II. „Poezia e patina, urma, aburul Zeului”. Partea nevăzută a lumii
(Continuare din nr. 1/ 2023)
Lucia Negoiţă: Ai terminat studiile la Chişinău şi – foarte tânără find – ai venit la Bucureşti. A fost exil, exod sau… refacere a întregului? Ai fost un dar al Podului de Flori? Ai avut întâlniri revelatoare?
Aura Christi: Am absolvit Universitatea de Stat de la Chişinău în vremuri când se făcea şcoală serioasă; educaţia era o prioritate. Deşi, da, şi atunci – ca şi acum de altfel! – se făceau şi materii de ordin ideologic. Atunci: socialismul ştiinţific sau ateismul, sau cum s‑o mai fi numind acele materii… Acum: ideologia de gen, de pildă, strecurată la cursuri predate de onegişti excelent plătiţi, materie care nu are ce căuta în manuale şi în programa şcolară! A impune unui copil de 7 ani să studieze faptul că genurile sunt fluctuante înseamnă a recurge la o crimă împotriva firii unui copil aflat în formare! Educaţia reformată la nesfârşit după 1989 a eşuat, reţelele instituţionale antinaţionale implantate în preajma instituţiilor statului român deşcolarizând una dintre ţările din estul Europei cu nivelul educaţiei ultraperformant, elitist. Şansa mea uriaşă e că am prins profesori din garda veche. Profesori formaţi în perioada interbelică, la şcoli din străinătate, cu stagii peste hotare. Descinderea la Bucureşti a fost şi un dar al Podului de Flori, transformat, între timp, într‑un pod de cărţi. Descinderea la Bucureşti a fost şi rămâne a fi şi exil, şi exod, şi refacere a întregului. De ce exil? Pentru că avem parte, iarăşi, în continuare, de experienţa – stalinistă, dejistă pe vremuri – clătinării identităţii, diferenţa stând în următorul detaliu: la ora actuală România nu se află sub ocupaţie străină, iar noi urmărim modul în care România – unul dintre leagănele civilizaţiei europene – se surpă din interior. Odată stâlpii de rezistenţă clătinaţi, un edificiu se prăbuşeşte. Am scris o carte pe această temă. Se numeşte Acasă – în exil. E singura carte scrisă de mine cu un efort teribil, fără bucurie, fără plăcere.
Primul şoc înregistrat pe străzile capitalei acum circa trei decenii îl ţin minte şi azi. Îmi lipsea spaţiul plurilingv, ca să zic aşa, menţinut cu brio – voi afla mai târziu şi voi vedea la timpul potrivit – în Ardeal. Eu am crescut într‑o lume în care se vorbea curent româna, rusa, ucraineana, bulgara, ebraica, macedoneana, franceza şi alte limbi. Al doilea şoc: limba română care se vorbea pretutindeni! În primii ani de după Revoluţia din 1989, pe străzile Bucureştiului, plimbându‑mă îndelung pe invocata de tine Cale a Victoriei, ascultam ore şi ore în şir vorbindu‑se româneşte şi nu mă mai săturam să‑mi îmbăiez sufletul în frumuseţea acestei limbi de extracţie latină. Şi în ziua de azi cred că îngerii în rai vorbesc româneşte. Nu râde. Vorbesc cât se poate de serios. E limba poeziei – româna. Şi ca să guşti din dulceaţa ei unică, e suficient să reciteşti Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Barbu, Nichita.
Întâlniri revelatoare? Cezar Ivănescu ascultat îndelung la Chişinău. Cezar mi‑a dăruit numele literar, respins iniţial de mine. Un nume după care voi alerga toată viaţa fără să‑l ajung din urmă. Mircea Ciobanu. Laurenţiu Ulici. Cezar Baltag. Autorul volumului Madona din dud m‑a prezentat Ilenei Mălăncioiu la redacţia revistei Viaţa Românească şi mi‑a sugerat să‑l găsesc pe Nicolae Breban, un mare iubitor de literatură rusă, căruia să‑i propun spre publicare în paginile revistei Contemporanul un eseu despre Anna Ahmatova şi câteva poeme ale autoarei volumului Cârdul alb traduse de mine. Pe Nicolae Breban, Zigu Ornea şi Andrei Pleşu i‑am cunoscut la Chişinău. Aşteptam să‑mi apară volumul de debut De partea cealaltă a umbrei la Editura Ecce Homo, înfiinţată de regretatul Ion Cristea. Apoi, i‑am cunoscut pe Eugen Uricaru, Nora Iuga şi Nicolae Manolescu. De Nicolae Manolescu eram fermecată imediat după Revoluţie.
Primii ani postdecembrişti. Frumoşii, nebunii ani postdecembrişti. Făceam exerciţii de libertate. În ziua Revoluţiei, dansam pe străzile Chişinăului. Ne îmbrăţişam cu necunoscuţi deveniţi subit fraţi, exclamând în gura mare: Dumnezeu s‑a întors acasă! Căzuse regimul Ceauşescu. Ne întunecam când aflam numărul crescând alarmant al victimelor…
I‑am cunoscut pe Ianoşii – Janina şi Ion, apoi pe la fel de dragii inimii mele – Bianca şi Nicolae Balotă, revăzuţi peste ani la Paris, la mormântul lui Marcel Proust. Cu unii scriitori s‑au legat prietenii durabile. Făceam schimb de cărţi, liste de titluri. Ne citeam şi ne comentam reciproc cărţile. Făceam îndelungi dialoguri peripatetice.
Dacă Cezar Ivănescu mi‑a dăruit numele meu literar, Nicolae Breban m‑a îmbrâncit în fiinţă. Şi mi‑a oferit – da, generosul, extrem de viul, incomodul, admirabilul Nicolae Breban, unul dintre cei mai importanţi romancieri europeni, care a sprijinit nu puţini tineri, oferindu‑le tone, megatone de timp, căldură, prezenţă, cultură – o rubrică săptămânală la revista Contemporanul. Pe atunci revista numită Contemporanul fondată la 1881, la Iaşi, căreia în aprilie 1990 autorul romanului Bunavestire i‑a adăugat subtitlul Ideea europeană, apărea săptămânal. Pagina 4 era pagina mea. Era imperiul meu. Acum imperiul meu e în pagina 9. Şi nu exclusiv pentru că e vorba de cifra destinului meu.
Putem vorbi, dragă Aura, de prezenţa „la vedere” a destinului tău în propria existenţă. O spunea şi Nicolae Balotă în prefaţa la volumul de eseuri Labirintul exilului. Dacă acceptăm o convenţie, a unei legături între viaţă şi literatură, cum a apărut un titlu ca acesta „împotriva mea”?
Fină distincţie între existenţă şi destin. Destin e folosit de tine mai puţin în sensul anticilor de fatum/ fatalitate. Ai investit în această noţiune sensul caracteristic romanticilor. Un destin construit. O viaţă construită goethean, ca o operă de artă.
Bianca şi Nicolae Balotă aveau o locuinţă în Bucureşti situată în proximitatea studioului meu din prelungirea Bulevardului Unirii, lângă Rondul Alba Iulia. Ne vedeam adesea. Citeam. Vorbeam. Făceam schimb de cărţi. Mâncam împreună. Nicolae – îi spuneam pe nume fără să găsesc curajul să trec la persoana a II‑a singular – m‑a onorat cu acea prefaţă densă, fină, erudită, exactă. Viaţa e legată ombilical – cel puţin pentru mine – de literatură, pe primul loc rămânând Darul darurilor, Viaţa. Sunt departe de a fi noţiuni care se opun, evident. Literatura conţine galaxii de viaţă.
Împotriva mea? E sintagma lansată de Tatăl meu, Semion. „Oare chiar nu înţelegi că stând izolată, citind cât e ziua de mare, alegându‑ţi prieteni în funcţie de lecturi, tu, cu mâna ta, produci o armă împotriva ta?” Părinţii mei au fost puţin dezamăgiţi de faptul că am ales sau m‑am lăsat aleasă de o meserie neburgheză. Nepractică. Şi, în chip firesc, îmi atrăgeau atenţia asupra pericolelor care mă pândesc. Niciodată însă nu s‑au opus alegerii; mai degrabă, s‑au resemnat. Deşi şi în ziua de azi, unii dintre cei dragi inimii mele, la întrebarea „ce face Aura?”, răspund surâzând: „Ca de obicei, nimic. Citeşte şi scrie!”. Este expresia cea mai contondentă a atitudinii existente în lumea burgheză faţă de meseria de scriitor – o meserie contrariantă pentru oamenii serioşi care sunt părinţii mei şi care n‑au pomenit în arborele lor genealogic vreun artist, mai grav: un poet. Expresia contrarierii lor şi expresia jocului de supunere/ nesupunere este titlul Împotriva mea – sintagmă regăsită în Biblie, din care citesc zilnic, aproape.
În fuga degetelor pe tastatură mi‑a scăpat o inexactitate. Mai sunt artişti în tribul meu, al nostru – Karaman‑Coban‑Potlog‑Juşkov. E vorba de fratele meu, Andrei, care în prima tinereţe a fost dansator profesionist (balet, dans popular şi modern); a absolvit cu brio Colegiul Naţional de Muzică şi Coregrafie „Ştefan Neaga”. Andrei a studiat în clasa profesorilor Ion Furnică şi Iurie Gorşkov – maeştri absoluţi în arta dansului. E vorba şi de mătuşa noastră – stabilită de circa patru decenii la Paris – Ileana Constantinescu, care a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. La ora actuală, Ileana – Gugut îi spunem noi – pictează icoane pe sticlă.
La această vârstă „de putere” ai o operă literară împlinită. Trăim în plin „timp Covid”. Greu de gestionat. Ce ne aşteaptă?
Sunt timpuri triste, dramatice şi totuşi propice devenirii. Sunt timpuri prielnice revenirii la lucrurile cu adevărat importante. Ne aşteaptă pretutindeni Viaţa, Viaţa vie invocată de Iisus în dialogul cu femeia samariteană. Viaţa vie, care este expresia iubirii: de noi înşine, de aproapele care aidoma nouă e făcut şi e asemuit de Regele Solomon cu o „scânteie divină”. Să redescoperim valorile fondatoare dintr‑un alt unghi. Să redevenim noi înşine. Şi să rămânem noi înşine. Să ne facem datoria fiecare la locul lui. Să ne onorăm Vocaţia. Să ţinem treaz omul din om. Şi să regăsim, zi de zi, fericirea, recunoştinţa de a fi aici şi acum.
Am aşteptat această întrebare, dragă Aura, pentru a te reasculta vorbind despre o temă cu totul specială: trăirea religioasă, prezenţa ei în poezie. În plină vară, pun această întrebare poetei… născute iarna.
Dacă luăm ca reper definiţia consacrată a ceea ce numim Homo religiosus/ omul religios – „omul ca o fiinţă religioasă, care acceptă existența unei realități sacre, supranaturale, dincolo de hotarele acestei lumi? e în afara oricărei îndoieli faptul că, da, sunt un om religios; accept, recunosc și cânt Realitatea Absolută, Realitatea Sacră numită Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Matricea, Epicentrul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Precizez din capul locului: sunt la planete distanță de habotnicie. Spre deosebire de unii din cei dragi inimii mele, care mă acceptă și mă iubesc așa cum sunt, cu toate calitățile și limitele mele, țin posturile (cu foarte rare excepții ținând, în principal, de deplasări în interes de serviciu) inclusiv în zilele de miercuri și vineri. Uneori, adeseori, port discuții îndelungi cu teologi, preoți; unele dintre aceste discuții sunt memorabile, mă hrănesc din ele, mă hrănesc ă religioasă, care acceptă existenţa unei realităţi sacre, supranaturale, dincolo de hotarele acestei lumi” – e în afara oricărei îndoieli faptul că, da, sunt un om religios; accept, recunosc şi cânt Realitatea Absolută, Realitatea Sacră numită Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Matricea, Epicentrul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Precizez din capul locului: sunt la planete distanţă de habotnicie. Spre deosebire de unii din cei dragi inimii mele, care mă acceptă şi mă iubesc aşa cum sunt, cu toate calităţile şi limitele mele, ţin posturile (cu foarte rare excepţii ţinând, în principal, de deplasări în interes de serviciu) inclusiv în zilele de miercuri şi vineri. Uneori, adeseori, port discuţii îndelungi cu teologi, preoţi; unele dintre aceste discuţii sunt memorabile, mă hrănesc din ele, mă hrănesc şi din ele, încercând să înţeleg experienţele spirituale de care am avut parte inclusiv în fracţiunile de secundă când părea că ezit între viaţă şi moarte. Oriunde mă duc paşii, caut un lăcaş al Domnului în care să mă închin, să mă rog şi să mulţumesc. Dacă nu găsesc, atunci caut un colţ de natură, un copac, roze, un parc… Biserica e Trupul Domnului. Trupul fiecăruia dintre noi e Templu al Duhului Sfânt; scriind acest adevăr, te înfiori, deoarece conştientizezi o realitate sacră. O realitate care obligă, îndeamnă, porunceşte să tratezi pe cale de consecinţă acest Templu de carne, spirit, nervi, suflet şi oase, peste care s‑a suflat Boarea. „Iubeşte‑ţi Trupul cum Iisus a iubit Biserica!”
M‑am rugat în biserici, catedrale, temple ortodoxe, catolice, taoiste, budiste, confucianiste… M‑am rugat în sinagogi, în moschei… Un prieten creştin ortodox exclamase, la un moment dat, că nu se roagă într‑o sinagogă. În acea sinagogă am spus – până să aud afirmaţia prietenului meu – Rugăciunea Domnească. Eu îmi ascult inima şi fac ceea ce îmi spune ea, Împărăteasa. Dacă Ea a simţit nevoia de a se ruga într‑un templu ce adună sub cupolele sale reprezentanţi ai religiei mozaice, m‑am rugat şi acolo. Şi dacă va simţi, în continuare, la fel, voi proceda pe cale de consecinţă.
Vorbind, citind poezie în faţa unui public alcătuit preponderent din evrei şi făcând, la un moment dat, trimiteri la câteva fragmente din Noul Testament, în care era invocat Iisus Christos, am auzit un stins ah curgând dinspre miezul sălii. Mai târziu mi s‑a explicat că exclusiv reprezentanţii unei secte desprinse din religia mozaică îl recunosc pe Iisus – detaliu acceptat de mine ca o realitate dată. Sunt convinsă de faptul că toleranţa face minuni. Toleranţa fiind un satelit al Legii iisusiace a Iubirii. A nu se confunda însă toleranţa cu spiritul căldicel sau cu lipsa de caracter.
Mi s‑a propus, la un moment dat, să trec la catolicism. Atunci, pur şi simplu, am dat negativ din cap, uitându‑mă fix la prietenul care mi‑a făcut acea propunere şi urmărind cu luare‑aminte strania lumină ce‑i însufleţea ochii. Sunt creştin ortodoxă. Aşa a vrut Dumnezeu. E un dar acesta şi, totodată, o moştenire. O moştenire care mă onorează. Aşa am fost botezată. Fiind vorba de un dar ales, acceptat şi asumat pe parcursul întregii existenţe, de ce aş renunţa la el tocmai acum, când simt prin toţi porii că Împărăţia e înlăuntrul meu? „Împărăţia e o stare a inimii” – e un adevăr intuit de Friedrich Nietzsche. Dacă aş accepta trecerea la catolicism, ar fi acesta un semn de ingratitudine pentru darul ales, primit, acceptat, onorat. Şi mai grav: ar fi un semn de aroganţă. Exact aşa am interpretat refuzul meu de a îmbrăţişa catolicismul. Nota bene, păstrând respectul pentru celelalte confesiuni, inclusiv faţă de catolicism. Toţi credem în acelaşi Dumnezeu, care e unul şi e pretutindeni. Imposibil de cuprins şi de înţeles, evident, de o minte omenească. Inclusiv ateii cred, deşi nu recunosc aceasta. Inclusiv ei se raportează la Orbita lumii. Cei care neagă credinţa, vor primi, fără îndoială, semne, că necredinţa lor e o formă de a căuta credinţa. Iar credinţa, o, e o rara avis, da, o pasăre rară! A afirmat răspicat acest adevăr Dostoievski, Fiodor Mihailovici.
Aşadar, cred şi mărturisesc. Evident, credinţa implică asumarea şi mărturisirea. Tot mai mult simt, conştientizez din ce în ce mai mult că prin mine se scrie. Sunt un instrument; nota bene, nici mai mult, nici mai puţin decât atât. Şi spun acest adevăr departe de murmurul unor critici locuiţi de suspiciune sau de alte limite, care susţin că e un clişeu romantic acesta etc. şi vorbind, de fapt, în necunoştinţă de cauză. Un poet se crede pe cuvânt; punct. De fapt, reacţia unor critici spune multe despre lumea lor, care s‑ar putea, câteodată, să nu aibă nici o tangenţă cu lumea ta. Prin mine se scrie, se cântă, se murmură. Sunt atentă la tot ce se întâmplă acolo, în subteranele fiinţei, şi‑mi creez condiţii să trec pe curat tot ce mi se dictează. Faptul că rezultatul acelor transcrieri fidele sunt numite poezie e un dar. Faptul că văd cum atunci când citesc poezie, mulţi, foarte mulţi oameni se transformă sub ochii mei, e un alt dar. Cineva m‑ar întreba de unde ştiu că se transformă? Îi simt prin toţi porii. Simt valurile de lumină ce curg dinspre unii dintre ei – spre mine. Lumină care mă transformă şi pe mine, pentru că eu, cea care citesc poemele mele, sunt departe de eu, cea care am scris acele poeme, care, în realitate, s‑au scris prin mine. Lumina celor care mă ascultă citind poezie, mă redă pe mine însămi mie. E un posibil exemplu al principiului pascalian al vaselor comunicante.
Faptul că citesc din volumele pe ale căror coperte e imprimat numele meu literar e o întâmplare. Oare? Dacă e o întâmplare, cred că fără ea de mult aş fi fost… oale şi ulcele. Poezia ca salvare, punte, vindecare, liman, oază, viaţă trăită la o tensiune imposibilă, devenită, transformată de o mână iubitoare în existenţă de zi cu zi, aproape; scrisul ca terapie. Zile, săptămâni, luni, uneori, alte dăţi – ani, în care aştepţi Zeul. Eşti departe de a fi sigur că El va mai face un popas în forul tău lăuntric. Şi totuşi, aştepţi. Aştepţi, câteodată, până când şi aşteptarea… aşteaptă. Şi atunci când te aştepţi mai puţin, simţi cu toată fiinţa că a revenit, simţi cu tot trupul acel freamăt, acel zbucium surd, când eşti atins, ca de o aripă miraculoasă, de o fiinţă căreia îi simţi prezenţa, aproape că îi simţi aburul respiraţiei. Şi curge…, începe să curgă un vers după altul, tu grăbindu‑te să notezi totul, locuit fiind, în acele clipite, de un amestec de stări: beatitudine, extaz, contemplare, visare, detaşare, o luciditate rece, ca gheaţa icebergurilor polare, şi, da, ca bronzul sau ca granitul, stăpânite toate laolaltă de vrajă. O vrajă persistentă ce pare venită dintr‑o altă lume.
Poezia e o vrajă venită dinspre partea nevăzută a lumii, la care unii dintre noi au, mai au acces. Aşa pare. Deşi ştii că e lumea noastră, mai exact, sunt lumile noastre, sunt lumi, realităţi unice, fabuloase, între care trăim, iubim, visăm, ne străduim să greşim mai puţin şi să risipim din tot ce s‑a aşezat în noi. Cu o uriaşă, nebună – vorba petersburghezului Paul Evdokimov – iubire de care ne bucurăm şi din care ne hrănim. În timp ce ni se aduc dovezi de iubire. Dovezi că sufletul este nemuritor. Da, cred că poezia e o dovadă că sufletul este nemuritor. Poezia e amfora prin care ni se spune cât de mult suntem iubiţi. Ferice de cei care se hrănesc din amfora aceasta şi sunt învăţaţi să‑i hrănească pe alţii. Ei, aleşii, care devin ceea ce sunt, cineva mai mare şi mai puternic păstrându‑le smerenia activă, vie. Pentru că de lucrurile mari te apropii cu sfială şi cu smerenie. Vârful de lance al lucrurilor mari rămâne a fi poezia. Şi îţi mulţumesc, Lucia, că răspunzând la minunatele tale întrebări, mi‑ai oferit prilejul să aflu câteva lucruri, câteva adevăruri, contemplându‑le dintr‑un unghi diferit. Poate, unghiul care se apropie cu alţi câţiva milimetri de adevăr. Care adevăr? „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38) O, la această întrebare a ezitat să răspundă Pilat din Pont, în pofida îndoielilor sale condamnându‑l pe Nevinovatul după care ni se întorc ochii inimii.
14‑15 Iulie 2020
Acolada, nr. 9 şi nr. 10/ 2020, dialog inclus în vol. Veşnica întoarcere, Editura Academiei Române, 2021
Lucia Negoiţă în dialog cu Aura Christi
