E în întregul angajament analitic, fenomenologic, al eseurilor Angelei Martin, ceva din asumarea misionarismului naţional, din civismul ce vine din tradiţia publicisticii ardelene. (Să reţinem că această doamnă a literaturii române se trage dintr-un oraş ardelean, Aradul, având o educaţie în acest spirit.
Nevoia de a se pronunţa asupra a tot ce se întâmplă în ţară după evenimentele revoluţionare din decembrie ‘89, când democraţia a început la noi să-şi dobândească (cât de greu şi cu ce preţ?!) statut de autoritate, i-a adus pe mulţi dintre scriitorii generaţiilor mai vechi la regimul gazetăriei (cei tineri, nu puţini, au căutat de la început să-
şi facă auzită astfel vocea), semnând, cu o frecvenţă considerabilă, foiletoane de atitudine civică, în primul rând, în paginile diverselor publicaţii culturale şi nu numai. O revistă care s-a impus din capul locului prin obiectivitate şi ascuţit verb critic, a fost (şi rămâne) Cultura, în paginile căreia Augustin Buzura a susţinut multă vreme (săptămânal) un foileton polemic pe care cititorii l-au urmărit cu consecvenţă, găsindu-şi în discursul prozatorului, exprimate propriile gânduri şi sentimente. Alături de el, o scriitoare care s-a ilustrat prin rafinament cultural şi printr-o grijă aparte pentru acurateţea limbii române, traducătoarea din spaniolă şi din franceză, Angela Martin a cultuvat, de asemenea, genul acesta de intervenţii în Agora, pronunţându-se tranşant asupra multiplelor aspecte ale dinamicii fenomenului social (şi politic) în diverse împrejurări. „Să încercăm – şi-a declarat la un moment dat programul – să înţelegem lumea din aproape în aproape”. E, fără îndoială, nevoie de o asemenea încercare. Şi iată, reunite acum, într-un volum cu titlul sugestiv: Între cuvânt şi tăcere (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014), într-o riguroasă selecţie de autor, articolele publicate din 2006 până la zi, în 2014, probează cu prisosinţă calitatea de radiografii fidele (fiecare în parte şi toate la un loc), din perspectivă sociologică, morală, culturală, etică şi nu mai puţin politică, ale celor mai importante forme de existenţă în România actuală. Autoarea are un ascuţit simţ al observaţiei detaliului, pe care îl reţine şi îl comentează mai apoi, cu sever discernământ, în întreaga lui aură de generalizare, de cele mai dese ori, maladivă. Sunt discursuri critice, fără îndoială, nu lipsite de o implicată analiză morală şi, după împrejurări, etică, nu mai puţin educaţională. Reţinând problematica zilei, domnia sa abordează într-o eseistică publicistică fie aşa-zisa reformă a învăţământului („şcoala va rămâne la fel de nepricopsită şi retardată, etern deplânsă şi cu atât mai proslăvită în campaniile electorale”); fie fenomenul criminalităţii, vorbind despre strimularea lui prin programarea de filme ce înfăţişează odioase execuţii la comandă, de aiurea, fie problema imigraţiei, circulaţia legală şi ilegală a muncitorilor în străinătate, evident cu „reintroducerea permiselor de muncă pentru români” („faptul cel mai întristător este însă că victime fiind, oriunde s-ar afla, ei sunt prigoniţi fără milă ori folosiţi cu acelaşi cinism de către politicienii străini şi români, după cum o cer interesul de moment, spaima de eşec şi imaginaţia răului în jocul electoral”); fie fenomenul cerşetoriei („sunt astăzi o parte dintre pensionarii din România: foşti modeşti funcţionari, foşti dascăli, foşti cine mai ştie ce bugetari, bolnavi incurabili, părinţi bătrâni, singuratici, umbre măcinate şi albite de ani grei şi de boli grave, fulguind pe lângă pereţii spitalelor, ai bisericilor şi al supermarketurilor, cu mâna întinsă la trecători pentru a primi un bănuţ să-şi cumpere medicamente. Nu ştim nici de unde vin, nici când se duc, dar parcă mereu le iau locul alţii, din ce în ce mai mulţi şi mai necăjiţi, ca într-o sinistră ştafetă a spravieţuirii”); fie chestiunea patriotismului („dacă ne este «inculcat» sănătos – nu prin propagandă, ci prin educaţie – tot astfel se şi 
manifestă, inspirând solidaritate în jurul unor cauze nobile, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria ţărilor lumii. Este o calitate în egală măsură individuală şi socială. În propria ţară, dar şi în oricare alta pe glob, te face să te simţi mai bine în pielea de cetăţean (…). În România însă nu mai interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot, nici nu se ştie dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuşi eşti, atunci este mai înţelept să nu te manifeşti, spre a nu contraria pe cineva, sfârşind prin a te umple de ridicol”), a mallurilor, a turismului şi a comportamentului mizerabil al cetăţenilor noştri în străinătate („compatrioţii noştri îşi afişează întâi şi întâi talentul de consumatori, bântuind avizi printr-o piaţă de desfacere mai bună şi mai diversă decât cea de acasă. Pe orice stradă comercială din lume dacă, să zicem, te-ai plimba, n-ai să scapi de neplăcerea de a auzi pe cineva vorbind «româneşte» – adică birjăreşte, ca la Bucureşti: o limbă urâtă, dezarticulată şi din belşug împănată cu înjurături”) etc. etc. Mereu revine însă la o chestiune de care este legată sufleteşte: aceea a condiţiei scrisului şi a scriitorului, a librăriilor, a cărţii, a presei, a traducerilor. (Ce frumoasă pledoarie pro domo face Angela Martin într-un eseu privind necesitatea promovării traducerilor de bună calitate, a valorilor reale din literatura universală, dezavuând „rebuturile literare”, deplângând faptul că la noi „lectura a devenit treptat privilegiul unei tot mai restrânse minorităţi” şi vorbind cu amărăciune, pe drept cuvânt, pe marginea utilizării în general, tot mai mult, a unei limbi româneşti stricate şi agramate, întrebându-se imperativ: „E o degradare a ei e ireversibilă? Siluită mai mult decât oricând de politicieni, perpelită pe sticla încinsă a televizorului, terfelită în stradă şi rostită în dispreţ, limba noastră, aşa cum sună ea astăzi, le va produce, probabil şi lor [guvernenţilor, n.n.,Ct.C.] revoltă şi compasiune”). E în întregul angajament analitic, fenomenologic, al eseurilor Angelei Martin, ceva din asumarea misionarismului naţional, din civismul ce vine din tradiţia publicisticii ardelene. (Să reţinem că această doamnă a literaturii române se trage dintr-un oraş ardelean, Aradul, având o educaţie în acest spirit: „Ca ardeleancă, probabil că sunt pregătită oricând să resping un nemeritat afront”) şi, prin urmare, nu poate fi indiferentă faţă de atâtea şi atâtea anomalii din România actuală, denunţându-le într-o evidentă notă polemică: „Se poate susţine, la rigoare, că nu există lucruri care nu ne privesc. Există însă mult prea multe pe care, voit sau nu, le trecem cu vederea. Această incapacitate de atenţie, dublată de fuga de responsabilitate, de individualismul tot mai pronunţat, sunt semne ale unei societăţi în derivă. Suntem cu viitorul mort în faşă, la modul cel mai concret: România înregistrează cea mai mare rată a deceselor la copii cu vârstă de până la cinci ani. Avem un guvern neputincios şi un preşedinte, mai nou, ilariant. Iar mulţi dintre noi plecăm ochii în pământ, ruşinându-ne că suntem români. Ne continuăm dialogul surzilor, ca nişte democraţi abulici – fără să clipim, fără să crâcnim. Suntem, cum s-ar zice, «politicoşi» când şi unde nu trebuie”.
Publicistica Angelei Martin e departe de bălăcăreala gazetarilor de duzină pe care îi întâlnim fie în paginile cotidianelor, fie pe micul ecran al diverselor canale de televiziuine. Găsim aici o literatură angajată, de cea mai bună calitate, într-un discurs ce se învecinează adesea, confortabil, cu evocarea memorialistică (vezi eseul despre Jean Starobinski sau cel despre Augustin Buzura), sau probând disponibilităţile unui veritabil critic de artă (comentariile asupra picturii lui Wu Guanzhong sau ale lui Miró). E o proză politică, dacă e să utilizăm eticheta ce s-a aplicat frecvent ziaristicii eminesciene, iar apropierea nu este câtuşi de puţin forţată, căci acesta a fost cel care a ridicat la noi, primul, gazetăria la rang de profesionalism literar. Reunite între copertele volumului actual, aceste eseuri publicistice, impun atenţiei o conştiinţă artistică şi civică marcantă, pledantă cu vigoare a cauzei culturii şi a omului cultural în societatea modenă: „Un remediu există – cultura! (…) aceea care se cere trăită, «rumegată». Cultura care ne cultivă sensibilitatea, ne rafinează gustul şi ne ascute discernământul, ajutându-ne să deosebim adevărul de fals. Cultura care ne solidarizează fără să ne omogenizeze, care, de fapt, ne reumanizează mereu”.
