„Să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii rezultate diferite este definiţia nebuniei.”
Albert Einstein
Dacă acceptăm sentinţa preşedintelui privind statul eşuat român, atunci nici şcoala nu poate cunoaşte o altă stare. Anul acesta, Educaţia a primit cel mai mic buget din postdecembrism şi urmează să se înnoiască cu Legea Iohannis, ceea ce va permite saltul revoluţionar de la progresismul neoliberal (ilustrat de Legea Miclea din 2011) la cel woke, axat pe promovarea Triadei DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune). Observăm că, folosind aceleaşi metode şi principii aplicate în reformele anterioare, politicienii îşi încearcă din nou norocul. Rezultatul este uşor de anticipat, de vreme ce sunt reluate şi amplificate toate măsurile prin care s‑a reuşit distrugerea sistematică a şcolii clasice şi degradarea statutului dascălilor în societate. Să trecem în revistă câteva dintre tendinţele reformismului progresist, prin care s‑a asigurat o deconstrucţie durabilă şi sustenabilă a şcolii româneşti.
Maladii ale reformismului progresist
Sindromul reformatorilor mesianici. Acesta vine la pachet cu un narcisism debordant. Este drept, căderea în păcatul trufiei în cazul unor miniştri, precum Andrei Marga, a fost încurajată de o presă dispusă să cultive cultul personalităţii (folosind formule gen „Reforma Marga”). Permanent, reformiştii au lăsat impresia că şcoala începe şi se termină cu ei, că nu avem tradiţii şi că reforma lor este prima, fiind iniţiată într‑un deşert educaţional. Unii dintre eroii noştri civilizatori nu au purtat catalogul pe la vreo clasă de elevi. În ciuda mesianismului şi a aerelor de infailibilitate, nu am dus lipsă de miniştri incapabili să numere corect steluţele de pe steagul Uniunii Europene fără sprijinul unor elevi de şcoală generală, ori degrabă născocitori ai unor legende, după care Romulus şi Remus ar fi fost crescuţi de o vulpe.
Reforma răsărit de soare. Toate aşa‑zisele reforme postdecembriste s‑au vrut construcţii monumentale în deşert. Ele nu au avut la bază tradiţii, o experienţă de valorificat, de parcă şcoala ar fi apărut odată cu instalarea ministrului mesianic. Este uimitor faptul că filosofia ceauşistă a reformei a fost preluată tacit de către toţi miniştrii mesianici: document programatic şi legislaţie, plus axarea pe egalitarism („Şcoala în care toţi trebuie să reuşească”), utilitarism economic (şcoala ‑ anexă a economiei) şi ideologizare. Când Nicolae Ceauşescu lansa „Programul PCR”, el a creat, involuntar, o tradiţie a transformărilor revoluţionare bazate pe un document programatic, urmat de legiferarea şi punerea în practică a măsurilor preconizate. Reformismul postdecembrist a urmat cu stricteţe acest tipic: domnul Andrei Marga a venit cu „Reforma, acum” şi o întreagă legislaţie de aplicare, doamna Andronescu a avut o viziune/vedenie numită „Educaţia care ne Uneşte”, iar domnul Mircea Miclea a lansat „România educaţiei, România cercetării” (iulie 2007), document care a stat ulterior la baza Pactului Naţional pentru Educaţie din 2008 şi a Legii Miclea (LEN) din 2011. În fine, proiectul de ţară „România Educată” a fost transformat în pachetul legislativ Iohannis. Există, evident, şi mici diferenţe între model şi imitatori, componenta ideologică devenind astăzi mult mai importantă faţă de perioada ceauşistă. Ironia istoriei face să fi avut o reformă haretiană, a lui Ilie Murgulescu, în plin stalinism, pentru ca în democraţie să ne trezim cu un val de reforme plagiind modelul oferit de ceauşismul târziu, ele vizând prioritar nu nevoile de instruire şi educare, ci pe acelea ale formării omului nou, bine spălat pe creier şi îndoctrinat. Mai mult, în ciuda valului ideologizant ceauşist declanşat după 1977, consecinţele asupra şcolii nu au fost atât de severe ca astăzi, de vreme ce până şi liceele industriale au reuşit să asigure o bună cultură generală, au menţinut accentul pe învăţare, studiu, lectură, cu toate intruziunile politicului şi hei‑rupismele integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia. Zelul de activistă feroce al Tovarăşei nu a reuşit să dinamiteze fundamentele reformei lui Ilie Murgulescu, ba chiar, în ciuda egalitarismului propagandistic, s‑a menţinut în spaţiul şcolii, până la prăbuşirea regimului, un sistem meritocratic, examenele fiind filtre de selecţie exigente. Este suficient să comparăm, spre exemplu, subiectele date la matematică la bacalaureatul din anul 1982 (în condiţiile în care acesta era doar examen final, nu şi de admitere, ca astăzi) cu cele din anul 2022 pentru a ne convinge că aşa au stat lucrurile. Din păcate, reformele progresiste s‑au dovedit catastrofale, reuşind să distrugă ceea ce se realizase anterior şi să continue ceea ce a fost mai rău din regimul ceauşist.
Puhoiul birocratic sau reforma fără profesori şi împotriva lor. Reformismul progresist a fost permanent alimentat de iluzia că problemele concrete ale şcolii pot fi rezolvate de decidenţi din afara educaţiei, profesorii de la catedră fiind trataţi ca simpli executanţi, un fel de „unelte însufleţite”. Dacă politicienii şi instituţiile de forţă îşi croiesc legi după pofta inimii, iar în materie de finanţare au transformat bugetul în autoservire, legislaţia şcolii este elaborată de un puhoi birocratic (după expresia lui John Kingdon), vânturând lozinci şi utopii, compilaţii de opinii, promovând o gândire dogmatică plină de clişee şi şabloane ideologice. Astfel, spaţiul public este ocupat de politruci civici, oengişti de bine, bloggeri progresişti, corporatişti creativi şi experţi abisali, practicienii fiind total ignoraţi, deşi fără ei nicio reformă nu va avea sorţi de izbândă. În prezent, se observă tendinţa ministerului de a controla autoritar dezbaterile publice, dialogul fiind simulat cu ajutorul unor parteneri privilegiaţi şi a producerii în laboratoarele proprii a unor organizaţii-fantomă, de felul Consiliului Naţional al Elevilor. Înzorzonat cu tot felul de „parteneri sociali”, ministerul nu catadicseşte să colaboreze cu Academia Română, de parcă destinul şcolii ar fi rezervat exclusiv corporaţiilor woke şi puzderiei „stakeholderilor relevanţi”. De ceva timp, o „mână invizibilă” pare să fi adormit sindicatele, iar organizaţiile partenere ale elevilor şi părinţilor, bine strunite de minister, nu mai prididesc să aprobe măsurile propuse şi să repete partiturile încredinţate. De unde până unde elevii au devenit experţi în pedagogie, standarde de evaluare şi reformă sistemică, încât o Miruna, şefă peste un consiliu tutelat de minister, să susţină entuziast eliminarea specializării de învăţător din liceele pedagogice? Mai vedem cum elevii n‑au somn, până când principiile legate de incluziune, „desegregare şcolară”, de măsurile de sprijin pentru cei aflaţi în situaţie de vulnerabilitate, nu vor fi asumate la nivelul „sistemului”. La rândul lor, liderii sindicali par să fi devenit adepţii Şcolii lui Pitagora, respectând cu sfinţenie cele trei reguli de fier în relaţia cu ministerul: ascultarea, tăcerea şi supunerea. Dacă până mai ieri, ei organizau dezbateri şi făceau propuneri pe marginea legislaţiei, solicitând implicarea tuturor membrilor, iar când politrucii naţiei încercau să‑i prostească, imediat strigau la guvern „ca şi leii în turbare”, scandând de zor „Unde‑s pistoalele, unde‑s pumnalele?”, astăzi par a juca după scenariul din „Tăcerea mieilor”, aprobând orice măsură, oricât de aberantă, în comisiile de dialog social tăcând feciorelnic, precum Şeherezada la ivirea zorilor, spre nespusa fericire a doamnei ministru Ligia Deca. Ce s‑o fi întâmplat cu traiul lor „în miezul unui ev aprins” şi cu „a‑nsufleţirii vamă”? De ce nu mai ard dezlănţuiţi pentru cauza şcolii şi nu destramă în flăcările sindicalismului birocraţia ministerială? Legitimate prin sutele de mii de membri, federaţiile sindicale par să fi uitat că reprezintă vocea profesorilor de la catedră în spaţiul public şi în negocierile cu guvernul.
Subfinanţarea şcolii şi robia babiloneană a dascălilor. Atunci când s‑a întâmplat să se ocupe de educaţie, destul de rar, politicienii s‑au uitat „cu ochi miraţi şi trişti” la acest domeniu, găsind de cuviinţă să‑l subfinanţeze sistematic. Clăcaş al epocii neomarxiste, activând într‑un domeniu reprezentând Cenuşăreasa bugetului, dascălul a fost văzut ca un mutant, o combinaţie periculoasă de atlet al mizeriei şi cerşetor obraznic, un parazit bugetar bun doar să încurce planurile de dezvoltare ale patriei şi să blocheze permanent eforturile de progres şi propăşire. Cum a ajuns statutul dascălilor în situaţia actuală? În primul rând, prin grija reformatorilor, care au tratat profesorii drept o forţă de muncă gratuită, calificată, aflată la dispoziţia lor şi a ministerului de profil pentru experimente ştiinţifico‑fantastice în masă. Gândirea sclavagistă a reformatorilor woke ne spune că profesorii trebuie să fie permanent la bunul-plac al politrucilor, să fie motivaţi cu ameninţarea permanentă a şomajului, să fie concediaţi la cea mai mică nemulţumire a părinţilor, elevilor şi ONG‑urilor. De aceea, în cazul salarizării profesorilor, se potriveşte de minune zicerea lui Napoleon: „Guvernul vă datorează totul şi nu vă poate da nimic.”
Şcoala în vremuri întunecate
Cum a ajuns şcoala românească o instituţie a superlativelor negative? Ideologizarea, subfinanţarea, distopiile, ignorarea tradiţiilor şi bunelor practici proprii, instabilitatea legislativă şi experimentele permanente, copierea unor forme inadecvate şi ignorarea problemelor reale, aruncarea banilor publici pe fereastră, aplicarea a tot felul de fantezii visate noaptea de reformişti închipuiţi, acestea sunt cauzele dezastrului actual. Într‑un excepţional articol, domnul Mircea Platon arăta necesitatea implicării în vremuri de criză: „Profesorii tac, preoţii tac, părinţii vorbesc neîncetat pe baza a ceea ce aud la televizor şi pentru a‑şi apăra interesele meschin definite ale «copilaşilor» lor… e nevoie de mai mulţi oameni pentru a reuşi să faci ceva. Şi prea mulţi oameni stau pe tuşă convinşi că nu se poate face nimic. Vom da seama cu toţii de ce am făcut.”[1] Ne aflăm într‑un moment periculos, când se pune problema desăvârşirii deconstruirii şcolii. Geniile pustii ale reformei au făcut, la fel ca hunii altădată, să nu mai crească nici iarba pe unde au acţionat. Judecând deceniile de reformă neîntreruptă urmărind sincronizarea cu şcoala neomarxistă occidentală, vom constata că nimic din ceea ce s‑a trâmbiţat, în materie de obiective urmărite, nu s‑a realizat, reuşindu‑se, în schimb, importul unor probleme străine şi pierderea avantajelor noastre. Digitalizarea s‑a dovedit o mare afacere pentru corporaţii şi o catastrofă pedagogică pentru şcoală. Nici programele din PNRR nu par să rezolve problema subfinanţării cronice a şcolii, urmând să asistăm la declanşarea unui nou festival al tocării banilor europeni pentru interese străine educaţiei. Dacă actuala reformă legislativă va fi materializată prin politica faptului împlinit, oamenilor şcolii nu le va mai rămâne decât să cânte, în ritmul celor de la The Doors, „This is the end…/The end of our elaborate plans/The end of everything that stand/The end…”. Un avertisment lansat cu mult timp în urmă devine tot mai actual: dacă reforma ar fi aruncată în adâncurile mării, ar fi cu atât mai bine pentru elevi, pe cât de rău ar fi pentru peşti.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Notă:
[1] Mircea Platon, Pedagogia „Inteligenţelor Multiple” şi dictatura Creditului Social, Şcoala Clasică, 11.02.2023.
Constantin Toader
