Puşca de argint
minunatului sonetist şi baladist Tudor GEORGE, mai zis şi AHOE, întru frumoasă amintire
Nu-mi curge nici un sunet azi din liră,
Mă zbucium ca o fiară prinsă-n cuşcă,
Simt alte fiare cum în jur conspiră,
Nesiguranţa, ca leoaica, muşcă.
Din fumul cenuşiu mai fuge-o spiră,
Pe gât arunc, inconştient, o duşcă.
Aud şi cunoscuţii cum se miră,
Dar gândul mi-e întruna la o puşcă.
O puşcă de argint dac-aş avea,
Nebun, să trag mereu cu ea la focuri
Şi înspre ziua ce va apărea,
Iele să-mpuşc, fantastele lor jocuri.
O puşcă-adevărată, de argint
Cu pat de nuc bătut în mărgărint.
Ucenicul
Sonetului fiindu-i ucenic
Şi rimei frate, poate cu soroc,
M-am hotărât demult să mă dedic
Acestei meserii de „iarmaroc”.
Spiritual, de bârfă, de nimic…
Dar preţuindu-i ca pe un odor,
N-am să-l iubesc prea mult şi nici să-l stric;
Aş vrea să-mi fie doar de ajutor.
Să spună că-s poet, lumea-i cetate,
Şi nu ard gazul pe la cârciumi bete,
Că ştiu ce e aceea libertate;
De azi, am început să scriu sonete.
Iar rima va să-mi fie dor şi scut
Şi că degeaba nu m-aş fi născut.
Pentru o zi celei dorite
Eşti trupeşă Margot, cea fără de astâmpăr,
Mizezi pe trupul tău ca pe un pot.
Eu, astă seară, nu pot să te cumpăr,
Că sunt sărac, nu am un chior de zlot.
Deşi în vise-mi calci, tot obsedată
De-a ne-ntâlni la cârciuma din vale,
Şi eu te vreau, ca simplă candidată,
Să mi te-ncerc cu propriile-mi şale.
Zău, de-am îmbâtrânit! – şi-am să fac faţă
Trupului tău de coardă minunată,
Că-mi zic că asta nu mai este viaţă,
Dacă nu strângi la piept un drac de fată.
… Ca tine nu-i puştancă mai focoasă,
Dar nici nu poţi să ţii cu tine casă.
Martorul
Pe ţărm, pe mare, liniştea-i deplină,
Iar pescăruşii zboară neîncetat.
Îşi poartă-n ochi vioaia lor lumină
Printre aripi, pe cerul nebrăzdat.
Deodată-un tunet, ce, din marea lină
Pare c-a izbucnit sau a plecat,
Răstoarnă atmosfera – o felină
Ce-ţi mângâia obrazul, neîncetat.
Te-ai speriat, cu mers de căprioară
Ce nu ştia încotro să se-ascundă,
Ţi se părea că lumea, -ntâia oară,
Te-o potopi cu raza ei imundă.
Aud furtuna ce loveşte-n plexe;
Pe-apaticul care exclamă: Zexe!
Poezia
Tu, binecuvântare şi blestem,
Stilet cu două aprige tăişuri,
Lumina ta, de care mult mă tem,
Sălăşluieşte-n lucii ascunzişuri.
Ademenirea ta – viaţă şi moarte,
Fecioară nepătrunsă de-un destin,
Şi-acum mă locuieşte într-o carte; –
Duplicitate-n zâmbet şi în chin.
Ca să pătrund în tine, ca-ntr-o mină,
Îmi trebuie curaj de matador;
Mi-eşti cunoscută, dar mi-eşti şi străină,
Aş vrea, cu tine, să trăiesc, să mor.
Dar oricare-ar fi soarta, îndrăznesc
Ca unui Dumnezeu să-ţi mulţumesc.
