Centrul de greutate al opus-ului La oglindă, cel mai proaspăt volum semnat de Alexandru Dobrescu (Eikon, 2016), încercând o istorie a plagiatelor româneşti până la 1900, mizează, însă, pe cazurile controversate ale „părinţilor” literelor române, cu ale lor „şi bune, şi rele”; de la călătoria lui Nicolae 
Milescu în „împărăţia Kitaiei”, asumându-şi, ca sol al ţarului, „corvoada traducerii” (nemărturisită), urmându-l, îndeaproape, pe iezuitul Martino Martini (v. Ştiinţa de contrabandă) până la „truda multă” a lui Donici ori „păcatele tinereţilor” lui Negruzzi, perpetuate, notează inclementul critic, şi la maturitate. Nu scapă nici D. Cantemir (pescuind „coincidenţe”), Costache Conachi cu al său „meşteşug” poeticesc ori Gh. Asachi, cel fără „sensibilitate de poet”, deşi prea încrezător în pretenţiile sale de întemeietor. Îndemnul heliadesc („e vremea de scris”) rodeşte şi cavalerul Stamati, în pofida „dezminţirilor”, îşi „camuflează cărările”, bucurându-se de faima unui poet original. Sunt de amintit şi opiniile celor convinşi de „binefacerile” fenomenului, îmbogăţind vocabularul unei limbi născânde, cazul ilustru fiind, desigur, cel al lui G. Ibrăileanu, crezând că, „până la un punct”, astfel de vinovate împrumuturi (taxate, de Al. Dobrescu, drept haiducie, banditism, ş.a.) ar fi utile, autorul Adelei invocând, salvator, ignoranţa publicului, şi el în formare. Vin, apoi, câteva nume grele: „lira multicoloră” a lui Alecsandri, văzut ca „o albină lucrătoare”, cu uriaşe credite (ca dramaturg), vitregitul Bălcescu, cu „drepturi de părinţie” (cf. N.A. Ursu) în Istoria unei mistificări, textele lui Vischer vs Maiorescu, „inspiratorii” lui Eminescu, dosarul Coşbuc, scandalul Năpastei etc.
Coborând, cu circumspecţie iscoditoare şi zel detectivistic, în arhive, Al. Dobrescu purcede la o operaţiune de asanare, indicând punctual, cu inevitabile cruzimi şi sarcasme, astfel de transferuri ilicite, zdruncinând onorabilitatea unor iluştri bărbaţi ai neamului. Plagiatul, scrie rafinatul eseist, lansând formulări memorabile, de seducţie stilistică, a devenit azi o instituţie publică. Foiletonistul de altădată, un „excentric” (după unii), oricum „un om vechi”, şcolit, suferă de francheţe, vestejind poncife, recuperând adevăruri uitate. Ori neştiute. Convins de sentimentul zădărniciei a părăsit, reamintim, tranşeele criticii de întâmpinare. După câteva cărţi de ecou, consacrate lui T. Maiorescu şi maiorescienilor, fisurând masca „oracularului” mentor junimist, lui G. Ibrăileanu şi detractorilor lui Eminescu, serialul „corsarilor minţii”, interesat de productiva cleptomanie intelectuală (Istoria ilustrată a plagiatului la români), ar urma – aflăm – un frisonant Dicţionar al plagiatorilor autohtoni şi un Caragiale, recitit prin „metehnele firii româneşti”. Rod al unui efort sisific, întins pe mulţi ani, astfel de cărţi ne obligă să refuzăm a mai vieţui „cu mizeriile la cap”, cum spune autorul, prea pudici în a le mărturisi. Chiar dacă, din păcate, astfel de igienice isprăvi editoriale nu schimbă datele problemei.
Era lesne de bănuit că Alexandru Dobrescu va continua aventura. Ca dovadă, în volumul din urmă (La oglindă) defilează nume grele, de la plagiatul lui Hamangiu („inegalabil”, zice autorul, reuşind performanţa de „a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia”; vol. cit., p. 240) la Maiorescu, D. Brândză ori Gr. Tocilescu. Paradoxal, blamatul pionierat Proprietate literară şi artistică a lui Const. N. Hamangiu, deşi „dovedit”, cu preluări din Paul Clément, va fi citat cu respect de urmaşi! Maiorescu trece sub tăcere Estetica lui Vischer şi va evita să se disculpe; în cazul lui Dimitrie Brândză, Revista Contimporană denunţase plagiatul, considerându-l pe botanistul nostru, cu studii strălucite la Paris, sub îndrumarea profesorului Baillon, un „ecou al domnului Planchon” în acel articol despre Doctrina carnivorităţii plantelor. Iar „hrăpăreţul” Gr. G. Tocilescu, cu a sa lucrare Dacia înainte de romani, a provocat, în 1881, un imens scandal, pornit de Hasdeu şi continuat de Anghel Demetriescu, acuzând Ştiinţa de contrabandă (cu „împrumuturi” din George Rawlinson), într-un serial (întrerupt) în România liberă. Va continua ofensiva tânărul Iorga, identificând alte izvoare „nemărturisite”. Exemplele abundă şi în lumea beletriştilor. Puse în seama lui Neagoe, Învăţăturile nu au un autor sigur şi chestiunea e lăsată, deocamdată, „deoparte”, fără a primejdui „tabloul”. Filiera împrumuturilor, în faza aurorală („începândă”), devine un obicei îmbietor. Cantemir se inspiră din poema Viaţa lumii, Ienăchiţă Văcărescu îl vizitează pe grecul Psalidas, Anton Pann prelucrează cu sârg, Conachi are, la rându-i, „favoriţi” iar Negruzzi întâmpină necazuri cu Toderică. De la Heliade, cu „ispitirile” lui Stamati şi Alecu Donici ori „localisările” lui Ioan Puşcariu, până la Bolliac, Gr. Alexandrescu şi „veselul” Alecsandri, debitori ai unor surse, putem întocmi o listă impresionantă. La care Alexandru Dobrescu adaugă pe copistul Vlahuţă, „Dosarul Coşbuc” (nerezolvat), cu texte litigioase, incriminate de „ultravigilentul” Grigori N. Lazu şi suspiciunile legate de „străformările” eminesciene, după vorba canonicului Grama: sonetul-imitaţie Veneţia şi parafrazele după Theodor Altwasser (în Nilfahrt) în cazul Egipet-ului, cazuri în care, notează sec Al. Dobrescu, „nu-i loc de întors” (lucr. cit., p. 334). La steaoa era îndatorată lui Gottfried Keller, minimalizat de comentatorii noştri, tratament aplicat şi lui Auguste Dorchain, asupra căruia atrăsese atenţia I.M. Raşcu.
În fine, nici prozatorii nu se lasă mai prejos. Duiliu Zamfirescu va fi denunţat de Dumitru C. Ollănescu (Ascanio) în Voinţa naţională (1884), harnicul poligraf Theochar Alexi dă o versiune prescurtată, în germană, a Ciocoilor lui N. Filimon şi o retraduce (Bei-Vodă, domn) sau, mai degrabă, o „noroieşte”, cum scria tânărul Gh. Bogdan-Duică, cel care semnalase frauda în Gazeta Transilvaniei. Încercarea de roman a lui Ion Ghica, botezată de editori Istoria lui Alecu, a trezit interesul lui Alecsandri, ca roman de moeurs; şi care, scriindu-i lui Alex Hurmuzachi, îl voia publicat în Bucovina, păstrând anonimatul, după voia autorului. Dar manuscrisul, de negăsit atunci, a fost publicat de Dim. Păcurariu (ESPLA, 1959), intrând târziu în circuitul public, soarta „scutindu-l”, astfel, pe făptaş de „apăsătoarea povară a unui plagiat” (după cartea lui Reybaud). Al. Dobrescu are, pe bună dreptate, „oareca
ri rezerve” şi observă că Ion Ghica nu publicase textul cu pricina, descoperit târziu în fondurile Bibliotecii Academiei şi apărut, se înţelege, în acest caz, fără consimţământul autorului. În zona dramaturgiei, „creditele” lui Alecsandri cresc ameţitor şi o încercare timidă de spovedanie, recunoscând, cu jumătate de gură, niscaiva prelucrări şi localizări, n-a adus lămuririle cerute de I. Nădejde, doritor să afle „relaţiile particulare cu sursele”. Marea victimă a comediografului nostru rămâne „inepuizabilul Hugo”, cum dovedeşte, fără tăgadă, expertiza lui Alexandru Dobrescu. Nu puteau rămâne pe dinafară scandalurile în care a fost târât Caragiale. Se ştie, măsluirile puerile, alaiul de şicane, i-au procurat „duşmani pe viaţă”, şi cu largul să concurs. Or, criticul, ca „român serios”, după vrerea lui Hasdeu, reciteşte atent, în context, informaţiile de istorie literară şi descâlceşte meandrele afacerii, descoperind şi faţa gravă a unui Caragiale sondând „hăurile psihologiei”, deloc incompatibil cu vervosul autor al comediilor. Să nu uităm că aruncându-l în luptă pe fictivul Kemeny, tânărul publicist Constantin Al. Ionescu a preluat grelele suspiciuni care l-au însoţit pe Caragiale, culminând cu scandalul Năpastei, Caion devenind un „sinonim al detracto-
rului de profesie” (p. 374).
Am lăsat deoparte pe cei pomeniţi în Partea întâia (cronicarii, savanţii, dascălii, predicatorii şi oratorii, tălmăcitorii, filologii, ziariştii, juriştii), survolând voluptuos doar lumea scriitoricească, oferind din belşug nume răsfăţate, culpabile însă. Efortul lui Alexandru Dobrescu e, realmente, impresionant, cercetând, cu mari cheltuieli de timp şi energie, „avalanşa de plagieri”, întocmind pomelnicul unor inşi doritori a se înfrupta, „doar de poftă sau pe săturate”, din „fructul oprit”, ademenitor al plagiatului. Certat că, prin astfel de deconspirări, ar leza interesul obştesc, aruncând în depresie măreţul orgoliu naţional, Alexandru Dobrescu respinge ferm „purtarea duplicitară” şi ipocrizia patriotică; ştie, însă, că brigandajul intelectual se bucură de o tinereţe eternă şi că, denunţând „frumoasele plagiate”, numind braconierii, e sortit să cuvânteze în deşert, fără a clinti reputaţii sau a descuraja năravul. În plus, diversificarea şi sofisticarea tehnicilor de plagiere, trezind – ilicit – o admiraţie delicioasă, secretă, rafinează arta furtişagului, aşa cum învăţăceii de la Academia magistrului Jean Oudart de Richesource, veritabilă „şcoală de plagiatori” din Parisul veacului al XVII-lea, nădăjduiau să ducă pe culmi noi tehnica plagianismului. Deşi, ne previne Alexandru Dobrescu, plagiatul „a fost şi este egal cu sine însuşi”, învăţat „din născare”. Cât priveşte utilitatea şi dificultatea acestor strădanii, străbătând, la pas, uriaşe teritorii, Alexandru Dobrescu ne dă asigurări că nu va abandona. Ceea ce surprinde şi nedumereşte e slabul ecou al acestei/ acestor cărţi necesare.
