După lungul şi captivantul excurs, desfăşurat pe mai multe planuri narative, privind viaţa, opera şi epoca lui Tolstoi, întreprins cu scopul declarat de a pătrunde misterul fugii marelui scriitor din „raiul” de la Iasnaia Poliana, Pavel Basinski se vede nevoit să-şi încheie aventura pe cât de fascinantă pe atât de dificilă
Când Tolstoi a fugit de la Iasnaia Poliana, eveniment care a zguduit nu doar Rusia, ci întreaga lume, ziarul Ştiri din Odesa se adresa astfel familiei şi prietenilor marelui scriitor: „Nu-l căutaţi! El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor”. Un apel cinic, îl consideră Pavel Basinski, autorul celei mai recente
biografii a titanului de la Iasnaia Poliana Fuga din rai, apărută şi în româneşte în traducerea Adrianei Liciu. O fi părut poate cinic în acele momente de puternică emoţie, de derută şi surpare sufletească, stări ce o marcau mai ales pe Sofia Andreievna, dar mesajul cotidianului din Odesa exprima un adevăr irefutabil. Tot atunci, jurnalistul Vlad Doroşevici de la Russkoe slovo, altminteri solidar şi împărtăşind durerea devastatoare a Sofiei Andreievna, pricinuită de evadarea din cuibul familial a celui alături de care îşi petrecuse viaţa timp de 48 de ani, scria şi el cu aceeaşi senină resemnare: „Vulturul a zburat sus de tot, cum să-i mai urmărim zborul?!”.
Pavel Basinski, scriitor polivalent, născut în 1961, la o distanţă de vreo patru generaţii faţă de cea a lui Tolstoi, repovesteşte şi potenţează ceea ce a devenit demult un mit numit de el metaforic „fuga din rai”. Are în spate biblioteci întregi consacrate vieţii şi operei lui Tolstoi, care pot copleşi până la inhibiţie totală sau, cum se întâmplă din fericire în ceea ce-l priveşte, pot cataliza. Dificultatea se amplifică şi pentru că faptele, deşi sunt cât se poate de reale, au căpătat chiar din momentul producerii lor, o aură mitologică. Cum se ştie, Lev Nikolaevici părăseşte pe furiş sau, cu o formulă la modă, sub acoperire, Iasnaia Poliana într-o noapte de sfârşit de octombrie. Pleacă, pentru a nu se mai întoarce niciodată viu, dintr-un univers care pentru el însemnase totul. Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului”, avuseseră până acum o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare (inclusiv cel de la revista Sovremennik, condusă de prietenul său, criticul N.N. Strahov– nota mea) şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova”. Ultima fugă va fi însă în sens contrar. „Deocamdată (adică în noaptea plecării – nota mea) dormeau liniştiţi jandarmii, jurnaliştii, guvernatorii, preoţii… Deocamdată Tolstoi nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui, mergând până la miniştri, la cele mai înalte feţe bisericeşti, la Stolâpin şi Nicolae al II-lea”. Se confirmă însă repede judecata fiului său Andrei: „E o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva”. Şi, într-adevăr, era o naivitate, în primul rând a lui Tolstoi, întrucât „nu numai fiecare cuvânt, dar şi fiecare gest al său făceau înconjurul Rusiei şi al întregii lumi”. Călătoria cu un vagon de clasa a treia, în timpul căreia contractează pneumonia ce-i va fi fatală, se încheie în gara Astapovo, o localitate al cărei nume fusese până acum unul dintre multele toponime fără o semnificaţie deosebită de pe întinsul nesfârşit al Rusiei. E drept, Astapovo era atunci, probabil mai este şi astăzi, ditamai nodul de cale ferată, un fel de Mărăşeştii noştri de dinaintea faimoasei bătălii care i-a transformat numele în renume. Astapovo devine celebru, la propriu vorbind, peste noapte, deoarece aici ajunge pentru a muri, după 10 zile de la „fuga din rai”, la 7 noiembrie 1910, Tolstoi. Paparazzi vremii îi luaseră urma, un gazetar de la Russkoe slovo prinsese chiar trenul în care se aflau Tolstoi şi doctorul care i-a fost alături tot timpul, dar mai important e că, după ce îi descoperă traseul, vine după el, disperată, apăsată de un acut sentiment de culpabilitate, Sofia Andreevna, pe care evadarea soţului o aruncase într-o gravă stare depresivă soldată cu tentativa de a se sinucide. Gândul lui Lev Nikolaevici era că dispariţia sa va rămâne neobservată, fiindcă, nu-i aşa: „Legenda lui există de sine stătătoare, iar el este de sine stătător. Şi nu are importanţă cine a fost înainte: ţar al Rusiei, vestit făcător de minuni sau mare scriitor”. Dacă a gândit astfel, e limpede că s-a lăsat condus de o iluzie care s-a destrămat cu o rapiditate ce i-ar putea face invidioşi şi pe cei mai experimentaţi vânători de evenimente senzaţionale din draga noastră epocă informaţională.
Oricum, legenda lui Tolstoi, fiind nu într-atât „de sine stătătoare”, cât mai ales, atunci, ca şi acum, vie, fascinantă, este totodată izvor nesecat de alte legende. O atestă o dată în plus cartea lui Pavel Basinski, o carte grea, la propriu şi la figurat, devenită best-seller. Scrisă cu un remarcabil elan epic şi bazată pe o vastă documentaţie, Fuga din rai (titlu literalmente memorabil) nu este şi nici nu putea să fie, având în vedere şi calităţile de critic literar şi comparatist ale autorului, numai o biografie a omului, ci şi una a operei. Deşi o pasionantă naraţiune non-fiction, din ea nu lipseşte totuşi ficţiunea bine temperată, dar stimulată irepresibil de misterul unei personalităţi dintre cele rarisime care legitimează la cel mai înalt nivel specia umană. Apoi, ficţiunea este motivată de existenţa unor spaţii neacoperite de mărturii. Fatalmente, de oricât de multe documente şi mărturii ar dispune – iar în cazul lui Tolstoi şi al familiei sale ele sunt prodigioase şi dintr-o multitudine de surse: numeroase jurnale şi bogate fonduri epistolare, scrieri ale lui Tolstoi însuşi, precum Spovedania sau cele privind religia şi Biserica, ce i-au adus excomunicarea asupra căreia nu s-a mai revenit niciodată, nici măcar la centenarul morţii, Însemnările despre trecut ale fiului cel mare al scriitorului, Serghei Lvovici, relatările primului biograf al marelui romancier P. I. Biriukov, care l-a cunoscut bine şi l-a chestionat direct pe eroul cărţii sale publicată în 1906, monografia lui N. N. Gusev etc. – tot rămân spaţii goale de mărturii care trebuie umplute. Ceea ce şi face Pavel Basinski, cu spirit critic, cu imaginaţie şi cu o fină intuiţie psihologică, într-un mod remarcabil de convingător. În astfel de cazuri, mai mult decât criticul comparatist şi eseistul, intră în joc prozatorul. Un suflu de epopee ridică temperatura acestei cărţi care se citeşte ca un roman cu mai multe planuri narative şi cu mai mulţi naratori. Sunt evocate, reanimate lumea mică de la Iasnaia Poliana, lumea mare a Rusiei din epoca lui Tolstoi şi, mai ales, cea creată de artistul-demiurg. Figuri, scene, idei, evenimente din viaţa reală au trecut în operă şi s-au întors din operă în viaţa reală, notează Basinski, într-un sistem al vaselor comunicante „fără o delimitare strictă a sferelor”. Tostoi, mai observă el, a contopit arta şi viaţa. Nataşa Rostova este zburdalnica Taniecika, sora mai mică a Soniei. Serghei Nikolaevici, fratele mai mare al scriitorului, este modelul lui Andrei, fiul prinţului Bolkonski. Prinţesa Maria Bolkonskaia o întruchipează pe mama lui Tolstoi, idealizată de fiul care a cunoscut-o aproape numai din amintiri. Definitoriu din acest punct de vedere este şi faptul că însăşi povestea de dragoste a romancierului şi a soţiei sale care, constată criticul – „a trecut în romanul Anna Karenina «fără eforturi de redactare»”, căsătoria lui Levin cu Kitt „semănând în cele mai mici detalii cu ce s-a întâmplat între Tolstoi şi Soniecika în viaţa reală”. Şi exemplele ar putea continua.
Fuga lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana a fost pusă cel mai adesea pe seama conflictului cu Sofia Andreevna. O judecată bazată, desigur, şi pe faptul că în toată tragica aventură de zece zile, de la Iasnaia Poliana la Astapovo, fugarului îi era teamă că soţia sa va afla itinerariul şi va veni după el. Cum s-a şi întâmplat, cu toate măsurile de secretizare luate de Lev Nikolaevici şi credincioşii săi însoţitori. Era, se poate presupune, şi o teamă de sine însuşi, căci se va fi gândit că, odată ajuns din urmă de Sofia Andreevna, ar fi putut ceda, impresionat de crizele ei, şi fiind astfel tentat să se întoarcă. Dar asta se înscrie în şirul speculaţiilor generate de evenimentul ce a surprins şi a creat o puternică emoţie în Rusia şi în întreaga lume. Pavel Basinski avansează mai multe ipoteze, toate valabile întrucât sunt susţinute cu argumente bazate pe varii mărturii şi pe analiza amplă şi amănunţită a faptelor. Una este dintre cele ce depăşesc stadiul de ipoteze. Tolstoi a fugit de lume, mai exact de imensa sa popularitate, de celebritatea lui: „La începutul anilor 1980, Tolstoi se depăşeşte pe sine însuşi. El nu mai este doar soţ şi scriitor. Tolstoi devine o colosală autoritate spirituală, a cărei influenţă în Rusia este comparabilă numai cu autoritatea ţarului şi a Bisericii Ortodoxe. Autoritatea sa, nu numai în Europa şi America, dar şi în Orient, în toate ţările budiste, hinduiste şi musulmane, creşte precum o avalanşă de zăpadă. El se transformă într-un filozof de talia lui Lao Zi şi Confucius, Schopenhauer şi Nietzsche. Zece ani mai târziu, valuri de pelerini de pretutindeni vin la Iasnaia Poliana, vin la învăţătorul lor, la marele înţelept”. Conacul natal de care se lega tot ce ţinea de viaţa, opera şi sufletul lui Lev Nikolaevici este literalmente asaltat de oameni de toate vârstele, de naţionalităţi diferite şi de cele mai diverse condiţii: sociale, morale, intelectuale, profesionale. Veneau la Iasnaia Poliana studenţi, muncitori, ţărani „care îşi pierduseră speranţa că vor afla sensul vieţii”, dar şi oameni de cultură, artişti, militari, ca la un mare duhovnic, care nu era duhovnic şi care, el însuşi, considera că viaţa e un nonsens.
Personajele ce au marcat profund destinul lui Tolstoi şi care par chiar mai romaneşti decât multe dintre cele ce au intrat în romanele sale, unele „fără eforturi de redactare” precum, de pildă, ca să mai dau un exemplu, vărul scriitorului Anatol Şostak, devenit Anatol Kuraghin din Război şi pace, sunt mai ales Sofia Andreevna şi Vladimir Treţkov, personalitate complexă, figură charismatică, pe cât de bizar, pe atât de fermecător amestec de înger şi demon – înger pentru Tolstoi, demon pentru soţia sa –, responsabil, aşa-zicând, în bună măsură de atmosfera conflictuală din sânul tribului de la Iasnaia Poliana. Şi totuşi, Sofia Andreevna, mereu bănuitoare, dominatoare, „veşnic preocupată de latura materială a familiei”, şi-a găsit în Treţkov, fără să-şi dorească şi poate fără s-o recunoască, omul care să o provoace şi să o completeze în unele acţiuni şi iniţiative salutare privind editarea şi difuzarea operei lui Tolstoi. Treţkov a înfiinţat special pentru idolul său o editură şi „a desfăşurat o campanie de masă pentru traducerea şi editarea lui Tolstoi în străinătate”. În Anglia, de pildă, a iniţiat proiecte editoriale şi jurnalistice în exclusivitate pentru Tolstoi. A fost cel care s-a preocupat de soarta manuscriselor marelui romancier, de păstrarea şi conservarea lor pentru viitorime, la Muzeul Rumianţev şi apoi la Muzeul de Istorie.
După lungul şi captivantul excurs, desfăşurat pe mai multe planuri narative, privind viaţa, opera şi epoca lui Tolstoi, întreprins cu scopul declarat de a pătrunde misterul fugii marelui scriitor din „raiul” de la Iasnaia Poliana, Pavel Basinski se vede nevoit să-şi încheie aventura pe cât de fascinantă pe atât de dificilă cu ceea ce numeşte „definiţia atotcuprinzătoare” a Sofiei Andreevna: „Ce s-a întâmplat este de neînţeles şi va fi pentru totdeauna de nepătruns”.
Prin urmare, povestea nu se va sfârşi niciodată. În definitiv, important nu e atât să ne explicăm ce s-a întâmplat, ci că fuga lui Tolstoi a devenit demult un mit. Un mit pe care orice repovestire de forţa şi anvergura celei a lui Pavel Basinski nu face decât să-l potenţeze. Şi chiar să-l reîntemeieze. Căci, aşa cum s-a spus, marii biografi sunt, în fond, reîntemeietori de mituri.
