Că a încetat să privească spre tării – cum se spunea cândva în graiul poporal – este unul dintre reproșurile cele mai frecvente care i se fac omului modern. Tăriile, în înțelesul lor mai larg, cel din basmele lui Ispirescu, erau ceva mai mult decât cerul cu nenumăratele sale stele, erau și locul în care putea fi găsit Dumnezeu ori Sfântul Petru și era, desigur, locul în care se avânta Făt-Frumos împreună cu calul său cel Năzdrăvan.
Bolțile și cupolele bisericilor, din Evul Mediu și până astăzi, sunt magnifice metafore ale tăriilor Cerului și, deci, ale locului în care îi putem întâlni pe Dumnezeu, pe Sfinți și pe Îngeri și poate ar trebui să îndrăznim a le privi, nu cu lipsă de deferență în fața divinității, ci ca gest natural prin care ochii oricărui fiu se îndreaptă, plini de speranță, către Tatăl.
Ca în multe alte cazuri din lumea creștină, bazilica actuală este construită pe locul uneia mai vechi, anterioară anului 1202, arsă în 1690, abandonată și ulterior demolată. Biserica nouă va fi ridicată între 1739 și 1745 la inițiativa reginei Elisabetta Farnese (Isabela de Parma, 1692‑1766), din 1714 soția lui Filip al V‑lea al Spaniei.
De o erudiție și inteligență recunoscute în epocă, Isabela înțelege să intre în jocul diplomatic al casei din care provenea, și va influența sensibil politica soțului său. În plan cultural amprenta ei devine vizibilă prin chemarea la curtea Spaniei a numeroși artiști din Italia natală, între care și arhitecții Santiago Bonavía (după unele surse Santiago Bovania, 1705‑1759), un talentat emul al lui Guarino Guarini, căruia i se datorează planul în cruce latină al bazilicii, și Vigilio Rabaglio, care a dus la capăt impresionanta lucrare. Cei doi au dat nota barocă de școală italiană care caracterizează edificiul, cu o fațadă convexă, rară în Spania și unică în Madrid.
Să ne avântăm, așadar, să privim spre cupola eliptică, spre curbele grațioase ale profilaturilor interioare și exterioare, fluiditatea bolților și contururilor, planului și elevației, ce i‑ar cutremura de invidie până și pe maeștrii modernismo‑ului spaniol. Circumscrise acestor curbe se află Caritatea, Credința, Speranța și Curajul, alegorii dăltuite în piatră de sculptorul italian Nicolas Carisana. În fine, frescele bolților navei centrale sunt realizate de tessinezul Bartolomeo Rusca și de Gonzalez Velazquez. Se distinge, pe una dintre acestea, un magnific portret al Arhanghelului Mihail.
În 1892 biserica a fost trecută în administrarea Nunțiaturii Apostolice (al cărei sediu este juxtapus bisericii), iar din 1984 a fost înscrisă, prin decret regal, pe lista Monumentelor Naționale ale Spaniei.
■ Arhitect, jurnalist, fotograf
Gelu Savonea
