Mereu ruinată în faţa unei istorii isterizate, utopia e, rând pe rând, aclamată şi denigrată. Semnele ei sunt intervertite, după cum istoria este ignorată ori refuzată cu ostilitate.
Creaţia lui Cioran nu este, cum se ştie, decât o însumare de fragmente, eliberate de orice voinţă de construcţie, fragmente „construite” în mod premeditat astfel, din oroarea filosofului faţă de orice sistem, faţă de orice autoritate ontologică sau epistemologică, fie că aceasta se manifestă în lumea reală, fie că se concretizează într-un spaţiu al ideilor. Libertatea asocierilor, gustul foarte subtil al paradoxului, ideaţia dezbărată de morgă imprimă frazei cioraniene tensiunea sa lăuntrică, dinamismul trăirii şi al rostirii. Pe 
de altă parte, considerând că opera lui Cioran „prezintă o omogenitate surprinzătoare a temelor şi atitudinilor”, Sorin Alexandrescu nu face altceva, într-un capitol din Privind înapoi, modernitatea decât să enunţe trăsătura esenţială a cugetătorului: constanţa în reacţiile scripturale, asiduitatea mereu reînnoită în a desemna aceleaşi teme de meditaţie, relevanţa unui stil care este egal cu sine, recurent, refuzând orice avatar, un stil monadic şi, în aceeaşi măsură, deschis unei pluralităţi de lecturi. Se poate spune, de asemenea, că între biografia şi scriitura lui Cioran există numeroase punţi, filiaţii, legături fie subtile, implicite, fie mai aparente. De aici, din acest paralelism biografie/ scriitură rezultă şi dihotomia tematică ce l-a urmărit pe Cioran mereu; istoria şi utopia sunt ambivalenţele dihotomice care alimentează, cu o energie sporită, substanţa filosofului. Mereu ruinată în faţa unei istorii isterizate, utopia e, rând pe rând, aclamată şi denigrată. Semnele ei sunt intervertite, după cum istoria este ignorată ori refuzată cu ostilitate. Textul este el însuşi scena unei astfel de confruntări, nu lipsite de patetism, între istorie şi utopie, fapt exprimat limpede de Sorin Alexandrescu: „Locurile de enunţare ale lui Cioran, aici şi acolo, se intervertesc, dar nu-şi schimbă valoarea: acum Cioran priveşte din Paris cu o anume melancolie Bucureştiul de acolo. Subiectul se găseşte aici sau acolo, mereu în situaţie de inferioritate faţă de Celălalt: orice poziţie de enunţare este probabil blestemată. Regimul vostru a distrus Utopia, dar ea trăieşte mereu pentru voi, pare să spună Cioran, pentru că voi, acolo, nutriţi utopia unui aici mai bun; or, noi ştim aici, în Vest, că utopia nu mai există nicăieri în lume. Istoria a urmat un alt curs decât cel visat de Cioran în tinereţe şi a dus la crearea unei utopii negative, ceea ce a distrus ideea de Utopie însăşi”. Între implicarea activă în istorie (sau mesianismul) din Schimbarea la faţă a României şi ignorarea istoriei se circumscrie destinul gânditorului ce va fi pus în faţa a două opţiuni decisive, ce îl vor marca definitiv. O primă opţiune e aceea a exilului, acest „non-loc”, cum îl denumeşte Sorin Alexandrescu. A doua alegere e fixarea în canoanele altei limbi; dezrădăcinării îi urmează o căutare îndârjită a unei noi identităţi. Sau poate avem de a face aici cu o manevră de camuflare, cu un soi de tehnică a pseudonimului strecurată subtil în strategiile lingvistice oferite de noul idiom? Sorin Alexandrescu crede că e vorba de o agresiune a gânditorului împotriva lui însuşi: „Alegerea limbii ca şi cea a locului de enunţare este un act de violenţă îndreptat de Cioran împotriva lui însuşi. Scitul care era se împăca greu cu acest idiom rafinat, civilizatul care a devenit regretă prospeţimea limbii pierdute. Discursul nu aderă la om, orice acomodare este o pierdere. «Subjugat» de noua limbă, scitul moare: o dată cu limba, se afundă în trecut, devin amintiri peisajele copilăriei şi butadele incendiare ale tinereţii (…)”.
Exilul lui Cioran devine, tot mai mult, un exil cu conotaţii metafizice, astfel încât termenii de aici sau altundeva îşi pierd determinaţiile strict geografice, căpătând contururi mai degrabă simbolice, cum observă şi Sorin Alexandrescu: „Inapartenenţa ar putea încă să exprime o singurătate socială, dorinţa de un altundeva indefinibil ne face să presimţim un orizont nou, iar exilul metafizic deschide discuţia asupra ontologicului. Calea care duce de la un fapt istoric concret la drama metafizică e lungă; textele româneşti arată că ea a fost riguros urmată de Cioran. Trăind experienţa concretă a exilului şi adâncind-o fără încetare, a descoperit în profunzimile ei sensul de exil metafizic”. Melancolia este, cum observă Sorin Alexandrescu, un topos recurent în fragmentele filosofice ale lui Cioran. Această stare sufletească de o ambiguitate neîndoielnică, cu contururi fluctuante e alcătuită din plictiseală, din absenţa fiinţei iubite ori a unui principiu spiritual cu caracter integrator, din nostalgie a ceva nedefinit şi propensiune spre un absolut abia întrezărit, din urât şi dor. Conştiinţa exilatului, conştiinţa unui marginal, în fond, este, astfel, dominată, marcată decisiv de impactul cu fluxul contradictoriu al melancoliei, stare ce instalează fiinţa într-un spaţiu – deopotrivă ontologic şi scriptural – de o incertitudine copleşitoare, fapt remarcat de Sorin Alexandrescu: „Operatorul «melancolie» joacă un rol important în gândirea lui Cioran. Am văzut că toţi termenii pozitivi situaţi ca definitorii pentru această gândire se prăbuşeau înainte de a putea stabili un univers coerent de semnificaţie. Melancolia, dimpotrivă, cuibărită în negativ, pare să poată distinge între mai multe roluri pe care lui Cioran îi place să le joace, situate toate în marginalitatea socială şi metafizică, marginalitatea profetului, a ratatului, a exilatului, a scepticului (le douteur), rol pe care Cioran şi-l atribuie în La chute dans le temps”.
Oricâte resorturi psihanalitice ori psihanalizabile i s-ar putea atribui, cert este că melancolia este produsul unei agresiuni asupra conştiinţei, traumă ce va stărui în eul abisal al gânditorului şi-i va marca scriitura, destinul, felul de a se raporta la lume ori la semeni. Metafora emblematică pentru această postulare a melancoliei ca element generator al fiinţei şi scrisului lui Cioran i se pare lui Sorin Alexandrescu imaginea unui „om singur în spatele unei ferestre, inactiv, privind, nemişcat, lumea mişcătoare, alunecoasă, efemeră, de afară”. E metafora solitudinii absolute, a prezenţei eului în faţa unei alterităţi pe care caută să o abolească prin irealizare, prin uitare, prin exerciţiul dizolvant, de această dată, al privirii. Condiţia de marginal a lui Cioran, de fiinţă ce refuză cu vehemenţă orice instituţionalizare, schiţată de Sorin Alexandrescu în studiul Cioran a doua zi după revoluţie, este, fără îndoială, una ce presupune şi un refuz al modernităţii. Cioran e un gânditor aflat în răspărul veacului său, un veac al tuturor pluralismelor şi simulacrelor. E limpede că Cioran are conştiinţa relativităţii propriului discurs, oscilând între marginalitate şi universalitate. Din acest unghi, comparaţia între Cioran şi Diogene cinicul nu este deloc lipsită de temei. Şi Cioran şi Diogene sunt fiinţe ce-şi refuză orice angajament social, ce stau în penumbra socialului, chiar dacă Diogene, spre deosebire de Cioran, are şi gesturi spectaculare. Cioran este, s-ar zice, un antimodern prin definiţie, ce percepe lumea modernităţii ca pe o lume a semnelor devalorizate, a simulacrelor, a aparenţelor fără conţinut, în care discursurile, de o deconcertantă pluralitate şi de un copleşitor polisemantism, nu mai pot fi auzite, percepute, înţelese. De-aici vocaţia nihilistă a lui Cioran, de-aici radicalismul său antimodern care, însă, nu propune un program compensatoriu, o alternativă lămurită, cum bine precizează Sorin Alexandrescu: „La nivelul tuturor temelor reflecţiei sale şi, deopotrivă, la nivelul scriiturii sale, Cioran nu opune unei modernităţi atât de dispreţuite nici o valoare postmodernă, nici o alternativă afirmativă, fondată pe o altă dinamică socială, ci nişte valori net antimoderne, inspirate de o eternitate fără transcendenţă şi de o înţelepciune în care credinţa nu s-a manifestat niciodată”. Exilul a reprezentat, fără îndoială, pentru Cioran, în egală măsură sfâşiere lăuntrică şi eliberare, refugiu şi damnare, resemnare şi clamare a unui destin dezrădăcinat. Lipsa de determinaţii naţionale, care este condiţia exilatului, pierderea identităţii pe care o resimte apatridul sunt compensate, într-un anume fel, de regăsirea acestuia într-un spaţiu al universalităţii, al unei umanităţi generice, eliberată de strânsoarea reperelor naţionale.
