Romanul Lucreției Lustig e o spovedanie făcută pe marginea mormântului. Protagonista acestei scrieri tulburătoare murmură încontinuu în fața Femeii prin care i s‑a dăruit viața – Amfitrioana, Coana Mare, Nastasia sau, pur și simplu, Sia – ca și când ar fi prinsă în mecanismele unei rugăciuni spuse față în față cu blagianul „Capăt al osiei lumii” chiar acolo, în inima Ardealului. Uneori, totul devine sfâșietor (prigoana evreilor, a elitelor culturii, politicii și cultelor, martiriul Bisericii Greco‑Catolice, lagărele de exterminare ș.a.). Alte dăți scriitoarea valorifică cu măiestrie registrul ironic și nevoia de a se întoarce, din când în când, la sinele divin, pentru a prinde curaj în această odisee ontică la limită, ca să nu‑i zicem jupuire de vie. Eroina rememorează martiriul Bisericii Greco‑Catolice din anii stalinisto‑dejiști, având extrem de viu, în actualitatea sufletească, chipul părintelui Rusu – victimă a crimelor comise sub dictatură în intenția de a distruge lăcașurile de mărturisire a credinței, de păstrare a identității religioase și naționale. Deși părintele oale și ulcele e, protagonista i se adresează de parcă ar fi aici și acum, invitând indirect lectorul, cu o inventivă delicatețe, la asumarea câtorva lecții majore: sinceritatea, iertarea, recunoașterea nietzscheană a adevărului, oricât de incomod ar fi, corectitudinea, recunoștința (inclusiv pentru trădări!) – apanaj al firilor superioare – și altele.
Dezgolirea curajoasă, totală, a eroinei acestei scrieri exemplare, extrem de vii și dense, e cu atât mai emoționantă cu cât are loc, în trepte succesive, cu o atenție cabrată parcă… E atenția caldă, vie, a unei ființe ce călătorește, iarăși, prin meandrele labirintice ale istoriei și care îi aduce în față pe cei dragi inimii, unii mutați deja în Cer, respectând cu sfințenie, an de an, ritualul sacru numit luminație – pomenirea celor adormiți în luna noiembrie, când toate cimitirile, aproape, sunt inundate de lumina lumânărilor și se transformă într‑un fel de Ostrov al Învierii. Dialogurile purtate cu cei vii și cu cei adormiți, prezenți laolaltă în aceste pagini, aduc această scriere tulburătoare sub semnul unui examen al conștiinței, susținut între lumi, între existențe, între drame și iluminări, pe marginea istoriei sângeroase a secolului al XX‑lea.
O lecție de viață, o lecție de demnitate acest roman exemplar, care „forțează imposibilul” în raza experiențelor la limită ale lui Oliver Lustig din lagărul de exterminare Auschwitz, „pentru a se cunoaște și a nu se uita cum a fost ne‑viața în umbra crematoriului”. O lecție de curaj, rezistență, smerenie și onestitate. Și, în primul rând, o lecție de umanitate înaltă, profundă, lucrată și examinată zi de zi, clipă de clipă, într‑o lume din ce în ce mai tulbure. O oază de lumină vegheată de o vestală – prinsă în hățișurile poveștii și stăpânind‑o cu mâna‑i scriitoare –, care se întâmplă să fie și aspră, aidoma firilor puternice, în primul rând, cu ea însăși. Asprimea însă se transformă într‑o vie înțelegere și înțelepciune ce se reinventează mereu și oprește protagonista, din decență, să se reconvertească în condițiile în care la 1989, peste noapte, România real‑socialistă se transformă subit într‑o „Românie disidentă”, încât sub ochii noștri se rescriu biografii, se revăd dosare, apar disidenți ca ciupercile după ploaie, se născocesc forme de samizdat și de împotrivire regimului după căderea dictaturii acolo unde acestea n‑au existat sub dictatură, iar oportuniștii vremurilor noi – profitorii vremurilor de ieri după‑amiaza; eruditul Virgil Nemoianu îi numește „politrucii vremurilor noi” – devin subit anticomuniști înverșunați. În timp ce „pe bannere, ori pe coli de hârtie, la computer”, de peste tot, și la 35 de ani după evenimentele sângeroase din 1989, curge sloganul: „Jos comuniștii!“; „În Piața Universității. De acord: Jos! Dar unde Dumnezeu s‑ar mai găsi vreunul, chiar și ascuns, că la vedere toți sunt anticomuniști!” Cred că – urmărind acest spectacol… am fi spus grotesc, dacă n‑ar fi de o tristețe copleșitoare – lui Ion Luca Caragiale i‑ar ceda nervii și s‑ar retrage grăbit la Berlin. Avem nevoie de un Gogol!
Pentru unii apele s‑au limpezit. Pentru alții e mai practic și, indiscutabil, mai avantajos să le tulbure, în continuare, cu o inventivitate impresionantă, ca să mențină și să creeze mai departe condiții propice prosperării haosului, organizat în favoarea unui grup de intelectuali transpartinici și a unor oameni așa‑zis politici. Pe agendele acestora figurează multe…, cu excepția intereselor națiunii române. A venit timpul schimbării? se întreabă protagonista, făcând analize alături de alte analize necruțătoare, în timp ce împarte coliva și pachetele de pomană în preajma locului de veci al Mamei sale și ascultă rugăciunile preotului, și apoi se roagă ea însăși pentru sufletele celor vii, pentru sufletele celor născuți în Cer. Și tot ea răspunde cu fermitate: „A sosit timpul schimbării. A venit. Nu contest. Accept. Dar vreau să aud asta de la voci nerăgușite de alte lozinci. Şi de alte sentimente de ură”. Sentimente otrăvite de ură, neputință, impostură…
Pe marginea mormântului Celei care i‑a dat viață, aducând – când are tentația sau ispita, omenească, de a ceda în fața examenelor propriei conștiințe și se suspectează de slăbiciune sau lașitate –, eroina constată faptul că timpurile se amestecă oarecum proustian și se surprinde întorcându‑și privirile spre Valea Mieilor, căci știe – cum să nu știe?, a învățat‑o și preotul greco‑catolic Rusu pe vremuri, până să fie ucis în temnițele stalinisto‑dejiste –: sângele unui miel produce, după cum scriu sursele avizate, anti‑venin și, prin urmare, este imun la otravă. În plus, are un tip de imunitate… christică, nestrăină nici pe departe protagonistei – un „copil venit din flori” – care recunoaște cu franchețe: „Trebuie să ai curaj, să nu‑ți pese de consecințe, amintindu‑ți și făcând‑o publică, chiar și în fața unui mormânt, lecția primită”. Lecția dată de oamenii din preajmă. Lecția dată de istorie în timp ce se lansează, în spațiul public, cu titlu de propunere, o altă reformă a învățământului preuniversitar și universitar, care după trei decenii de reforme să elimine, încet‑treptat, istoria, geografia, limba și literatura română, limba latină, în timp ce multe cadre didactice recunosc faptul că limba și literatura română se învață deja în școlile românești ca o limbă străină în România începutului de Mileniu al III‑lea. „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/ Amăgit atât de‑adese,/ Nu spera și nu ai teamă”… Tot mai actuală Glossa eminesciană… Senzația de déjà-vu devine, din timp în timp, copleșitoare!
Onestitatea, exactitatea și deschiderea cu care tratează protagonista schimbările din anii de după cel de‑Al Doilea Război Mondial și cele din perioada postdecembristă seamănă oarecum cu naivitatea și deschiderea unui Calistrat B. Dumitrescu din brebaniana Singura cale – primul volum din trilogia stalinismului. În condițiile în care istoria e gonită din manuale, iar identitatea românească, exact ca pe vremuri, clătinată, romanele stalinismului se transformă în lecții de istorie. Vital necesarele lecții de istorie. Ca să fii tu însuți, se cuvine să știi de unde vii și ce ești.
Aura Christi
