Constantina Raveca Buleu: Neomedievismul postmodern
Pasul consecutiv al investigaţiei este rezervat modului în care se rescrie Evul Mediu în postmodernism, fiecare dintre cele patru metode – identificarea, comparaţia, sublimarea sau parodia, respectiv fantastizarea – fiind atent evaluată.
De la interdisciplinaritatea seducătoare a studiilor academice şi perspectiva rafinată a ficţionalizărilor literare la abordarea ludică a cinematografiei şi provocarea jocurilor video, peisajul cultural actual apare aproape suprasaturat de medieval. Departe de a fi redescoperit ea însăşi Evul Mediu – modă culturală prolifică, indiferent de epocă – era postmodernă îl redefineşte, îl revizitează şti
inţific şi ficţional, eliberată de rigiditatea clişeizărilor şi fascinată de palierele sale obscure, de fragmentarea familiar resimţită, de virtualitatea unei regresiuni simultan anxioase şi cathartice. Ramificaţiile acestei atracţii sunt exemplar analizate în volumul Ilenei Vesa, Neomedievismul postmodern, apărut anul trecut la Editura Eikon din Cluj-Napoca.
Conştientă de caracterul contradictoriu al teoriilor despre experimentarea medievalului în epoca postmodernă şi de riscurile dispersiei în detalii, autoarea integrează perspectivele unor nume importante din domeniu (precum Umberto Eco, Norman Cantor sau Barbara Tuchmann) într-un discurs hermeneutic surprinzător în aprofundarea universului friabil al artelor postmoderne, în care se îmbină cu succes flexibilitatea integratoare şi disciplina demonstraţiei. Prima mostră în acest sens este furnizată de capitolul Medievism versus neomedievism, unde background-ul teoretic şi armătura metodologică circumscriu o definiţie complexă a domeniului investigat. Rigoarea discursului generează clarificări terminologice şi ideologice în acest capitol, consacrat cadrului conceptual, distincţiilor dintre studiile medievale şi medievism, dar şi perspectivei postmoderne asupra (neo)medievismului.
Urmărind evoluţia „medievalului” în artele postmoderne, pe un vector care ancorează în domeniul studiilor medievale (păstrând posibilitatea distanţării) şi exploatează libertatea ficţiunii şi sincretismul cultural, Ileana Vesa apreciază că transpunerea acestuia în literatură, cinematografie şi jocuri „poate fi interpretată critic ca un nou curent popular, printre atâtea altele ce aparţin postmodernismului”. Consecinţa apartenenţei transferabile a unui subiect atât de în vogă, precum „medievalul”, la studiile academice, dar şi la cultura de masă, ţine de o atitudine tipică postmodernismului, decisiv impulsionată de proliferarea mijloacelor mediatice: dialogul bidirecţional între cultura înaltă şi cea de consum şi, relevant din perspectiva studiului de faţă, intrarea celei de-a doua în sfera preocupărilor academice. Dezavuând perspectiva sumbră a divertismentului care instaurează o amnezie colectivă în ceea ce priveşte trecutul, suporterii acestui dialog – precum Alejandro Baer sau Umberto Eco – teoretizează rolul esenţial jucat de tehnologiile narării vizuale în creşterea interesului maselor pentru istorie, chiar şi atunci când secvenţele istorice povestite sunt mistificate. Mai mult chiar, Umberto Eco susţine că vulgarizarea istoriei este infinit mai dezirabilă pentru educarea critică a maselor decât izolarea ei în sfera elitistă a studiilor academice.
Premisele globalizării şi abordarea istoriei ca infinitate hermeneutică generată de multiple reprezentări şi instrumente mediatice contribuie la acceptarea relativismului postmodern în disputa dintre adevărul istoriei şi falsitatea ei. În perimetrul acestei istorii despre istorie, Ileana Vesa realizează o arheologie concentrată, urmăreşte regresiv firele până la realităţile instituţionale ale domeniului şi la filosofia de secol XIX şi analizează subtil pregnanţa postmodernă a Evului Mediu. Disecţia permite câteva sublinieri importante: predilecţia pentru această perioadă „a făcut din rescrierea sa unul dintre cele mai profitabile departamente ale industriei divertismentului contemporan, iar îndepărtarea sa temporală a permis relativizarea sa continuă în postmodernism, deoarece realitatea sa se desprinde doar din texte, iar textele percepute până azi sunt sisteme închise, asupra cărora hermeneutica se apleacă după regulile jocului, analizându-le metaforic ca pe nişte lecturi beletristice şi cu scepticismul de rigoare. Fiecare reiterare funcţionează intertextual, nu primeşte votul universal şi concurează pe acelaşi nivel cu celelalte, fără să poată pretinde obiectivitate absolută”.
Însă, această explozie din industria de divertisment nu obturează dezvoltarea paralelă a studiilor medievale, a căror evoluţie este urmărită de autoare în perimetrul celor trei stagii propuse de R. Howard Bloch şi preferenţial dezvoltate de alţi teoreticieni: rescrierea din interior, comparaţia exterioară şi istoria istoriei din perspective specializate externe domeniului de studiu, ultimul exacerbat în optica lui Kathleen Biddick. Interesantă şi detaliat prezentată este şi perspectiva furnizată de eseurile lui Carol L. Robinson privind relaţia dintre neomedievismul contemporan şi medievismul tradiţional. Pluralitatea medievismelor reprezintă şi premisa viziunii mai ample din discursul unei alte cercetătoare, Lesley Coote, atentă la plusurile şi minusurile neomedievismului, inclusiv la cele condiţionate de cyberspaţiu. Survolarea tuturor acestor teorii îi permite Ilenei Vesa câteva precizări: consumată calitativ şi cantitativ altfel astăzi, istoria este citită ca naraţiune, fără acces absolut la realitate, şi se deschide hermeneutic atât din interior, cât şi din exterior. „Supus aceloraşi procese transformaţionale – scrie autoarea –, Evul Mediu cunoaşte în primul rând, relativizarea şi transferul în ciberspaţiu, în al doilea rând, multiplicarea sa în mai multe istorii competitive sau mai multe tipuri de medievisme şi în al treilea rând, interpretarea ca alteritate, dar şi ca marginal, care a migrat spre centralitate”.
Pasul consecutiv al investigaţiei este rezervat modului în care se rescrie Evul Mediu în postmodernism, fiecare dintre cele patru metode – identificarea, comparaţia, sublimarea sau parodia, respectiv fantastizarea – fiind atent evaluată. Preliminariile izolează mecanismele generice ale rescrierii, unul dintre ele vizând manipularea stereotipurilor perpetuate de-a lungul istoriei chiar şi în eforturile de a genera o viziune inedită. O observaţie esenţială se referă la tratamentul simptomatic al Evului Mediu în fiecare rescriere, manifest în opţiunea pentru ocurenţe medievale relevante pentru probleme de actualitate din cultura contemporană. Nesistematică şi capricioasă, identificarea postmodernismului cu Evul Mediu se consumă sintetic, selectiv şi în tuşe îngroşate, fiind reductibilă „la proporţiile unei fabule”, iar ilustrarea savuroasă a acestor trăsături este oferită de analiza activităţilor recreative din The Society for Creative Anachronism, gupare care îşi propune să creeze un Ev Mediu postmodern transplantând forme sociale medievale în actualitate.
Mai sofisticată, comparaţia implică detaşarea şi exerciţiul hermeneutic din arsenalul elitelor intelectuale, orientat de „dorinţa de a găsi acele corespondenţe care fac din Evul Mediu mai mult decât un univers incitant, şi anume un cosmos de fenomene care joacă rolul unor simboluri ce pot fi valorificate în funcţie de nevoile societăţii actuale”, exemplul elocvent în acest sens fiind Umberto Eco, ale cărui opinii sunt generos prezentate în volum. Ca şi în cazul scriitorului italian, compararea fenomenelor medievale cu as-
pecte ale lumii contemporane are, în lucrările unor teoreticieni precum Stephen Kobrin, H. Patrick Glenn, Sarah Elton şi Hedley Bull, implicaţii ideologice, economice şi socio-politice, în vreme ce Lewicki Grzegorz propune incitanta comparaţie a reţelelor. Dincolo de accente, direcţiile spre care evoluează neomedievismul postmodern atunci când utilizează comparaţia sunt reductibile la statutul de interfaţă, de „portal magic” prin care publicul este atras înspre „Evul Mediu”.
„Atracţia combinată cu repulsia – notează Ileana Vesa – face ca sublimarea medievalului să fie mereu însoţită de parodierea acestuia, un tratament curativ, care în postmodernism se îndepărtează de scopurile raţionale şi justificabile cu care medievismul academic abordează, plin de reverenţă, istoria şi promovează delectarea fără finalitate sau ca scop în sine”. Instrumente ideale în era consumerismului, sublimarea sau parodia asigură succesul noilor romane istorice şi al producţiilor cinematografice, întregul mecanism demonstrând validitatea teoriei lui Ronald J. Deibert privind impactul covârşitor al evoluţei mijloacelor de comunicare asupra traiectoriei unei societăţi. Deloc surprinzător, ultimul stadiu al acestei evoluţii, configurat de Wold Wide Web, înseamnă un impact virtual global, dar deloc scutit de controverse.
Cinematografia şi televiziunea utilizează artistic fantastizarea, însă explozia ei se înregistrează odată cu jocurile video. Extrem de fertil din perspectiva fantastizării, goticul a copleşit imaginaţia postmodernă, depăşind limitele thanaticului. Microistoria şi profilul acestuia îi furnizează autoarei o bază ideală pentru articularea unei demonstraţii impecabile privind funcţionarea fantastizării, finalizată într-o pledoarie pentru seriozitatea metodei, în ciuda faptului că mediul ei de răspândire este divertismentul. Argumentul principal este faptul că fantasticul „maschează într-o formă facilă marile întrebări ale umanităţii şi creând o diversiune prin perspectiva inversă asupra existenţei omeneşti (de la supranatural către natural), el caută să răspundă controversatelor paradigme pe aceeaşi tonalitate, şi anume, controversat, deci vorbeşte aceeaşi limbă cu mentalitatea postmodernă”.
Această pledoarie se transformă în grilă metodologică aplicată în analizele subtile din capitolul următor, Romanele neomedievale. Consacrată medievismului celtic, prima secvenţă tratează uriaşa influenţă a operelor lui J.R.R. Tolkien şi C.S. Lewis asupra maniei „medievale” din ultimele decenii, într-un exerciţiu hermeneutic ce permite intarsieri controlate ale universurilor luxuriante create de cei doi şi diagnoze precise asupra fenomenelor generate de Stăpânul inelelor şi Cronicile din Narnia. În siajul acestora, Mania Evului Mediu capătă amploare graţie fenomenului Harry Potter şi controverselor iscate de Codul lui Da Vinci. Imposibil de ocolit, dubletele cinematografice ale acestor scrieri direcţionează analiza către Filmele neomedievale, mai expuse dezaprobărilor venite dinspre o parte a comunităţii ştiinţifice, dar infinit mai adaptate mentalităţii consumatorului, după cum o dovedeşte amplul studiu de caz dedicat de Ileana Vesa mini-seriei Monty Python and the Holy Grail.
„Cea mai fluidă epocă istorică”, Evul Mediu intră masiv în economia jocurilor video, propagarea sa rizomatică ocupând ultimul capitol al acestui studiu, într-un concentrat de suport teoretic şi analiză comparată, axat pe contextul pseudo-medieval din trei asemenea jocuri, pe caracterele care populează spaţiul lor virtual şi pe intrigile ţesute în infinitatea de variante oferite jucătorului în noua ordine a lumii.
Complex şi imprevizibil, eterogen şi cu ramificaţii culturale virtual infinite, extins uneori abuziv la fenomene din diferite domenii, neomedievismul postmodern „se dovedeşte a fi refractar la orice registru taxonomic” – scrie în finalul periplului său Ileana Vesa. Însă, evident, nu şi refractar la un exerciţiu hermeneutic ireproşabil ancorat teoretic, disciplinat orientat către artele postmoderne, atent la limitele şi la stratificările subtile ale domeniului, deschis la gustul publicului, dar guvernat de exigenţe academice.
