O experienţă personală. Literară, neapărat literară de Adriana Teodorescu

Câtă empatie ar trezi cel care îşi lasă consoarta pe patul de spital şi copilul hrănit cu apă în loc de lapte pentru a se deda unor excese sexuale? În ce fel ar fi evaluate ca umanism fuga egoistă, oricât de estetic-⁠tanatică, a lui Bird de responsabilitate şi, de cealaltă parte, asumarea puterii de decizie cu privire la viaţa copilului şi la cunoaşterea celei care a dat naştere copilului.

Umanismul este încă la modă. Atât în forma sa literară, cât mai ales în cea socială. Şi în ambele rămâne, adeseori, haina în care s-⁠a îmbrăcat micul cerşetor pentru a se juca, o vreme, de-⁠a regele. Pe de altă parte, există şi un alt tip de umanism, cel mai aproape de pielea întoarsă către viscere decât către validările sale exterioare şi care nu este nici pe departe atât de comod ca cel dintâi, fiind mai uşor de captat de către discursul literar decât de cel social. Pentru că nu este comod. Prin comoditate înţelegând distanţa minimală sau care nu pune probleme de depăşire a zonei de confort dintre sine/receptor şi cunoaşterea general acceptată a lumii, cu idealurile sale încorporate. Literatura este foarte frecvent locul în care se produc discursurile acestui al doilea soi de umanism, aflat în conformitate cu variaţia sa impresionantă internă. Cele două umanisme nu se înţeleg mereu bine, ba chiar obişnuiesc să dezvolte conflicte prin care îşi dispută dreptul la legitimarea prin acest cuvânt. Se pare însă că în literatură anumite dezertări de la umanismul standard(izat) sunt mai uşor tolerate.

Într-⁠adevăr, cum altfel, decât în context literar, s-⁠ar putea vorbi despre umanism în cazul romanului din 1964 al scriitorului japonez Kenzaburō Ōe, laureat al premiului Nobel în 1994. Umanismul este un concept frecvent vehiculat în receptarea critică a acestui roman şi a lui Ōe, în general. Romanul prezintă câteva zile din viaţa unui tânăr de 28 de ani, auto-⁠poreclit Bird, care află că este tatăl unui copil cu mari probleme de sănătate, mai exact procesul de respingere a unei paternităţi defectuoase urmat de alte două procese mai puţin puse în lumină prin naraţiune, dar fundamentale pentru sensul dorit al romanului: cel de negociere şi procesul de acceptare. Bird visează să plece în Africa, îşi cumpără cărţi şi studiază hărţi cu Africa, a avut, în trecut, probleme grave de dependenţă maniacală de alcool. Nu se vorbeşte foarte mult despre mulţumirea familială. Are o relaţie oarecum distantă cu părinţii soţiei sale. Copilul lui Bird este ceea ce puţini părinţi îşi imaginează că ar putea fi copilul lor. Un anti-⁠copil, o imagine a suferinţei, a urâţeniei, a non-⁠sensului (coşul conţinându-⁠l este o groapă goală, săpata degeaba, p. 71). Capul îi este bandajat, enorm, cu creierii ieşiţi, cu ochii mici. Imaginea care îi vine în minte când îl vede şi care persistă pe tot parcursul întâlnirilor cu copilul sau în timp ce se gândeşte la el este a unui rănit pe un front întunecat şi însingurat, necunoscut lui, cu capul bandajat ca al lui Apollinaire. Bird este de acord cu doctorul că cel mai bine ar fi ca acest copil să moară repede, dar situaţia se complică atunci când copilul este transferat la alt spital şi cei de acolo încearcă să îl salveze. Bird negociază cu unul dintre doctori să îl lase să moară, dându-⁠i apă cu zahăr, iar când vede că planul său eşuează, aranjează cu un medic obscur să îşi eutanasieze copilul în clinica acestuia. În tot acest timp, trăieşte alături de Himiko, o fostă colegă de facultate al cărei soţ s-⁠a sinucis şi care practică amorul contra cost, experienţe sexuale liminale, încercând, în acest fel, să uite de frica de copilul monstruos (numit astfel în repetate rânduri). Frică ontologică, de statut (să fii părintele unui asemenea om), frică socială, frică personală (năruirea idealului Africii).

Să facem un exerciţiu de imaginaţie simplu. Să ne închipuim că povestea lui Bird, o poveste cuprinzând sexualitatea cu tendinţă de deviere de la normalitate – cel puţin în acord cu o etică occidentală – ca activitate defulatoare a angoasei de a fi părintele a-⁠normal, prin transmisiune inversă, tentativele de lichidare a copilului monstruos, non-⁠coincident cu idealul copilului perfect, dar, mai ales, non-⁠coincident cu firescul, şi o poveste în care părintele de gen masculin trece cu o lejeritate incredibilă peste sentimentele celuilalt părinte, de gen feminin, preocupat aproape exclusiv de propria persoană, ar apărea într-⁠o rubrică din revistele mondene ce prezintă relatări ale unor experienţe personale. Câtă empatie ar trezi cel care îşi lasă consoarta pe patul de spital şi copilul hrănit cu apă în loc de lapte pentru a se deda unor excese sexuale? În ce fel ar fi evaluate ca umanism fuga egoistă, oricât de estetic-⁠tanatică, a lui Bird de responsabilitate şi, de cealaltă parte, asumarea puterii de decizie cu privire la viaţa copilului şi la cunoaşterea celei care a dat naştere copilului. Chiar şi finalul, de întoarcere către copilul pentru care simte mai degrabă o datorie amestecată cu milă, într-⁠o acceptare de iz existenţialist a situaţiei critice ca situaţie personală, de câtă consideraţie ar beneficia din partea publicului? Există, negreşit, un dublu standard al judecării unor comportamente şi al încadrării în umanism. Într-⁠un fel stau lucrurile cu taţii literari care-⁠şi renegă copilul diform, sau sunt pe cale să o facă, oricât de inspiraţi biografic ar fi taţii respectivi, şi într-⁠altfel cu taţii din realitatea înconjurătoare, care urăsc, dezamăgesc pe cei din familie şi visează în secret să se desprindă de obligaţii sociale. Sigur, aceasta din mai multe motive. Unul dintre ele, de mare însemnătate, este tocmai puterea cuvântului. Tatăl ce şi-⁠ar povesti experienţa într-⁠o revistă mondenă ar avea, cel mai probabil, într-⁠o măsură mai redusă inteligenţa exprimării prin limbaj şi a transcenderii stereotipului sau a trivialităţii faptice.

Un exemplu care poate ajuta şi mai mult la înţelegerea acestui dublu standard este povestea spotului publicitar al companiei Secom, intitulat Urăşte-⁠ţi băieţelul. În cadrul acestuia, mama unui copil autist mărturiseşte sentimentele ambivalente pentru copilul pe care nu îl poate stăpâni, ce, special în felul său, îi afectează viaţa într-⁠un mod iremediabil şi nu întotdeauna pozitiv. Sunt numeroase aspecte de discutat în legătură cu acea campanie ce are multe puncte slabe, în ciuda încercării de a demitiza maternitatea atotputernică şi ideea de fericire inclusă în orice relaţie părinte-⁠copil. De reţinut este însă că spotul a fost interzis, campania oprită şi compania sancţionată (2012). Printre argumente: afectarea imaginii şi demnităţii persoanelor cu dizabilităţi. Copilul lui Bird este şi el o astfel de persoană. Doar că lui Bird, ca personaj, şi autorului, le este îngăduit să-⁠şi exprime trăirile mustind de sentimente negative, de revoltă, teamă, disperare. De asemenea, lectorului i se permite să aibă complicităţi pasagere sau totale cu atitudinile lui Bird, să le exorcizeze, în final, de riscul lor de mizerie pentru a accede la un alt fel de umanism, după chipul şi asemănarea omului, nu a ideologiilor despre om.

Totuşi, discuţia noastră mai poate continua. În ce măsură se poate afirma despre O experienţă personală că este complet, în totalitate, definitiv ferită de ideologia umanismului? Titlul romanului indică particularizarea accentuată, dorinţa de a nu transgresa graniţa personalului, a unicităţii. În acest sens, cam orice fel de conţinut al experienţei este salvat de justificarea unei coerenţe în acord cu normele externe. Problema care apare la romanul lui Ōe pare a fi tocmai emergenţa (nu şi instalarea) normei susceptibile de a da naştere unui umanism superficial, ci nu consolidarea în jurul unei norme literar-⁠personale. Hernia cerebrală a copilului se dovedeşte o simplă tumoră benignă, extirpabilă, extirpată atunci când Bird fuge cu el, răzgândindu-⁠se să îl ducă la clinica ce l-⁠ar fi scăpat definitiv de monstru. Bird se apropie de copil în drumul său cu maşina, simte că acesta are nevoie de el, trezeşte în el un instinct de protecţie, dacă nu (încă) patern şi sfârşeşte prin a-⁠şi asuma copilul ca viitor al său. Poate fără un astfel de final nici lui Ōe şi nici romanului său nu li s-⁠ar mai fi împrumutat umbrela generoasă a umanismului, iar egoismul tranzitoriu şi sexualitatea paliativă s-⁠ar fi închis asupra lor însele, funcţionând etic, nu post sau ca necesitate, ca instrument al unei etici ce nici nu le include. Dar ce chin trebuie să fi fost pe bietul nostru personaj, exilat inclusiv din propria sa poreclă, nu când s-⁠a hotărât să inverseze idealul african şi să devină ghid la el în ţară, ci în acel moment când s-⁠a oglindit în ochii înceţoşaţi ai micuţului. În fond, toate atracţiile către umanismul facil se văd simultan ocolite, respectiv plătite, la aceste ultime cuvinte ale romanului ce pun în scenă atât speranţa, cât şi o înstrăinare ontologică ce nu se poate reduce la clişee umaniste: „Încercă să-⁠şi reflecte chipul în ochii copilului. Oglinda lor era de un cenuşiu adânc, translucid, şi începuse să reflecte o imagine atât de măruntă, încât Bird nu putu să-⁠şi dea seama de cum va arăta noua lui faţă. Avea să se uite în oglindă de îndată ce ajungea acasă” . Ar fi de dorit, din atâtea puncte de vedere, ca o astfel de experienţă personală să rămână literară.

■ Kenzaburō Ōe, O experienţă personală, traducere din japoneză şi note de Roman Paşca, prefaţă de Rodica Grigore, Editura Art, Bucureşti, 2012