Andrei Marga: Impactul pragmatismului american

Ca preşedinte al universităţii Princeton, Woodrow Wilson a revizuit curriculumul în scopul de a înlocui specializarea îngustă cu educaţia pe bază largă. Opinia sa constantă l-⁠a făcut să se opună reducerii educaţiei la formarea de „aptitudini practice”, în favoarea unei solide formări a personalităţii

Pragmatismul a făcut din consecinţele practice ale propoziţiilor şi teoriilor în viaţa oamenilor cheia de boltă a semnificaţiei şi a deschis o perspectivă nouă de abordare a cunoaşterii, moralei, politicii, societăţii, lumii. Această perspectivă nu a fost îmbrăţişată fără rezerve. Destui oameni nu o împărtăşesc nici acum. Alţii caută să convingă că este abordarea cu adevărat raţională. În manieră mai intuitivă, John Dewey, de exemplu, a reacţionat la „atitudinea intelectualistă” a personajului Sviajsky, din romanul Anna Karenina, al lui Lev Tostoi, şi a desfăşurat implicaţiile „atitudinii pragmatiste”. Ulterior, mulţi alţii au ilustrat această atitudine.

Dincoace de observaţiile cu privire la prezenţa pragmatismului american, ca filosofie, în istorie – o temă practic inepuizabilă pentru disocieri şi comparaţii – se poate spune că impactul său în istorie a fost larg, benefic şi profund. Chiar acest impact dovedeşte că pragmatismul nu a fost o filosofie sumară a descurcării în situaţii, nu a fost o punere în paranteză a moralei pentru a realiza orice scop, nu a fost acţiune în detrimentul valorilor, ci cu totul altceva.

Desigur, s-⁠au înregistrat şi aplicări vulgarizatoare ale pragmatismului. Cazul nu este singular, căci multe filosofii au avut o istorie similară. Pragmatismul a fost asimilat, vizibil fără cunoaşterea textelor, cu sumara deviză „tu eşti cel ce stabileşte adevărul pentru tine, în funcţie de ceea ce te satisface”, care nu este străină în cele din urmă de deviza cinică „scopul scuză mijloacele”. Exemplificările pot fi multe, de la indivizi ce-⁠şi iau ca reper în viaţă dorinţele şi derivă recunoaşterea realităţilor doar din satisfacerea lor, la regimuri politice care au conceput ceea ce este în funcţie de realizarea obiectivelor proprii. Pe măsură însă ce scrierile exponenţilor filosofiei pragmatismului au fost editate şi cunoscute îndeaproape – ceea ce s-⁠a petrecut în primul deceniu al secolului al XX-⁠lea, pentru William James, şi două decenii mai târziu pentru iniţiatorul curentului, Charles S. Peirce – aplicările vulgarizatoare au trebuit să cedeze. Locul a fost luat de o filosofie propriu-⁠zisă, competitivă cu marile curente de gândire ale lumii moderne, ce nu are de a face cu asemenea aplicări. În spatele evenimentelor istorice se află, cum ştim, alte evenimente istorice, iar toate acestea sunt rezultatul acţiunilor oamenilor bazate pe iniţiative, care, la rândul lor, depind de idei. Unele dintre aceste idei sunt filosofice. Putem vorbi, în cazul pragmatismului, de idei cu acţiune pe porţiuni hotărâtoare ale istoriei americane. Max Lerner a amintit „dinamismul” ce a afectat deja în secolul al XIX-⁠lea toate sectoarele societăţii americane – idei, industrie, arte etc. – şi care s-⁠a datorat unei împletiri de factori. „Aceştia – extinderea în spaţiu, mixtura rasială, pluralismul regiunii şi religiei, prospeţimea startului, eliberarea de energii, accesul la oportunităţi, optimismul şi pragmatismul unei societăţi în mişcare, pasiunea egalităţii – au fost forţele cruciale care au dat formă moştenirii Americii”. Pragmatismul a contat în dinamica societăţii prin aceea că „a fost o privire optimistă asupra perspectivelor Americii şi o tenace concreteţe a abordării, care a judecat ideile şi valorile prin rezultatele lor” (Max Lerner, America as Civilization. Life and Thought in the United States Today, Simon and Schuster, New York, 1957). Datorită pragmatismului, „gândirea socială americană a fost astfel, de la început, alcătuită din conştiinţă şi practicalitate”. Cu timpul, cadrele gândirii americane au trebuit să fie lărgite, căci au apărut semnele unei „revolte pragmatiste împotriva revoltei pragmatismului”, vizat fiind „pragmatismul vulgarizat”. Lărgirea a avut loc, însă, cu mijloacele filosofiei pragmatismului.

Putem vorbi, în cazul pragmatismului american, de impactul său în momente cruciale, care au pus în mişcare evoluţiile ce vin spre zilele noastre. Mă opresc aici, spre exemplificare, asupra a patru dintre ele: intervenţia organizatoare a lui Woodrow Wilson în apărarea democraţiei în America şi Europa, mai ales la sfârşitul Primului Război Mondial; consolidarea constituţionalismului în perioada interbelică, tocmai când Europa aluneca în dictaturi; remodelarea societăţii moderne pe baza programului New Deal al lui Franklin D. Roosevelt; reorientarea diplomaţiei americane de la John Kennedy încoace, în condiţiile statutului de supraputere. Se pot alege şi alte momente, dar cele menţionate sunt suficiente pentru a ne da seama de natura şi anvergura impactului filosofiei pragmatismului.

*

Woodrow Wilson a fost nu doar preşedintele Statelor Unite într-⁠un moment de cotitură a politicii ţării, care a contribuit la o cotitură în istoria Europei şi a lumii. El a fost o personalitate cultivată şi reflexivă, cu o viziune elaborată riguros asupra opţiunilor politice şi a felului de a proceda al responsabililor.

Prima observaţie ce trebuie făcută atunci când vrem să înţelegem acţiunea sa istorică este aceea că Woodrow Wilson a contribuit la o schimbare în abordarea instituţiilor politice înainte de a fi preşedintele Americii. El nu a devenit important pentru că a devenit preşedinte, ci a devenit preşedinte pentru că avea o abordare şi ceva de spus şi de făcut pentru ţara sa, înainte de toate. În scrierile sale de istorie politică şi de istorie ce preced intrarea în cursa prezidenţială, Woodrow Wilson a plecat de la o evaluare lucidă şi de la împărtăşirea de valori ferme ale democraţiei americane, pe care le-⁠a prelungit cu o abordare pragmatică. Bunăoară, în The Nature of Democracy in the United States (1889), el lua în seamă „răcirea” angajamentelor democratice în Europa, dar nu ezita să promoveze optica democraţiei americane. „Noi am manifestat deja acum o sută de ani ceea ce Europa a pierdut, adică conducerea de sine (self-⁠government), posesia de sine – scria el. Democraţia în Europa, în afara închisei Elveţii, a acţionat totdeauna în rebeliune, ca forţă destructivă; s-⁠ar putea anevoie spune că ea ar fi avut până acum o perioadă de dezvoltare organică… Pe de altă parte, democraţia în America şi în coloniile engleze a urmat, aproape de la început, o adevărată cale organică. Ea nu a fost revoluţionară în momentele ei; ea nu a răsturnat alte politici; ea s-⁠a organizat doar pe sine. Ea nu a avut de creat, ci numai de extins guvernarea de sine. Ea nu a trebuit să răspândească propaganda; ea a avut nevoie doar să abordeze metodic felurile ei de viaţă” (Woodrow Wilson, The Nature of Democracy in the United States, în Morton J. Frisch, Richard G. Stevens, eds., The Political Thought of American Statesmen. Selected Writings and Speeches, F. E. Peacock, Ithaca, Illinois, 1973). Este o democraţie ce nu a fost atât pliere la o doctrină, cât creaţia oamenilor înşişi, hotărâţi să-⁠şi organizeze ei înşişi viaţa plecând de la convingeri ferme.

S-⁠a spus pe drept că „Wilson a fost un pionier în aplicarea de abordări evoluţionare şi pragmatice în studiul instituţiilor politice americane” (John Braeman, ed., Wilson, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New York, 1972). Pragmatismul său a constat înainte de toate în reflecţia şi iniţiativele pentru a promova nu o politică de descurcare în context, ci una de transpunere a unor valori în practica vieţii. Nu avantajele imediate pentru sine sau grupul său au contat, ci utilitatea pentru comunitatea întreagă din care făcea parte.

În Congressional Government: A Study in American Politics (1885) Woodrow Wilson deplânge căderea reglementărilor în mâna comisiilor din congres, prin slăbirea rolului legislativului şi schimbarea politicilor prezidenţiale. „Prestigiul oficiului prezidenţial a declinat odată cu caracterul preşedinţilor. Iar caracterul preşedinţilor a declinat pe măsură ce a progresat perfecţionarea tacticii egoiste a partidului” (Woodrow Wilson). Wilson a privit politica nu din punctul de vedere al unui simplu bussines, nici din acela al unei moralităţi abstracte, ci dintr-⁠un punct de vedere pragmatic, având ca nucleu punerea în valoare a democraţiei şi ameliorarea condiţiilor de viaţă.

Ca preşedinte al universităţii Princeton, Woodrow Wilson a revizuit curriculumul în scopul de a înlocui specializarea îngustă cu educaţia pe bază largă. Opinia sa constantă l-⁠a făcut să se opună reducerii educaţiei la formarea de „aptitudini practice”, în favoarea unei solide formări a personalităţii. Aşa cum scrie în What is a College For? (1909), „colegiul este conceput pentru o disciplină mai riguroasă, mai precisă […]: o disciplină ce va face omul adecvat pentru competiţiile şi realizările unei epoci în care fiecare sarcină este condiţionată de folosirea inteligentă şi efectivă a minţii, de cunoaştere substanţială, de vederi aparte, de capacitate pregătită, de penetraţie, ce vin din studiu, nu din disponibilitate naturală sau simplă experienţă practică” (Woodrow Wilson). Formarea personalităţii capabile să stăpânească împrejurările vieţii o socotea hotărâtoare în educaţie şi cea mai importantă contribuţie a educaţiei în societate.

În funcţia de guvernator al statului New Jersey, Woodrow Wilson a arătat că există o alternativă la individualismul elementar din politică. „Bussinesul nostru este să ajustăm dreptul la drept, interesul la interes, să sistematizăm dreptul şi oportunitatea, drepturile individuale şi privilegiile corporative pe unica bază a binelui comun, binele comunităţilor depline…” (Woodrow Wilson). Pragmatismul lui Wilson nu are astfel de a face cu egoismele mărunte ale politicii.

Ca preşedinte la Casa Albă, Woodrow Wilson a pus în aplicare programul „New Freedom”, orientat spre a întări poziţia lui „little man” şi a face astfel încât „să nu fie privilegii speciale pentru nimeni (special privileges to none)”. În 1913, a trecut prin Congres „The Underwood Bill”, care a redus impozitele şi a impus impozitul gradual pe venit. În acelaşi an, a trecut „The Federal Reserve Act”, prin care a stabilit sistemul de bănci al Rezervei federale. A combătut, cu măsuri legis-lative, violarea practicilor comerciale incorecte. „The Federal Farm Loan Act” a venit în sprijinul fermierilor. A interzis, prin legi, comerţul cu bunuri manufacturate de copii sub paisprezece ani şi a limitat la opt ore ziua de lucru la căile ferate. Iar în politica externă, Woodrow Wilson a intrat la Casa Albă în poziţia de „campion al unei noi diplomaţii americane ce plasează binele umanităţii deasupra intereselor egoiste ale Statelor Unite”. A dezangajat un consorţiu de bănci americane de la construcţia de căi ferate în China, pentru a nu leza suveranitatea Chinei, şi a frânat Japonia în tentativele de a ameninţa China. Woodrow Wilson a desfăşurat apoi „diplomaţia misionară” în America Latină, spre a sprijini venirea la putere a „oamenilor de treabă (good men)”. În Europa, a prezentat, în 1917, planul „pace fără victorie (a peace without victory)”. A intrat în război pentru „a face lumea sigură pentru democraţie (a world safe for democracy)” şi a propus planul vestit în „paisprezece puncte”, care a reorganizat Europa şi a restructurat lumea.

Convingerea lui Woodrow Wilson era că „sarcina supremă, care nu este alta decât salvarea civilizaţiei, face acum democraţia insistentă, imperativă” (Woodrow Wilson, Road Away from Revolution, The Athlantic Monthly Press, Boston, 1923). America are o răspundere aparte ca „cea mai măreaţă dintre democraţii (the greatest of democracies)”. Soluţia este acţiunea conform principiilor, la distanţă de optici înguste, care sunt justificate doar „tehnic”. „Natura oamenilor şi a oricărei societăţi organizate dictează menţinerea, în orice câmp de acţiune, a celor mai înalte şi mai pure standarde de justiţie şi de procedură a dreptului; este esenţial pentru gândirea eficace în această materie critică să nu întreţinem o concepţie tehnică mărginită asupra justiţiei” (Ibidem, p.12-⁠13). Distanţarea de „tehnicism” este posibilă valorificând „civilizaţia noastră creştină” şi „concepţia creştină asupra justiţiei”. „Sinteza întregii materii este că civilizaţia noastră nu poate supravieţui material dacă nu este salvată spiritual. Ea poate fi salvată doar dacă devine pătrunsă de spiritul lui Cristos şi a fost făcută liberă şi fericită de practicile ce rezultă din acest spirit”. Bătaia inimilor trebuie, altfel spus, să însoţească mereu lucrarea minţilor, căci, aşa cum spunea altădată (în The New Freedom. A Call for the Emancipation of the Generous Energies of the People, 1913), „singurul lucru ce-⁠l poate face totdeauna o ţară liberă este de a păstra o inimă deschisă şi plină de speranţă sub fiecare haină” (John Breaman).

*
Cum s-⁠au pus problemele constituţionale după Primul Război Mondial ne dăm seama parcurgând o scriere elaborată chiar în contextul interbelic. Autorul, W. Y. Elliott (The Pragmatic Revolt in Politics. Syndicalism, Fascism, and Constitutional State, The Macmillan Company, New York, 1928), opune fascismului, bolşevismului şi sindicalismului din politica anilor douăzeci o abordare a statului cu mijloacele filosofiei pragmatismului.

Aceasta a debutat, desigur, ca „revoltă” faţă de raţionalismul modern, pe care l-⁠a respins în numele unui „constituţionalism democratic” şi al ideii „suveranităţii”, care se sprijină pe el. Acum, „se cuvine ca pragmatismul politic să aibă cel puţin aceleaşi rezultate fructuoase în aplicarea lui la teoria statului”. Aici este pragmatism „în măsura în care se vrea punerea tuturor problemelor politice în contextul lor istoric, economic şi cultural – în loc de a încerca elaborarea unei «science of politics» bazată pe abstracţii. Ea acceptă omul drept creatură biologică ce funcţionează într-⁠un context al nevoilor economice şi la diferite stadii sau diferite tipuri de dezvoltare culturală”. În plus, „omul este privit, chiar în politică, şi ca animal cu scop (purposive), dotat cu interes pentru nevoi morale şi raţiune speculativă”. Optica este aceea că „faptele sunt formate şi folosite în felul în care sunt interpretate”.

Total 1 Votes

0

1