Despre o sincronie europeană a vechii culturi româneşti

O perfectă sincronie europeană – de felul celei postulate de Eugen Lovinescu pentru literatura noastră modernă –, ne întâmpină în spaţiul culturii şi al politicii locale, unde epoca cea nouă poartă germenii primei modernităţi…

Izvoare felurite ne lasă să ştim că acum mai bine de patru veacuri în curţile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi a doi fraţi din ramura Drăculeştilor, care cei dintâi – înainte de momentul Mihai Viteazul – au cârmuit simultan în cele două ţări româneşti, anume Alexandru al II‑lea Mircea şi Petru Şchiopul, se găseau portretele a doi strămoşi iluştri şi înrudiţi între ei: Ştefan cel Mare în capitala munteană şi Vlad Ţepeş în aceea moldavă (acest din urmă panou, singurul păstrat, este celebru şi adesea reprodus, ajuns în castelul tirolez de la Ambras al Habsburgilor).

De altminteri, în acest neam basarabesc şi filo‑otoman, înrudit cu familii patriciene levantine şi care avea să stăpânească şi Moldova vecină, inventarele ne lasă să ştim că se găseau tot pe atunci „otto quadrati de retratto de principi”, foarte probabil parte dintr‑o colecţie princiară asemănătoare atâtor galerii nobiliare ale epocii, răspândite din Spania şi Italia până în Franţa şi Polonia „sarmatismului”; ele stăteau alături de instrumente muzicale, mobile şi bijuterii, dintre care una avea să fie cumpărată de Serenissima republică veneţiană spre a fi dăruită Mariei de Medicis, faimoasa soţie a regelui Henric al IV‑lea de Bourbon. Prezenţa amintitelor portrete ne dovedeşte faptul că în ultimul sfert al secolului al XVI‑lea – când începe perioada autonomiei, în spaţiul Turcocraţiei, a curţilor de la Bucureşti, Iaşi şi Alba Iulia, referinţa vizuală la faima celor doi voievozi emblematici pentru momentul anterior al independenţei româneşti, tocmai pierdute, marca şi o perspectivă pe care o voi numi „istoristă”, indicând cu limpezime despărţirea unei epoci noi de un eroic trecut medieval, cu respect şi posibilă nostalgie.

Un „istorism”, adaug, care era al Europei întregi în vârsta Renaşterii târzii, a manierismului şi a barocului, între jumătatea a ceea ce numim Cinquecento şi finele veacului al XVIII‑lea şi al Vechiului Regim. Adică din exact acea vreme pe care istoriografia o numeşte cu termenul anglo – saxon de „Early Modern Era” sau cu cel german de „Frühe Neuzeit”, denumire care la noi poate oscila între „epoca modernă timpurie” sau „prima modernitate”.

Era, de altminteri, vremea în care apărea în Olanda, în 1667 termenul de „Ev Mediu” (seducător exprimat mult mai târziu la noi de Asachi, prin „veac de miez”) şi când, de o parte şi de alta a Rinului, se făcea elogiul dinastiilor medievale şi rivale lotaringiană şi capeţiană, sau când Ludovic al XIV‑lea – model monarhic modern – punea să fie înfăţişaţi Clovis, Dagobert şi Carol cel Mare în medalioane la domul parizian al Invalizilor, iar Romanovii de la Moscova începeau să se socotească descendenţi ai cnejilor de la Kiev. Pe meridianul românesc mijlocul veacului al XVI‑lea şi deceniile următoare însemnau o schimbare capitală pe care încă Iorga o semnala acum un secol, cea a numirii domnilor de către sultan – cazurile Ştefan Lăcustă şi Mircea Ciobanul, cea a unor domnii integral debitoare Occidentului prin Iacob Heraclid Despotul şi Petru Cercel, cea a tiparului românesc al diaconului Coresi şi, tot la Braşov, cea a triumfului Reformei luterane prin Honterus.

O perfectă sincronie europeană – de felul celei postulate de Eugen Lovinescu pentru literatura noastră modernă – , ne întâmpină în spaţiul culturii şi al politicii locale, unde epoca cea nouă poartă germenii primei modernităţi.

Aceeaşi distanţă deferentă faţă de un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat pe care o constatăm în Europa catolică şi protestantă se poate bănui, de pildă, în cazul zugrăvirii exterioare a Suceviţei la 1600 de către Movileşti, primul neam boieresc ajuns în scaunul Bogdăneştilor şi care voia astfel să proclame în imagini descendenţa genealogică din încă medievalul Petru Rareş sau în cazul preluării succesive şi obsesive a unei arhitecturi monastice de tipul neagoean de la Curtea
de Argeş ce încorpora un pronaos cu funcţie de necropolă dinastică în lungul răstimp dintre 1570 şi 1720 în spaţiul bucureştean, de la Sfânta Troiţă a Mihneştilor la lăcaşul metropolitan al lui Constantin Vodă Şerban, de la Cotrocenii lui Şerban Cantacuzino la Văcăreştii lui Nicolae Mavrocordat. „Istorismul” unei epoci noi, detaşată de medievalitate, este cel vădit la 1694 în nartexul de la Hurezi, unde erau zugrăviţi înaintaşii încoronaţi din Evul Mediu valah ai lui Constantin Brâncoveanu sau în cazul lui Constantin Mavrocordat, care, în 1743, comanda pictorului genevez Jean Etienne Liotard să înfăţişeze „tous les vodas qui avaient régné précédemment en Valaquie” pentru palatul domnesc din Iaşi (imagini similare vor fi existat la palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia, unde înainte de 1790 călătorul helvet Sulzer vedea pictate „die Brustbilder der Bessaraben” şi nu pot omite în această ordine de idei ştirile despre unele albume de cert provincialism artistic, dar indicibil pitoresc create în mediile săseşti ardelene, în jur de 1700, purtând imagini în acuarelă ale unor voievozi şi principi de la Ioan Zapolya la Gabriel Bethlen).

Pe alt plan, cel al politicii şi al diplomaticii, aceeaşi referire de acum „modernă” la momentele medievale ale unor Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab sau Bogdan al III‑lea aveau să facă boierii munteni prezenţi în 1772 la tratativele de pace ruso‑turce de la Focşani, mediate de Austria şi de Prusia, atunci când se evocau aşa-numitele „capitulaţii”, adică tratatele românilor cu Poarta nepăstrate, dar pe care aceasta nu le‑a contestat vreodată şi despre care avem ştiri precise de la umanişti italieni din Polonia. Într‑un peisaj cultural românesc, unde, după 1600, se pot face lesne şi credibil conexiuni europene, de la elementele manieriste limpezi ale broderiilor Movileştilor sau ale arhitecturii Dragomirnei la „barocul ortodox post‑bizantin” al ieşenelor lăcaşuri de la Trei Ierarhi şi Golia şi la versificările psalmilor davidieni – mult prizaţi de sensibilitatea barocă – datorate mitropolitului Dosoftei şi la prestaţia intelectuală a principelui Dimitrie Cantemir, prima modernitate a culturii române sincronă cu premodernitatea europeană înseamnă de acum o certitudine pe care criticii şi istoricii noştri se cuvine să nu o ocolească şi să nu o oculteze.

■ Conferinţe ţinute cu prilejul Zilei Culturii Naţionale. 15 ianuarie 2020. Ateneul Român

Răzvan Theodorescu