Bucureşti…

Corespondenţă din Ţara Sfântă

…1989. S-⁠au scurs anii, Bucureştiul se schimbase mult, iar eu eram de 12 ani în Israel. Dar în vara anului 1989 am făcut o excursie în Bulgaria. Pe atunci avioanele din Israel aterizau la Bucureşti, de aici continuam drumul în autobuz la Giurgiu, treceam Podul prieteniei şi ajungeam în Bulgaria, la Russe. Aveam deci prilejul să-⁠mi revăd Bucureştiul, să colind satele româneşti din autobuz până la Giurgiu. Am venit la Bucu­reşti cu „Tarom”, m-⁠am aşezat în primele rânduri şi am început să vorbesc cu un ofiţer al echipajului. Am discutat politică, fapt primejdios pe atunci. Dar când avionul a aterizat la Bucureşti, eu am urat personalului de la „Tarom” să aibă noroc, pace şi li­bertate, la care ofiţerul mi-⁠a răspuns: „credem în libertate, cât de curând.”

Ne-⁠am suit în autobuzul bulgăresc şi am pornit-⁠o la drum. Am trecut prin Bucureşti, priveam şi nu-⁠mi venea să cred cele ce vedeam. Bucureştiul era întunecat, trist, magazinele goale, în câteva vitrine, tablouri mari, uriaşe îi înfăţişau pe Nicolae şi Elena Ceauşescu… Aşa arăta Bucureştiul! M-⁠am întrebat ce fel de Bucureşti este oraşul ăsta? Cum se poate trăi în pustietatea aceasta? Răspunsul l-⁠am avut în decembrie 1989 când a fost răsturnată dictatura, iar România şi Bucureştiul au pornit la un drum lung şi întortocheat, spre democraţie. Am înţeles atunci şi vorbele ofiţerului de la Tarom: „credem în libertate, cât de curând.”

…Din 1990 au început noi decenii de viaţă ale Bucureştiului, schimbările se vedeau pe toate străzile lui, iar oraşul se făcea din ce în ce mai încântător. Clădirile uriaşe au apărut în toate zonele municipiului, s-⁠a construit un metrou modern, pasaje subterane au făcut circulaţia autovehiculelor mai uşoară. Iar oamenii au ieşit liberi în lume, au refăcut relaţiile cu toate ţările şi de atunci, din 1990, eu, îndrăgostitul de Bucureşti, am fost primit cu braţele deschise de bucureşteni, iar an după an, am făurit relaţii admirabile nu numai în lumea juridică, ci şi în aceea a artelor, a teatrului, a literaturii. Numărul prietenilor mei din Bucureşti creştea, iar odată cu el sporea dragostea mea pentru Capitala României, iar mie mi se zicea că am cultul prieteniei în sânge.

Şi aşa, pe când nepoţelele mele aveau aproape 10 ani, am venit la Bucureşti cu familia, ceea ce însemna cu Rica născută la Bacău, cu fiul nostru Laurian, tot din Bacău, dar şi cu soţia lui şi cu cele două fetiţe ale lor, care au văzut lumina zilei în Israel. Stăteam pe atunci la „Interconti­nental”, hotel care i-⁠a impresionat pe toţi prin dimensiunile lui uriaşe, care domina tot centrul capitalei. Fetiţele încercau să înveţe cuvinte româneşti şi priveau admirativ costumele cu fire aurite ale portarilor hotelului, care pentru ele erau adevăraţi generali. Într-⁠o zi am intrat cu toată familia la „Hanul lui Manuc” şi am ocupat o masă la balcon, la etajul întâi. Noi, dar şi soţia fiului şi fetele am privit încântaţi acest local vechi al Bucureştiului, am comandat numai mâncărurile specifice româneşti. Când am plecat parcă fiecare aveam cu noi o bucăţică din Hanul lui Manuc…

…Tot de pe atunci veneam cel puţin o dată pe an la Bucureşti. Am cunoscut un om simplu, un şofer de taxi, Valeriu Bejan, care din prima clipă s-⁠a apropiat cu dragoste de noi şi de peste două decenii el este „şoferul nostru” din Bucureşti. Ne aşteaptă întotdeauna la aeroport fie ziua, fie noaptea, a fost cu noi prin ţară, este de o cinste exemplară. El a devenit pentru noi un adevărat prieten de familie şi atunci mă întreb: cum să nu te îndrăgosteşti de Bucureşti, când are asemenea oameni cumsecade ca Valeriu Bejan?

Vă spuneam că în acei ani mă duceam cu preferinţă la Hotelul Intercontinental. Acolo mă vizitau prie­tenii, aveam întâlniri. M-⁠am văzut cu foşti colegi, jurişti din Ministerul Industriei Uşoare, printre care consilierul Dumitru Pârâu, avocata Cruţiu, fiica unui jurist de excepţie, Virgil Cruţiu, iar tot la Intercontinental mă vedeam de fiecare dată cu unii dintre cei mai buni actori cu care mă împrietenisem în anii din urmă. La „Inter” organizam mese la care participau întotdeauna mari actori, între aceştia Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru, Adela Mărculescu, Nicolae Niţescu, Oana Sârbu, Ciupi Rădulescu, născut în oraşul meu Bacău şi care a fost prima legătură a mea cu lumea teatrului la Bucureşti.

Tot Bucureştiul mi-⁠a dăruit prietenia lui Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Nicu Constantin, Mihai Ciucă, Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu.

Veneam de multe ori pentru lansări de carte, eu tipărindu-⁠mi majoritatea la Bucureşti. Îmi amintesc şi astăzi cu plăcere de şedinţele frumoase de la Casa Scriitorilor, de la librăria Mihail Sadoveanu, de la librăria Editurii „Sigma” (a cărui director Boris Singer şi redactoarea de carte Renatta mi-⁠au rămas prieteni buni) de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti, iar în ultimul timp de la Muzeul literaturii române, unde am întâlnit un trio excepţional: scriitoarea Aura Christi, care fiind micuţă de statură şi slăbuţă, mă întreb de unde are atâta putere ca să scrie serii de cărţi, reportaje şi să fie redactor-⁠şef la Contemporanul? Nicolae Breban, probabil cel mai bun romancier român actual şi criticul literar Răzvan Voncu, care a recenzat în câteva ocazii cărţile mele, încheie această listă a oamenilor de literatură şi… suflet.
Dar nu pot să nu vorbesc aici şi de scriitoarea Irina Airinei, un adevărat „motor” al meu în cunoaşterea oamenilor, reportera radio Constantin Simona şi producătoarea TV Cultural Bianca Sărăţeanu, care împreună cu soţul ei, Mihai, mi-⁠au făcut un reportaj filmat în faţa Intercontinentalului. Iar în următorii ani au participat la lansările de carte din Bucureşti de unde au trimis filmul întâlnirilor la TV. Bucureşti. Apoi, scriind cartea Întâmplări cu mari actori români; fiind vorba de lumea teatrului, Arşinel directorul Teatrului de Revistă, de pe Calea Victoriei, au organizat în sala de spectacole, lansarea acestei cărţi. Nu vă imaginaţi emoţiile pe care le-⁠am avut la acea prezentare de carte, avându-⁠l ca moderator pe scriitorul Aurel Storin şi fiind de faţă editorul cărţii, Adi Cristi cu soţia lui Ana, redactor al editurii „24 de ore” din Iaşi. Iar tot atunci, deputatul Aurel Vainer, preşedintele F.C.E.R a urcat pe scenă şi mi-⁠a oferit cel mai important premiu al Federaţiei, o medalie de onoare pentru prietenie şi pace, spunându-⁠mi printre altele, că o asemenea medalie a fost oferită Regelui Mihai…

Vedeţi de ce iubesc Bucureştiul? Fiindcă am pentru oamenii lui minunaţi, prietenia cu ei şi frumuseţea oraşului, o dragoste regească!