Iulian Cătălui: Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist, o conştiinţă
Dintre expeditori este suficient să-i amintim pe M. Eliade, pe Alexis Macedonski, pe Ştefan Baciu, V. Ierunca, Vintilă Horia ş.a. Multe dintre aceste scrisori relevă aspecte importante ale activităţii literar-culturale din exilul românesc.
Una dintre cele mai bune apariţii editoriale din ultima vreme (la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013) este Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist, o conştiinţă, o ediţie critică îngrijită de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu. Cei doi semnează şi un documentat studiu introductiv, precum şi note şi comentarii ample. Prefaţa îi aparţine distinsului cărturar Sorin Alexandrescu.
Cartea a fost tipărită în două volume şi aduce în atenţia cititorilor viaţa şi opera ziaristului, criticului literar, omului de cultură care a fost Mircea Popescu (născut în 1919 la Fieni, decedat în 1975 la Roma), apro
ape necunoscut – din păcate – astăzi în România. El a fost totodată un foarte apreciat italienist (a studiat limba italiană la Liceul „Gh. Şincai” din Bucureşti cu G. Călinescu), dar şi un promotor al culturii române în diaspora pentru cititorii de limbă italiană. După o bursă pentru continuarea studiilor de la secţia italiană a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, acordată în 1940 de Institutul Italian de Cultură din capitală, el se stabileşte în Italia la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între 1945-1946, Mircea Popescu a fost docent de limba şi literatura română la Universitatea din Milano, în anii 1950 a condus Secţia română a postului de radio Roma, a lucrat ca funcţionar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri din Roma, până în 1972, apoi ca asistent titular de filologie romanică la Catedra de română a Universităţii de Stat din Roma (din 1972). M. Popescu a fost, de asemenea, secretar al „Societăţii Academice Române” şi redactor al prestigioasei „Reviste a Scriitorilor Români”, o publicaţie a „tuturor tendinţelor culturale şi estetice din exil”.
În prezentarea pe care editorii o fac în studiul introductiv, informaţia referitoare la autor, dar şi la activitatea exilului românesc este structurată pe capitole. Cel intitulat „Ţara şi exilul” cuprinde subcapitolele „Memorie şi identitate în presa exilului românesc” şi „Cultura – singura politică eficientă în exil”. Cel numit „Mircea Popescu – un reprezentant al românităţii în exil” are de asemenea mai multe subcapitole, dintre care semnalăm „Mircea Popescu – un cărturar român în exil” sau „Mircea Popescu – ziarist”. Personalitatea lui M. Popescu se conturează şi din aprecierile confraţilor scriitori din exil, note scrise de aceştia cu prilejul timpuriei sale morţi şi publicate în revista Limite.
Primul volum cuprinde de asemenea şi o parte însemnată dintre articolele jurnalistului, articole apărute în reviste tipărite în exil şi necunoscute publicului din ţară.
După cum nota marele scriitor şi istoric al religiilor Mircea Eliade, pentru Mircea Popescu exilul avea un dublu rol: în primul rând libertatea de a cerceta şi judeca „obiectiv” realităţile politico-culturale din România, iar în al doilea rând „datoria de a continua tradiţia culturală românească, întreruptă în ţară”. La rândul său, George (Jorge) Uscătescu (un alt mare nume al diasporei române din Occident) spunea că exilul „în plan politic nu a adus nimic durabil, (dar) în comunitatea sa fragilă a realizat pe plan cultural un efort semnificativ”.
Studiul introductiv al erudiţilor poeţi şi critici literari Mihaela Albu şi Dan Anghelescu pleacă de la conceptul de „etică a neuitării”, în efortul de a păstra o privire mereu aţintită asupra suferinţei celor ce au avut neşansa ori destinul să treacă printr-un adevărat cataclism al istoriei care a fost comunismul. Astfel, autorii consideră că violentul atac pe care totalitarismul comunist, prin ideologie şi teroare, l-a declanşat asupra memoriei (în legătură cu conceptul de memorie, au fost citaţi semioticianul şi teoreticianul francez de origine bulgară Tzvetan Todorov, Primo Levi, scriitor şi chimist italian, martor şi supravieţuitor al Holocaustului, autor al romanului Armistiţiul, ecranizat în 1997 de cunoscutul regizor italian Francesco Rosi, dar şi istoricul britanic Tony Judt), atât a celei colective, cât şi a celei individuale, pune în acţiune o „industrie de falsificare a conştiinţei şi deturnare a realităţii, o fabrică de opinie publică şi un despotism dezlănţuite asupra mentalului, o monstruoasă tehnologie de mutilare a minţii, de pustiire a sufletelor, un demers deliberator de distrugere sistematică a imaginii omului despre sine, despre ceilalţi şi – în principal despre spiritualitatea naţională”. Comunismul dorea să „amuţească gândul”, interioritatea şi să dizolve „fizionomia identitară” a naţiunii române şi a tuturor popoarelor dominate de această ideologie funest-criminală.
În acest context, M. Albu şi D. Anghelescu au avansat ideea recuperării şi readucerii în atenţia marelui public a operei unui important ziarist şi cărturar cum a fost Mircea Popescu. Cartea se revendică atât ca document, cât şi ca mărturie, aparţinând acelor „demersuri literare” care au apărut sub orizonturile unui cutremur al istoriei. Cei doi coautori au subliniat că presa literară a exilului românesc este dominată de o apăsătoare „dimensiune agonală”, devenind un mod continuu de asumare şi concretizare a datoriei, privind „conservarea şi apărarea memoriei”. În lipsa unei asemenea „poziţionări” identitatea spirituală şi culturală a unei naţiuni ar fi condamnată, pur şi simplu, la disoluţie.
Instalarea comunismului în România, cu ajutorul tancurilor sovietice, a dus la un exil impresionant al creatorilor şi oamenilor de cultură români. Au plecat scriitori, jurnalişti, artişti, dar şi oameni politici, nu puţini dintre aceştia refăcând pe pământ străin, în cea mai mare parte în Occident, „valorile identitare româneşti”. Numele lor este azi mai mult sau mai puţin cunoscut în ţară, dar unii dintre ei au reuşit să-l transforme în renume, susţin autorii studiului, pe alte meridiane, printre cei de mare valoare, universal recunoscută, situându-se, desigur, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Vintilă Horia, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Eugen Coşeriu, George Uscătescu, poetul braşovean Ştefan Baciu şi alţii. Printre aceştia, „un loc aparte” l-a ocupat şi Mircea Popescu, „un intelectual de prim rang” al culturii române.
În a doua parte a studiului introductiv cei doi coautori se ocupă de personalitatea lui Mircea Popescu, pornind de la conceptul de „românist” (M. Popescu era un „încăpăţânat în românism” este sintagma), ziaristul şi italienistul demonstrându-şi „românitatea” la cotele cele mai înalte şi fiind, potrivit lui Virgil Ierunca, „un cărturar, un ziarist, o conştiinţă”, de unde şi titlul cărţii de faţă, deci o dublă dimensiune, cultural-literară şi moral-etică. Albu şi Anghelescu precizează că preocupările cultural-literare ale lui M. Popescu au fost „deosebit de variate”, de la recenzarea/ prezentarea unor volume nou apărute sau a unor numere din revistele româneşti răspândite pe toată planeta până la studii „de mai mare amploare” dedicate literaturii Unirii, istoriei şi istoriografiei populaţiei aromâne sau vieţii şi activităţii lui Antim Ivireanul, cel care a fost „mitropolit al Ungro-Vlahiei”, important ca „naţionalist român de adopţie” pentru cultura română. De asemenea, Mircea Popescu a făcut cunoscute în „Il Belpaese” valorile culturale româneşti, care au putut fi astfel preţuite la justa lor valoare.
Pe lângă autorii români din trecut, M. Popescu a fost preocupat şi de literatura contemporană şi mai ales de cărţile publicate de cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române din exil. Acelaşi Virgil Ierunca, promotor şi el al culturii române în Occident, sublinia faptul că „nu apare o carte de Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau E.M. Cioran pe care să n-o comenteze în Fiera Letteraria, căci pentru cel dispărut scrisul a însemnat o vocaţie ad-hoc de a sfinţi locul. Loc de exil”. Tot Ierunca a scos în evidenţă şi activitatea de „promotor” a lui Mircea Popescu, prin traduceri, a literaturii române, a scriitorilor români valoroşi, printre aceştia aflându-se Blaga şi Cioran, la cartea acestuia din urmă, Storia e Utopia (Istorie şi utopie) scriindu-i şi o prefaţă „substanţială”. Albu şi Anghelescu au insistat şi asupra altei realizări a ziaristului-cărturar Mircea Popescu, de data aceasta în frumoasa şi melodioasa limbă a lui Dante, Leopardi şi Eco, şi anume compendiul de Istorie a literaturii române, o carte „aproape singulară”, cel dintâi nume evocat fiind cel al poetului latin, exilat şi el, Ovidiu! Pe bună dreptate, subliniază cei doi autori, Mircea Popescu nu deschide istoria literaturii române cu poezia populară, aşa cum se procedează de multe ori, ci cu vechile texte, traducerile din slavonă aparţinând literaturii religioase, dar care se dovedeau destul de departe de cei mulţi, necunoscători ai mai-mult-decât dificilului alfabet chirilic. Cercetătorul Mircea Popescu deplângea lipsa documentelor, subliniind însă că „românii sunt un popor născut şi nu făcut creştin”, peste care s-au revărsat „aproximativ 500 de invazii ale barbarilor”.
Dar dimensiunea valorii de „cărturar” s-a realizat perfect, spun autorii studiului, şi în activitatea de „ziarist” a intelectualului român din Roma, activitatea de jurnalist, ctitor şi conducător de reviste fiind cea mai consecventă, după cum observa N. Florescu, „principala raţiune, care adună şi sintetizează toate celelalte preocupări şi manifestări intelectuale ce stau sub semnul personalităţii sale”. În revistele româneşti, M. Popescu a publicat articole în care arăta curajos şi obiectiv că adevărata literatură se scria – în primii ani ai ocupaţiei sovietice – numai în exil, deoarece în România „cuvântul nu mai era liber”, perioada interbelică strămutându-se dincolo de graniţele ţării prin scriitorii şi filosofii care puteau să creeze în libertate. În acest context, Mircea Popescu face consideraţii, nu numai îndrăzneţe, ci şi amuzante, pline de umor, foarte adevărate, unele memorabile, antologice, din care cităm: „Un om între oameni ar putea fi scris nu de Camil Petrescu, ci de pildă, de Chivu Stoica”, „Desculţ-ul lui Zaharia Stancu e sub orice nivel de mediocritate”, sau „Mult lăudatul Mitrea Cocor e un accident nefericit în cariera de romancier a răposatului Sadoveanu”. Nu de puţine ori, precizează cei doi coautori, ziaristul M. Popescu foloseşte cuvinte dure, imprecaţii, atacuri împotriva celor care, prin activitatea lor, făceau jocul abjectei puteri comuniste, indiferent dacă aceştia erau români ori străini. Astfel, scriind despre „Comunitatea europeană a scriitorilor”, pe care o vedea ca pe o „organizaţie notoriu comunistă sau, în orice caz, condusă de criptocomunişti”, informa că aceasta „a patronat la Roma o manifestaţie în cinstea celor 160 de ani, împreună, ai lui Sadoveanu şi Arghezi. Oratorii, cu nuanţe variate, de la Vigorelli la Beniuc mai lepădătură ca oricând, pitic şi gargarisind o franţuzească infectă, au exaltat nu atât opera celor doi sărbătoriţi, cât adeziunea dată de ei, la vârsta senilităţii şi ramolismentului, regimului comunist”.
Cercetătorii Mihaela Albu şi Dan Anghelescu au mai subliniat că în scrisul lui Mircea Popescu există o „permanentă îmbinare a activităţii literare cu politicul, cu problemele vitale ale momentului pentru exilaţi”, dar şi pentru cei rămaşi în România. În acelaşi timp, Popescu a fost şi „o conştiinţă”, el împlicându-se în viaţa şi activitatea semenilor săi şi fiind un scriitor „angajat”, în sensul bun al cuvântului, combătând minciuna cu care se acoperea gigantesc distrugerea ţării şi se falsifica adevărul de către „unii intelectuali cu vederi de stânga”.
O însemnătate cu totul deosebită pentru istoria literaturii noastre va avea de bună seamă volumul al doilea al acestei cărţi. Aici este publicat un set considerabil de scrisori inedite către Mircea Popescu. Dintre expeditori este suficient să-i amintim pe M. Eliade, pe Alexis Macedonski, pe Ştefan Baciu, V. Ierunca, Vintilă Horia ş.a. Multe dintre aceste scrisori relevă aspecte importante ale activităţii literar-culturale din exilul românesc, dar şi informaţii concrete despre activitatea semnatarilor ori despre viaţa lor. Ar fi suficient să amintim fie şi numai scrisoarea lui Alexis Macedonski, fiul cunoscutului poet, trimisă în 1954 din Palma de Mallorca, în care acesta face un scurt istoric al familiei Macedonski, arătând că „originea familiei Macedonski rămâne totuşi străvechea Macedonie a lui Alexandru cel Mare şi a lui Filip, după o tradiţie ce vine din tată în fiu. Au plecat rătăcitori prin lumea Evului Mediu, aventurieri ai curajului şi ai spadei. Germania, Lituania, Polonia, Rusia cu întoarceri prin locurile de origină…” Încheierea merită de asemenea menţionată: „Cât pentru noi copiii, suntem români prin Brăiloi – adică Basaraba Brăiloi – prin Câmpineni, Cândeşti etc., etc. şi Cantemir – ultimi scoborâtori ai lui prin femei – cum stă scris pe lapida de la Trei Ierarhi din Iaşi. – Şi mai ales încercăm să fim şi semnificăm ceva, prin simţire şi fapte.”
Şi acesta este numai un foarte mic exemplu de informaţie aflată în scrisorile inedite din cuprinsul celui de al doilea volum.
În concluzia eruditului şi foarte bine documentatului studiu introductiv, care porneşte de la propoziţia altui faimos istoric britanic, sir Arnold Toynbee (după ce în prima parte a studiului a fost citat Tony Judt, cu, printre altele, semnificativa frază: Trecutul recent ne va mai influenţa, probabil, câţiva ani de acum încolo), History is again on the move, autorii subliniază faptul că Mircea Popescu a fost, este şi trebuie să rămână în conştiinţa noastră „o emblemă a dăruirii, a promovării marilor valori şi a slujirii culturii”, într-o sintagmă, a „arderii pe altarul românismului”.
Fără Mircea Popescu, presa exilului românesc ar fi fost mult mai săracă.
Fără Mircea Popescu, „Roma nu va mai fi aceeaşi”, scrisese Mircea Eliade.
„Mircea Popescu ar merita capitole şi cărţi”, va spune Monica Lovinescu, apelând astfel la scriitorii români de pretutindeni pentru a-i promova activitatea.
Cele două volume consacrate de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu personalităţii şi scrierilor lui Mircea Popescu răspund acelui apel. Să sperăm că vor urma şi altele.
