Faptul că „tabla de valori acceptate” (formulare H.-R. Patapievici) e un alt Index librorum prohibitorum. I-am mulţumit lui Adrian Dinu Rachieru pentru sintagma „canibalismul ideologic”. Îi mulţumesc încă o dată: oportunismul corect politic e un astfel de canibalism.
„De mic, eu visat-am mereu,
ca pe-un aprins căpătâi:
să fiu împotriva oricui,
să fiu pân’ la capăt, al lui,
al neamului meu,
al neamului meu!…”
Aron Cotruş
Am văzut totdeauna egal de tragic exilul interior şi cel exterior. Mă gândesc acum la doi mari exilaţi, şi pe plan interior, şi pe plan exterior: la Vintilă Horia, iarăşi ştampilat nedrept ca nazist, fascist, antisemit, şi la Paul Goma, „exilat chiar şi din exil”.
Fanii dictatorului vorbesc de „destinderea” instaurată de scorniceştean, despre „dezgheţul” (cu întreruperi de lumină). În fapt, nu prea mai avea pe cine închide după ce ţara întreagă devenise Celularul mare al Gherlei. Închisoarea se întinsese cât o Românie lipsită de libertate, aşa cum scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid (Editura Conta, 2010). Nesfârşitelor pagube de vieţi distruse în puşcării li s-au alăturat nesfârşitele pagube de cărţi arestate, ale celor care au ales calea grea a exilului. Presaţi să plece din lagăr sau alegând de bună voie să se expatrieze, desţăraţi de comunişti au fost Pamfil Şeicaru, Aron Cotruş şi Al. Busuioceanu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Vasile Posteucă, Virgil Gheorghiu şi Constantin Amăriuţei, A. Ciorănescu, G. Uscătesc
u, Ioan Cuşa, Leonid Mămăligă-Arcade, Negoiţescu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu… Şi-au luat ţara-n cap Alexandru Lungu, Victor Frunză, Oana Orlea, Ben Corlaciu, Ion Caraion, D. Ţepeneag, Virgil Tănase, Ilie Constantin, Nicolas Catanoy, Miron Kiropol, Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran, Dan Culcer, Marin Tarangul, Dinu Flămând, Gabriela Melinescu, Adina Kenereş şi Petru Romoşan, Mihai Ursachi, Mircea Iorgulescu şi atâţia alţii. Pictorul Ştefan Arteni nu-i acasă la New York. Se vede încă, din Jackson Heights, în centrul ţării lui; patria e o apartenenţă la o istorie şi la o limbă a ta, chit că te trece cu vederea ori te ignoră de-a dreptul, dând bani grei să promoveze genialoizi. Citiţi: nulităţi culturale.
Puţini au conjugat verbul dissidere (a se depărta de la calea comună) ca N. Breban, în riposta unică la cumplita strângere a şurubului din ’71, prin Tezele din iulie. A fost iluzia, plătită scump de prozator, că acei comisari ideologici, în minte, inimă şi bibliografie cu „programele”, s-ar fi lăsat convinşi că literatura nu poate fi ghidonată realist-socialist. Adeziunile formale, devenite strict obligatorii („Nu eşti destul de entuziastă la teze, to’ar’şa, am tot auzit pe vremea când lucram la «Cronica»; ia exemplu de la Vasile Constantinescu”) i-au gonit în Vest pe temerarii sufocaţi de activişti, de securişti, de soldăţei-utecişti. Soluţia era, atunci, ca şi acum, solidarizarea. N-a fost să fie, s-a ales Odyseea exilului.
Vă amintiţi? Întors în Ithaca (pentru că era lumea lui, construită de mâinile lui, or, nimic nu-i mai frumos decât Ithaca-acasă), Odysseu nu este recunoscut nici de Penelopa, obosită să-l tot aştepte ţesând şi deşirând ce-a ţesut, nici de fiul prea tânăr ca s-o apere. Nu-l recunoaşte decât Eumaeus. Porcarul umil, sărac îl hrăneşte cu pâinea lui, cu brânza lui, îi dă să bea din vinul lui. Aşadar, omul simplu, curat, îl recunoaşte. Şi câinele. Odysseu nu poate să intre în casa plină de pretendenţi, gata să-i ia locul pe tron şi-n patul Penelopei. Joacă rolul unui bătrân cerşetor cocârjat, îi spune Penelopei, care nu-şi mai recunoaşte bărbatul, jumătatea, că Odysseu al ei va veni s-o apere. Şi vine. Chiar dacă un pretendent spune: „Nici un om viu nu poate încorda arcul”; cel deghizat în Bătrân îi răspunde: „Dar un mort poate?”. Ce bine se potriveşte Diasporei metafora sugerată de Ştefan Arteni. Nerecunoscută nici postdecembrist, găsind uşa casei închisă. Expatriaţilor li s-a furat destinul, viaţa, lumea, istoria, cultura, limba, dar uşa casei, unde se află toate răspunsurile, rămâne zăvorâtă. A sunat patetic? Este.
Vintilă Horia nota în Antologia poeţilor români din exil, Buenos Aires, 1950: „Toţi împinşi către Apus de vânturi diferite mai devreme sau mai târziu înspăimântaţi de urgie, poartă într-un buzunar ascuns acel ban de aur pe care stă gravat, pe o parte dorul întoarcerii şi pe cealaltă, încrederea în întoarcere”.
Şi uite că marii exilaţi din cultura românească, „uriaşi de litere”, cum îi numeşte Aura Christi (şi asta sunt Eliade, Cioran, Vintilă Horia) sunt puşi din nou în situaţia tragică: contestaţi după „legea ambiguă”, 217, cum tot Aura Christi o numeşte.
Ea însăşi aflată Acasă – în exil (volum editat de Ideea Europeană, 2016), constată cu amărăciune noua fisură a literaturii române, a doua după cea din ’44 (ajunsă la apogeu în ’48). Faptul că „tabla de valori acceptate” (formulare H.-R. Patapievici) e un alt Index librorum prohibitorum.
I-am mulţumit lui Adrian Dinu Rachieru pentru sintagma „canibalismul ideologic”. Îi mulţumesc încă o dată: oportunismul corect politic e un astfel de canibalism.
Dacă nu ne-am săturat de starea de dezabuzare, de apatie, de acedie, de atonie (tautologic spus, dar las aşa), atunci literatura română va ajunge „pământul descompunerii”, cum îl numea Argetoianu, mort în puşcărie politică. Să fie actuală avertizarea lui N. Iorga, din 1936, O civilizaţie de zădărnicie şi risipă, de vreme ce ne permitem să-l declarăm pe Arghezi „mare prostituată”, dar pe Miron Radu Paraschivescu un cobai nevinovat? Dacă Nae Ionescu reprezintă, după M.D. Gheorghiu, „încoronarea răului istoric absolut”, dacă menţinem instituţia Gherea, cu statuie cu tot, în detrimentul instituţiei Maiorescu, dacă Blaga pare banal şi uscat ca un os, Voiculescu – searbăd ca laptele de mall, dacă Preda e un corupt, nu şi Petru Dumitriu, Sorescu un oportunist, nu şi Titus Popovici? Pentru Nichita Stănescu, CTP a propus ardere de tot. Şi aici aş folosi replica poetului, à propos de blasfemiatorii lui Eminescu: „Îl doare-n cenuşă pe Eminescu”, dar şi pe Nichita Stănescu însuşi de ziarist.
În acest „haos organizat” de iacobinii recenţi ai istoriei literare, reacţia Aurei Christi vine prompt şi ferm. Aura e reacţionară, observă Theodor Codreanu în cuvântul de însoţire a cărţii Acasă – în exil; reacţionară în sensul dat de Eminescu, sens la care m-am gândit şi eu.
Radicală în opinie, constată compromiterea valorilor reale, din ură de clasă intelectuală. Ne batem joc de zestrea noastră culturală, lipind de ea cuvântul zero. Mergem pe linia n-avem. Un exemplu? Mihai Zamfir scrie că n-avem decât doi dramaturgi, Alecsandri şi Caragiale, şi ăia greci, iar „al treilea nu s-a născut”. Aşadar, nenăscuţii sunt Blaga, Eugen Ionescu, G.M. Zamfirescu, Sorescu, Mazilu, Băieşu, Eftimiu, Sebastian, Muşatescu, Horia Lovinescu, Matei Vişniec…
Despre poeţii basarabeni declarăm net că nu-s poeţi, în loc să se scrie o istorie a literaturii române care să-i includă, s-a cerut ca manualul de istorie să fie elaborat în comun cu R. Moldova, dar nu s-a făcut nimic. Mai mult încă, se mai scoate o oră de română de la clasa a V-a, ca să nu se mai ştie a vorbi corect. La urma urmelor, n-a spus reprezentantul vremelnic al culturii (prin ICR) că „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”? Şi H.-R. Patapievici a afirmat-o în câteva ediţii ale volumului Politice. Replica lui N. Breban a venit de la Paris, în 1 februarie 2014: „[…] limba noastră, cea pe care se sprijină memoria strămoşilor, dar şi primele sunete ale eternei noastre copilării, limba română va fi scutul şi semnul biruinţei. Şi nu alta!”.
Numai că un feed-back al unui alt vremelnic şef de Institut (academic), „A. Philippide” s-a auzit mai tare: cum că limba română o să dispară. Asta se întâmplă când li se dă cuvântul – prioritar – celor care au ce au cu apartenenţa naţională, cu conştiinţa etnică; în nerecunoaşterea faptului că paideuma (Leo Frobenius) produce cultura specifică unui popor. Adevărul adevărat şi arhicunoscut e că fenomenul spiritual universal e bogat ori sărac pe măsura specificului naţional. Mie îmi place să cred că la început de scriere n-a fost Sumerul, ci Tărtăria de Someş. Şi nu-l nesocotesc pe umanistul italian Antonio Bonfini, secretar al regelui Matias Corvinul, care scria, pe la 1480-90: „Limba românilor n-a putut fi extirpată, deşi sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă decât pentru o limbă”.
Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (de precizat: basarabenii au fost primii care au declarat 31 august zi închinată limbii române; noi, regăţenii, doar i-am urmat; cât despre o vremelnică ministresă a Culturii, Biro, parcă, zisă „bipeda”, voia să treacă limba română drept limbă străină), Aura Christi a ales să vină la Bucureşti, imediat după 1990. Şi-a asumat riscul ca discursul său pentru limba şi literatura română să genereze respingeri dure, neargumentate, dar s-a mobilizat energic în lupta pentru apărarea legitimă a culturii vii. A luat lucrurile în tragic, cum şi sunt. Şi eu iau parte la proiectele şi programele desfăşurate de „tribul Conte”, cum îi place Aurei să ne spună, începând cu Apelul pentru salvarea culturii vii, din 2006.
Miza scriitoarei este: „Unghiul mizerabilist şi adesea calomniator din care e tratată, nu rareori, ţara noastră, ar fi încet, treptat, modificat” (Acasă – în exil, p. 90). Spus cu un vers de Mihai Ursachi, încordat e arcul. Gata să tragă săgeata. Aura Christi reuşeşte, ca-n Odyssea, să-l încordeze şi să ţintească. Numai că Ithaca a fost curăţată de rău, nu şi România de detractorii marilor valori, cântând pe struna corect-politică. Iată de ce se simte depeizată: „Da, m-am trezit acasă în exil. În viaţa românească există găşti care se sfâşie între ele” (lucr.cit. p. 95). Sunt oameni-Fiare şi „oameni în fiare”, cum decupează Mircea Platon din Marin Sorescu, Viziunea viziunii, Albatros ’92, carte interzisă.
„Exilul e greu de dus pentru cel care-şi iubeşte patria”, spunea autorul romanului, Le vingt-cinquième heure, Virgil Gheorghiu, homme de foi et de lettres. Iar preotul se ruga pentru patria îndepărtată: „Seigneur, aie pitié des Roumains et de la Roumanie!”.
Voi reveni la felul Aurei Christi de-a lupta (stilul polemicelor ei este inconfundabil) şi de a se ruga pentru limba şi literatura română, pentru „elita creatoare” a ţării.
