MĂ ROG,
seamănă a hazard ceea ce fac, o cutezanță periculoasă să împrăştii aprecieri, demonstraţii cu iz valoric, analize, pe care să le vând – iată‑mă şi comerciant de idei! Mare noroc, Coană Mare: Preotul nu aude ce gândesc. Mi‑ar fi tare ruşine. Dar vinovată tot mă simt, pentru că într‑o asemenea ocazie solemnă, chiar dacă, totuşi, nesolemnă (să zic că ar fi un fel de sfat al urmaşilor, care cinstesc o persoană‑personaj, decoraţiile fiind înlocuite de prescură şi colivă, iar cuvântul aparţine unui preot), eu mă ocup cu judecăţi ori judecarea altor vremi, emiţând aprecieri. Nu de valoare, nici de credinţă, ci – nicicum adjectivată (categoric: am ce am cu adjectivele) – asupra unei societăţi care şi‑ar fi întrerupt cursul. Înainte de a dovedi dacă ar fost cea mai dreaptă. Nu mă încumet să adaug: şi cea mai dorită. Nu vreau să ştiu ce s‑ar crede despre mine, dacă aş fi auzită că, după atât de mulţii ani scurşi de la momentul în care a fost oprită înălţarea celei mai visate orânduiri, eu încă îmi ofer răgazul să mai cuget, să mai cântăresc. Dară cunoşti şi dumneata cum e cu amăgirile: ştii că amăgiri sunt, dar le‑ai asimilat ca fiind adevăruri şi îţi vine greu să recunoşti că te‑ai lăsat păcălită, deşi cuvântul nu e potrivit, atunci când te referi la opţiuni – politice, ce să mă ascund după alt cuvânt? Ştiu că voi pleca acolo unde dumneata te afli, fără să‑mi dau eu răspunsul – din alte surse, să zic aşa, primindu‑l. Şi nu‑l diger. Nu‑mi pasă dacă cel al meu ar fi atacabil, pus sub eticheta anacronicului. Timp de ani‑lumină mi‑am făcut preaplinul cu un oportunism aureolat de iluzii, despre fericirea care ne bate la uşă, să‑i deschidem, încât îl refuz pe cel prezent, transformat în lozinci potrivite acelor alte pieţe. În mod sigur, aşa este: există, după cum a existat, oportunism de piaţă. Nici vorbă de Piaţa Aviatorilor, cu statuia ei, consacrată drept loc pentru ca reporterii să aibă vizibilitate spre o tribună oficială (acum, nu plasată în piaţa Stalin). Oricum, eu n‑aş mai avea acces în calitate de reporter pentru mari evenimente. În nicio piaţă. N‑am reuşit să dobândesc specializare în demagogia de tip nou şi pentru orientări politice atât de numeroase: liberale, ţărăniste, democrate, conservatoare, umaniste, ecologiste, agrare, chiar şi liber‑schimbiste… Şi apoi, fără Mazilu (fostul şef al secţiei informaţii, care se ocupa de reflectarea marilor evenimente), unificator de oportunisme şi demagogii, adică, de reportaje aduse „de pe statuie” de reporterii de teren! Fără harul lui de a găsi cuvântul care să îmblânzească – era să zic, să îmbălsămeze, că tot suntem la cimitir – stridența şablonului, îndrăznind, pe ici, pe acolo, câte o metaforă, care să te ajute să înghiţi lozinca – fără el nu merge! Însă Mazilu s‑ar plimba pe culoarul conştiinţei, rostind pentru sine: e nevoie de alţi proști sub clar de lună! Iar pentru mine, ar cam fi timpul să‑mi amintesc de ce am venit azi, aici, şi ce se cade să spun, având în față tabloul reprezentat de placa de marmură pe care am aşezat ce‑am aşezat, urmând a fi sfinţit, pentru a fi împărţit, în numele dumitale. De mine. Iar eu ce fac? Urc, în gând, o scară mult prea sinuoasă, care nu‑mi permite verticalitatea analitică necesară, când – uite aşa, cu prescura şi coliva lângă tine! – încerci să pui diagnostic unui trecut. În plus, mai ai şi cutezanţa să decizi dacă cei care au străbătut, iluzionați, luminosul drum spre – niciodată‑atinsul – socialism pot trăi un altfel de prezent. Mai corect spus: un astfel de prezent, oferit cu dărnicie, deşi eu înclin să înlocuiesc dărnicia cu zădărnicia. Determinantă ar fi, ori este – că iarăşi o dau în bară cu timpul gramatical –, pentru orice variantă ai opta, capacitatea de adaptare. Ori talentul de a trişa, jucându‑te de‑a v‑aţi ascunselea. Dacă mai ştii s‑o faci. Şi nu mai ştii, pentru că e greu să te ascunzi când camerele de luat vederi te arată oriunde te‑ai fi pitit. Complicat, Mica, complicat. Învăţasem să ne ascundem, şi de cine, şi de ce, şi când. Acum. Acum? Acum – e mult mai dificil. M‑am încurcat. Recunosc că ar fi trebuit să fiu mai directă: în fond, cine mă aude ce gândesc? Nici măcar dumneata. Şi de ce ar trebui să‑mi fie teamă să cred şi s‑o spun, că nimeni, chiar nimeni n‑are dreptul să judece milioane de vieţi care, fără a avea casete cu bijuterii din aur, s‑au imaginat trăitori în epoca de aur. Da, stând la coadă. Pentru orice‑se‑dă. Aşează dumneata alte semne de întrebare, dacă socoteşti de cuviinţă, şi semne de mirare, eu epuizând rezerva de astfel de semne. Şi rezerva semnelor de precauţie, la un pas de cele de teamă. Existente în gramatica adevărului. Chiar ne‑integral. Şi nici nu mi‑e uşor să ascult, venite de la figurile trecutului, mai tinere ori brăzdate de ani, că a sosit timpul schimbării. A venit. Nu contest. Accept. Dar vreau să aud asta de la voci nerăgușite de alte lozinci. Şi de alte sentimente de ură. Dară cunoşti şi dumneata că ura șade la locul ei în orice prezent şi trecut. Sigur că asta vreau. Nu mi se pare că, după ce te‑ai declarat comunist, în cunoştinţă ori în necunoştinţă de cauză, ai avea dreptul să te inventezi anticomunist. Purtător de ură sfântă față de – nu mai precizez față de ce ori cine. Însă, este musai să accept că una este să vrei, şi alta să se întâmple. Lecţia oportunismului a fost prea bine învăţată, încât să nu anticipez că taberele de comuniști‑în‑cunoştinţă‑de‑cauză vor fi gata să cânte „Nu sta pe gânduri/ intră în rânduri…”, iar cele care, zic, intraseră în rânduri doar pentru că ar fi intuit, cu fler, adevărat, avantajele, nu‑şi vor da mâna, înrânduindu‑se, fără prejudecăţi. Sub bannerele „jos comunismul”! În coloana anti. Ce lesne pare a fi să devii altceva, ori altcineva! Şi ce dacă mă dau eu de ceasul morţii, sub acoperământul procesului de conştiinţă! Nimeni nu te va trece prin învăţământul politic, să te verifice dacă, prin ştiinţa din dotare, eşti apt să te transformi. Supralicitez, gândind că ştiinţa din dotare, cu mucegaiul care o face mirositoare a vechi, nu te ajută să treci examenul erudiţiei politice la care vei fi supus. Oricum, nu la învăţământul politic. Da, erudiţie politică – ce te miri, Coană Mare? Trebuie să fii un erudit, fără de Marx, fără de Engels, fără de Lenin, fără de Stalin, ce să mai vorbim?! Mă tot forţez să găsesc nişte nume de ctitori ai noii erudiţii politico‑ideologice, formula sacramentală din trecut, alături de frontul ideologic, că aveam şi un asemenea front, dar ia‑le de unde nu‑s! N‑am nicio încredere în naşterea unei noi ideologii, în fața microfonului! Acolo se încropeşte, se improvizează. Nu mă trimite să caut printre disidenţi. Sunt prea mulţi, ca şi cum am fi fost un popor disident. Precum suntem, acum, un popor diaspora, că se poartă mimetismul, zisa despre cei plecaţi unde s‑ar afla acei câini cu covrigi în coadă, devenind mod de a trăi. Sună bine (pentru unii): nu salahor peste hotare, plătit în euro, ci diasporez.
MĂ ROG,
vina este a mea, cea prea conştiincioasă în a fi învăţat să joc pe o singură carte. Pe dogmă. Bine, măi Eugenia, înzestrată cu prenume de prăjitură socialistă, ce vrei tu, acum, să demonstrezi? Că‑ţi doreşti timpul înapoi? Să‑i convingi pe convinşi că cei care au dus pe picioare, să zic aşa, „ciuma roșie”, transformată în epidemie de masă, netratată, pot fi lăsaţi în libertate – de gândire –, să se refacă, dacă mai au forţă, pentru a depăşi convalescenţa, ori, da, coma? Am făcut, recent, o tomografie a capului. Arată în regulă, cu uşoare atrofieri datorate vârstei – sună concluzia. Nu intru în detalii, dar pot să‑l contrazic pe medic, afirmând că atrofierea ori atrofierile se datorează retragerii din miezul unui ev. Confuz. Schimbat. Nu aprins. Am fost de unică folosinţă. În realitate, nici nu cred că mi‑aş permite să analizez acel trecut, întins pe jumătate de secol. Mi‑e suficient să recomand, ori doar să‑mi amintesc, cartea laureatei Premiului Nobel pentru literatură Svetlana Aleksievici, cu titlul, având simbol de emblemă: Vremuri second‑hand, unde se află, aşa mi se pare, cea mai apăsătoare analiză a acelei peste jumătate de secol de socialism; în realitate, de comunism, întrucât în ţara în care a trăit autoarea se intrase în comunism. Un regim, o viaţă, în care – extraordinar ca opțiune – marile probleme, dacă nu şi dileme, dar şi cele mici, puteau fi întoarse pe toate fețele, de fapt, dedesubturile, doar în bucătărie, sub abur de ciorbă şi miros de tocană. Dumneata eşti, cred, cea mai îndreptăţită să apreciezi o bucătărie drept adăpost al adevărurilor, de nerostit la liber – expresie cât se poate de potrivită –, adică, în altă parte. În sufragerie, să zicem: mă rog, living, că sufragerii nu mai există. Nici vorbă, în dormitor! Unde sub pat ar putea fi implantate ascultătoare. Ştii dumneata ce sunt alea, că le‑am avut câteva săptămâni, agăţate de perdelele dormitorului, să‑i înregistreze pe nişte vecini, de vizavi, nemţi la origine, care se pregăteau să plece în ţara lor. Ascultătorii fiind pitiţi pe lângă zid. Stând şi cu ochii pe dumneata, ca nu cumva să‑ţi scape vreo vorbă, prin vecini, că uite cine e la noi în casă, cu învoirea ginerelui şi bărbatului dumitale, care nici măcar nu fusese necesar să‑şi exprime acordul: intra, să mă exprim astfel, în leafă, unul fiind militar, iar celălalt, miliţian, cu datorii mai aparte faţă de stat. Ca şi cum noi, ceilalţi, civilii, am fi avut dispensă de la datorii. Paranteză compromiţătoare pentru mine, din care s‑ar putea extrage concluzia că am fi colaborat cu securitatea, deşi relaţia a fost de „bună ziua, dormitorul e liber, perdelele trase” (a trebuit să le schimbăm în finalul acţiunii, că aparatele, primitive faţă de invizibilele de acum, le găuriseră). Aşa că tot bucătăria e mai sigură, existând bruiajul aragazului (eu ştiu?). Mai că aş cere învoirea să fiu lăsată să semnez, în finalul acelei cărţi, la care am făcut trimitere, că, da, trebuie acceptat adevărul celor care au confundat (poate şi confruntat) propria viaţă cu regimul. Adevăr care aproape că strigă din fiecare filă a Vremurilor second‑hand. Poţi rosti că ai fi trăit o zădărnicie? Deşi zădărnicie a fost. Poţi s‑o faci, dar ai nevoie de curaj să recunoşti asta. Implicit, că viaţa ţi‑a fost o zădărnicie. Un nimic, pentru care Revoluţia te‑a scos la pensie. Sună confuz – şi ce dacă? Vrei s‑o fac pe viteaza, să mă dau mare, că şi eu, atunci, am mai bombănit despre una‑alta, şi să transform bombăneala în atitudine critică faţă de regim? N‑o fac. Mi‑e jenă să măresc numărul anticomuniştilor, apăruţi după Revoluţie, precum ciupercile după ploaie, doar pentru că aş fi bombănit. Scriind – uneori chiar cu talent – despre nimicul pe care‑l cuceream pe zi ce trecea. Şi ce să fac? Să‑mi ard articolele, precum alţii şi‑au ars carnetele de partid?
Fragment din romanul Luminație de Lucreția Lustig, în curs de apariție la Editura Ideea Europeană
Lucreția Lustig
