOOLURI
ŞI NU TE BUCURA CÂND VEZI CUM LI SE CHIRCEŞTE
STEAUA
ŞI CUM LI SE USUCĂ TRECUTELE GLORII!
Apără-i, Doamne, pe rătăciţii în inima mea!
POFTIŢI, DOMNULE KAFKA!
S-ar cuveni un imn pentru
alunecarea-n abis
s-ar cuveni o dovadă!
Şi pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie
metatextuală
iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi împart Paradisul
nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează în sine
şi totul e salvator
până şi această peticită speranţă
până şi acest vis amputat
şi chiar această dimineaţă în care
stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
O trompetă rezemată de zid.
Mâna clipocind uşor înspre inimă.
UN PROLIGOMENE DE ŞOAPTE
Zicea: toate uşile dau în haos
Şi mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul
unui cuvânt
Şi mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri
râvnind mereu orizontul de după orizont
trece adevărul dintr-o cameră în alta
şi te ignoră
trece umbra morţii şi te sperie
pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Zicea: şi mormintele călătoresc
Şi mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul în mare!
Şi mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea la fiecare răspântie
cel care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo
te va uita într-o zi!
ÎNTOARCEREA MAGILOR
Ce să facă ei magii cu atâta moarte
s-au întors răscolind neantul
peste Egipt şi Mesopotamia
Etiopia şi Marea Caraibilor
peste creştetul vânătorilor de tigri
peste muzeele din memorie şi fragilele tratate de pace
peste ploile care nu spală niciodată nimic
şi peste tot unde umblă uimire omenească
s-au întors magii.
Şi mă întreb ce zi era şi care
ceas de crepuscul prin spaţii
la orizontul ca o cămilă rătăcind prin deşert
oamenii îşi erau propria măsură
iar cimitirele
acelaşi întuneric pe care creşte iarba.
TOPIREA
(Începusem să mor prea devreme)
Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi
în fiecare oră în fiecare secundă.
Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii
zeci de tratate ale trecerii
cărţi despre regi glorioşi
gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,
şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului
şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu
şi din fiecare se înălţa ca un abur
abia perceptibil revoltătorul firesc
aşa cum din adâncul materiei nimicul.
Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau
iubitele prietenii vecinii:
Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă
şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine
în văzul tuturor te topeşti ca o apă
ce se scurge fără de noimă-n adâncuri
sau ca o avere căzută pe mâna părăduitorilor?
Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu
mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii
şi-i rugam să oprească un timp lunecarea
de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment
mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi
a minimei decenţe sociale.
Dar totul căzuse în autism şi totul
lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul
nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii
iar iubita cea nouă-mi spunea:
– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre
sânii mersul şi părul meu auriu
uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră
în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată
şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.
Iar plecarea mea e foarte aproape.
– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,
dar ce spun eu
va fi un dezastru mai feeric decât
orice apus pentru că eşti atât de aşezată în
inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.
Cum să te desprinzi?
Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi
care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi
Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea
televiziunii centrale prin pieţe cluburi
de zi şi de noapte o rană urâtă
ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând
în dezordine
ca un monstru uriaş.
Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă
ca un muşuroi ca un oraş oceanic după
apocalipticul tzunami!
– Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt
acestei ambiguităţi!
Dar eu continui să mor vizibil
în fiecare zi în fiecare oră
în fiecare secundă
crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului
din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei
pierzaniei şi golului absolut
continui să mor vizibil cu neruşinare,
în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi
sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale
şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir
cum din adâncul materiei urlă nimicul.
POEM DE DRAGOSTE
Aveam patru sute de ani
Tu
mi te uitai
prin cărţi
surâzând
