Dana Oprica: Vintilă Horia – Ultimul dintre Popeşti
Vintilă Horia, rupt de România de mai bine de două decade, voia să ştie ce se întâmpla în ţară, cum arătau şi ce gândeau tinerii
Premiu Goncourt al anului 1960 – singurul obţinut de un român vreodată – şi Premiu Dante Alighieri al anului 1981, Vintilă Horia, stabilit în 1953 la Madrid, profesor de literatură comparată la Universitatea Complu
tense, fundator al colecţiei de cărţi de buzunar Punto Omega şi al revistei Futuro presente (o bornă pentru elita culturală spaniolă de la începutul anilor ’60, prin intermediul căreia a introdus în Spania dezbateri asupra implicaţiilor filosofice ale noilor ştiinţe precum fizica cuantică şi astrofizica, împreună cu alţi doi eminenţi români, Lupaşcu şi Nicolescu), colaborator al gazetelor ABC, Semana, El Alcázar, Cuadernos Hispano-Americanos, dar şi al altora editate în Franţa şi Italia, este autor al unor romane gnoseologice, metafizice dintre care enumăr: Viaje a los centros de la tierra (o culegere de interviuri cu personalităţi considerate centrele culturale ale Terrei precum Jünger, Jung, Ştefan Lupaşcu, Heisenberg), Dumnezeu s-a născut în exil (roman în care se iveşte scriitorul însuşi de după umărul exilatului Ovidiu), Cavalerul Resemnării (istoria prinţului valah Radu Negru care împlineşte conştient o voinţă superioară prin aderarea voluntară la un desen divin), La séptima carta (roman al cărui protagonist este Platon), Mormânt în cer (roman dedicat aventurii existenţiale a artistului mistic El Greco) ş.a.
Romanul pentru care îi cere permisiunea şi care o descrie în două capitole – sub numele de Sandra şi, bineînţeles, Sanda – pe Sanda Popescu Duma, o româncă hispanistă care l-a cunoscut pe Vintilă Horia prin anii ’70 este Persecutaţi-l pe Boecio!, o pledoarie a alegerii libertăţii supreme printr-o coerenţă spre Absolut, opţiune salutară a suferinţei purificatoare a lui Tomás Singurán în Bărăgan şi a senatorului roman Severino Boecio, prizonierul lui Teodorico.
Am avut plăcerea s-o cunosc pe Sanda anul acesta la Madrid, unde cu tonicitate ajunge, din timp în timp, pentru a retrăi emoţii prin aducerea aminte a altor decenii pline de bucurii, lacrimi şi speranţe.
În 1969, Sanda, descendentă a unei bunici matematiciene care, în 1905, a dat bacalaureatul cu „băieţii” ca să se poată înscrie la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, deoarece la liceele de fete nu prea se studiau ştiinţele exacte, a unei mame, matematiciene de asemenea, laureată la Sorbona, în Astronomie, şi a unor străbunici, bunici şi tată, avocaţi, preoţi, amatori şi colecţionari de artă, poeţi (bunicul, în afară de reuşite versuri personale a tradus simbolişti în română şi piese de teatru dintre care Molière în versuri), pleacă, de fapt a fost declarată fugară, din Bucureşti cu o bursă – exiguă – oferită de autorităţile spaniole, la Madrid. Peste puţin timp, mânată de dorinţa de a contacta exponenţi ai exilului român, are şansa de a-i întâlni pe Vintilă Horia şi pe soţia sa, Olguţa Theohari, fiica doctorului Anibal Theohari, căruia capitala îi cinsteşte memoria printr-o stradă în cartierul rezidenţial Cotroceni, alături de altele precum Carol Davila, Mihail Petrini, Petre Herescu, Dimitrie Drăghiescu.
Anii ’70 sunt anii unei adevărate prietenii la nivel uman, spiritual şi patriotic, deoarece Vintilă Horia, rupt de România de mai bine de două decade, voia să ştie ce se întâmpla în ţară, cum arătau şi ce gândeau tinerii. Sanda îi povestea universul pe care îl cunoştea şi care uneori îl bucura, alteori îl întrista.
Amintirile pe care tânăra studentă le poartă mereu în inimă sunt legate de îmbărbătare, sprijin şi încredere. Ca toţi exilaţii, şi Sanda are momente în care se simte la capătul puterilor, luptând cu o viaţă grea, plină de dificultăţi materiale, de nesiguranţă, teamă şi singurătate, dando palos a ciegas, cum spune o expresie curentă spaniolă. Cuvintele profesorului şi scriitorului vin să-i alunge tristeţea, explicându-i că nu există vieţi neînsemnate, ci doar vieţi unice, mari, ale fiecăruia dintre noi care merită şi trebuie trăite ca atare.
Anii ’80 o îndepărtează pe Sanda de Madrid, pleacă în Statele Unite pentru a preda limba spaniolă, însă relaţia de prietenie cu familia Horia continuă prin intermediul scrisorilor.
Revine la Ambasada României de la Madrid, în 1997, după un lustru de la petrecerea din această lume a gânditorului Vintilă Horia pentru a-l întoarce acasă. Sanda organizează astfel primul omagiu în cadrul căruia prezintă cartea premiată de Uniunea Scriitorilor din România la secţia de cărţi traduse din limba română în alte limbi, Sfârşit de exil/Fin del exilio, carte tradusă din limba română – singura de altfel scrisă în limba română de Vintilă Horia – în limba spaniolă, moment care uneşte oameni de toate culorile politice, mai aprinse şi mai pale, marcând împăcarea dintre două Românii. Meritul îi aparţine ambasadorului Stelian Oancea care reuşeşte să adune pe teritoriul românesc două culturi, română şi spaniolă şi diverse ideologii, de stânga, de centru şi de dreapta.
Azi, Vintilă Horia are o bibliotecă-altar în casa Sandei din Bucureşti, care reprezintă un colţ de reculegere, de inspiraţie şi de speranţă pentru Domnia Sa şi pentru toţi cei care ajung acolo. Studenţi, prieteni îi cer cu evlavie cărţile vintiliene pentru a străbate noi căi line, drepte, strălucitoare spre Absolutul cunoaşterii.
În lungile noastre conversaţii, în Madrid şi în Bucureşti, Sanda mi-a dezvăluit că, în urma unei convorbiri pe care a avut-o cu Vintilă Horia asupra numelor de familie care se agriculturalizaseră în Bobu, Bumbăcea, Cioară, Dudaş, Macriş, Verdeţ sau se industrializaseră în Cazan, Nicovală, sau pur şi simplu coborau din caraghioase porecle ţărăneşti precum, Băbălău, Burtică, Trandafir Cocârlă, Câşu, Doicaru, Păţan, observând cu tristeţe dispariţia… escilor, i-a dedicat o „glumă” literară – Ultimul dintre Popeşti –, pe care a publicat-o în jurnalul El Alcázar din Madrid. Sanda a tradus-o în româneşte şi, cu permisiunea Domniei Sale, o redau publicului român.
Dana Oprica
Vintilă Horia
Ultimul dintre Popeşti
Atenţie la cap!
Mai e mult?
Vreo cincisprezece trepte.
Aşteptaţi un pic. Nu mai pot.
Asta nu-i nimic. Sunt mai puţin de o sută dacă le luăm de jos în sus. Iată, eu am şi ajuns. Merită, vă asigur. Se vede de minune până foarte departe. Eu urc aici în fiecare zi.
E îndeletnicirea dumneavoastră.
E adevărat, dar am şi eu ceva anişori. Mata eşti mai tânăr.
Câţi aveţi?
Cinci sute douăzeci.
Mă refer la dumneavoastră.
Păi eu, vezi mata… Dă-mi mâna şi fii atent. Nu e prea mult loc aici, sus. Dar e mai răcoare şi se aude vântul care parcă ar trage de clopote chiar cu propriile lui mâini. E un loc sfânt.
Nu mai spuneţi prostii. Nu e decât un turn, un post de observaţie. Unde spuneaţi…?
Acolo, dincolo de râu. În pădure. E acolo un acoperiş roşu. Îl vezi? Chiar acolo e…
Chiar aşa?
Aşa spune lumea, cei care reuşesc să treacă râul, cei care încă mai pot fugi. De mai bine de şaizeci de ani nu fac decât să fugă. Câteodată se întrezăreşte ceva ca nişte luciri de armă şi se aude muget de motoare şi nechezat de cai. Sunt mulţi.
Câţi?
Pădurea e plină, după câte se pare. Nici n-aş şti să le dau de număr. În partea aceasta a râului, în sat, se află ai matale.
De ce ai mei? Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră de prin partea locului?
Aşa s-ar zice. Ai mei sunt mârlanii, ai dumitale – soldaţii şi poliţiştii.
Şi care-i diferenţa?
Niciuna.
Sunteţi impertinent.
E un fel de a zice. N-am vrut să te jignesc. Îmi cer iertare. În aceste singurătăţi, orice vine din afară pare altfel.
Chiar şi eu?
Păi, cam aşa ceva. Mata porţi uniformă, eu nu.
Şi ce-i rău în asta?
Nimic. Dar e semn de război. Aici toţi suntem foarte paşnici.
Pentru că atacă întotdeauna ceilalţi.
Bineînţeles. Cel puţin de când lumea. Un străbun al meu, primul dintre Popeşti, era pe-aici, cu o păpuşă mare de cârpă, o sperietoare de ciori pe care o făcuse chiar el.
Un bărbat în uniformă, la fel ca mine…
Da’ de unde! Era un păpuşoi de cârpă care-i semăna, îmbrăcat civil, cum sunt şi eu acum. L-a legat cu mâinile-n sus, de aceeaşi frânghie de care trăgea clopotele; atinge-o, pune mâna. Eu eram, de fapt, cel care le tragea de jos, de la distanţă, dar părea că o făcea clopotarul, şi nu păpuşoiul (clopotarul putea fi uşor confundat cu acesta). Ei trecuseră râul prin albie, pe acolo, prin dreapta acoperişului. A venit un copil să mi-o spună. „Tătarii”, a intrat strigând, „tătarii au trecut râul! Au şi intrat în sat”. Şi a rupt-o la fugă. Atunci am început, adică bunul meu a început să tragă de frânghie. Iar păpuşoiul se bălăbănea ca şi cum el însuşi ar fi tras de ea. Din când în când, aruncam câte o privire spre piaţă, îi vedeam cum înaintau, adică, îi vedea moşu-meu, cu săbii, cu arcuri, cu săgeţi şi cai… cu tot tacâmul. El îşi punea pielea-n băţ, pentru că rămăsese singur în mijlocul satului, iar în cap avea doar gândul acela care, de n-ar fi izbândit, vai şi-amar ar fi fost de Popeşti, pentru totdeauna. Era un fel de dor de a se desprinde din prăpastia nefiinţei. Şi trăgea de talăngi fără încetare. Uşile bisericii erau încuiate, pe dinlăuntru, bineînţeles. Când au ajuns în faţa clopotniţei, tătarii au tras cu săgeţile împotriva nebunului care, fără să-i pese de ei şi stând pe mai departe atârnat de frânghie, trăgea toate cele trei clopote deodată. Cinci sau şase săgeţi au străpuns trupul clopotarului, dar acesta a continuat să tragă de talăngi. Îţi dai seama? Şi au tras din nou. Ca nebune, clopotele răsunau tot mai tare. Bunicul sau străbunicul, ori ce-o fi fost el, continua să tragă de ele, pradă groazei şi spaimei, dar altă salvare nu avea. Alte săgeţi au străpuns pieptul şi pântecele nebunului, dar clopotele băteau mereu şi mereu, din ce în ce mai abitir. Caii au început să necheze, să se agite frământând pământul scoşi din fire, cu lovituri sălbatice de copite. Păsările şi-au luat speriate zborul, îndepărtându-se spre apus, dintr-o singură unduire de aripi. Degetele bunelului sângerau. Şi atunci se întâmplă ceea ce era de aşteptat. Tătarii au făcut stânga-mprejur şi s-au îndepărtat în galop, trecând din nou râul, pentru a dispărea în pădure. Când, mai târziu, s-au întors ai mei, duşmanul se făcuse nevăzut, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Talăngile mai sunau încă lin, obosite, dar mulţumite. Străbunul meu îşi spăla mâinile la fântână, o vezi, chiar cea din mijlocul pieţei.
Da. O văd.
Şi aşa a intrat în istorie. Trebuie să faci ceva fără de pereche pentru a intra în istorie.
Istoria o fac oamenii, masele.
Aşa crezi mata? Dar, atunci, de ce există nume, unele ilustre, altele care dispar fără urmă? Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, căci nu există istorie fără nume celebre, care să nu fi întemeiat o stirpe. Cum ar fi primul dintre Popeşti; eu voi fi ultimul, pentru că eu pun capăt epopeii neamului meu. Cu mine, Popeştii ies din istorie.
Deci, nu aceea a fost prima şi ultima? Vrei să spui că au mai fost şi alte fapte eroice ale Popeştilor?
Bineînţeles.
Dar când?
Păi, peste câteva generaţii, chiar când meritul nostru dintru-nceput era pe punctul de a se stinge. Dar, de data aceea, era vorba de turci. Pe aici, mereu a dat târcoale câte cineva. Dacă nu tătarii, atunci turcii; dacă nu ei, atunci ungurii sau ruşii.
Luaţi aminte la ce spuneţi!
Dar cei care ne urmăresc din pădure, cine sunt?
Soldaţi sovietici, aliaţii noştri fireşti.
Păi, atunci, ce cauţi dumneata aici, în turn?
Şi cum spui că a fost cu turcii?
Păi, de data aceea, moşul meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, lăsase poarta descuiată. Nu că ar fi fost mulţi, erau doar vreo duzină, dar erau înarmaţi până-n dinţi, fioroşi, crânceni şi sângeroşi, ca toate popoarele neşcolite şi pătimaşe. Ucideau ca să omoare şi cucereau ca să biruiască. Ştii, mata, cum e lumea stepei…
Lăsaţi-vă de filosofii…
Să-mi fie cu iertăciune. Aici, în pustietatea clopotniţei, parcă te simţi împins să filosofezi, chiar împotriva voinţei tale. Şi-atunci, au intrat buluc, fără nici o grijă, lovind uşa cu picioarele; credeau că biserica era la fel de pustie ca satul, părăsită, şi că toate odoarele ei fuseseră lasate la bunul plac al pohtei lor. Aproape că se înnoptase. Bunul meu, al patrulea Popescu, pusese o lumânare aprinsă la icoana Maicii Domnului, o Precistă făcătoare de minuni, al cărui chip fusese zugrăvit în secolul al XIV-lea într-o mănăstire din Bucovina. Încă se mai află acolo. Ai văzut-o oare? Iartă-mă, dar nu vroiam a te jigni. Ştiam eu că mata nu crezi în lucruri de-astea. Şi, ori de câte ori vreunul dintre turci rămânea singur, departe de ceilalţi în bezna bisericii, străbunul meu îi înfigea pumnalul în piept sau în spate, ori în pântece, cum îi venea mai la-ndemână. Pe ultimii i-a ucis chiar cu propriile lor săgeţi, trăgând în ei de la înălţimea corului, din orice unghi se nimerea. Şi, ori de câte ori vreunul dintre ei cădea în propria-i baltă de sânge pe duşumelele neprihănite, bunul meu îşi făcea semnul crucii şi cerea iertare Precistei. Pe ultimul, şeful sau căpitanul lor sau ce-o fi fost el, o namilă de om cu mustăţile pe oală, un ienicer fără suflet, l-a găsit chiar în faţa icoanei; dar, când a ridicat iataganul, Maica Domnului a suflat în flacăra lumânării şi aceea s-a stins. Eu am făcut un pas la stânga, şi atunci iataganul a deşirat întunericul şi s-a oprit în duşumeaua de lemn; lumânarea s-a reaprins dintr-o dată şi atunci am putut să văd bine unde împlântasem pumnalul. Am îngenunchiat, s-a pus şi el în genunchi în faţa icoanei şi lacrimi a vărsat îndelung în liniştea nopţii, înconjurat de acele trupuri fără de viaţă.
După cum văd, se pare că voi, Popeştii, aţi făcut un târg cu bunul Dumnezeu.
Nu, domnule. Oamenii nu sunt vrednici de astfel de înţelegeri. Lucrăm astfel doar spre binele celorlalţi. Mă gândesc la ai mei. Şi Dumnezeu este de partea binelui, să-mi fie vorba cu iertare.
Aş cam vrea să coborâm.
Dar nu ai văzut încă mai nimic. De cum or cădea frunzele, vedea-vei tancuri şi tunuri, le vei putea socoti numărul şi vei putea da socoteală de el superiorilor dumitale.
Dar eu n-am de gând să întârzii pe-aici cu săptămânile. Nici vorbă de aşa ceva. Începe să mă ia cu ameţeli. Înălţimea, ştiţi cum e…
Sprijină-te de zid şi îţi va trece imediat. Priveşte peste acoperişuri.
Eu nu înţeleg însă cum aţi putut dumneavoastră, Popeştii, să vă păstraţi atâta amar de timp cinul, să întemeiaţi un neam, pe o arie atât de măruntă.
Păi, nu suntem mai mult decât un sat, ceva mărunt în sine. Faima noastră nu trece dincolo de fruntariile lui.
În pofida acestui lucru, au trecut de atunci aproape trei sute de ani, iar numele vostru îşi păstrează faima, în ciuda nevoilor pe care cu atâta eroism le-au înfruntat Popeştii.
Nu, domnule, iertată-mi fie îndrăzneala, dar cam acum un veac, făcut-am altă boacănă dintr-ale noastre.
Şi cum a fost? Căci toate astea par a nu mai avea sfârşit.
Păi, n-a fost nimic grozav. Ceva pe măsura timpurilor noastre, ştii mata.
Nu mâniaţi pe Dumnezeu. Revoluţia s-a fost înfăptuit, şi încă de două ori în timpurile noastre.
Vedeţi, moşul acela a luptat de data aceea împotriva reacţiunii.
Aşa mi se pare a fi fost mai bine.
Vreau să spun că împotriva ruşilor, cam pe la 1848.
Ruşii ţarului…
Bunelul meu – sau ce-o fi fost – era împotriva reacţiunii, în contra voiei sale, fără s-o gândească, numai pentru că, în acel moment, ruşii intraseră în sat. Cred că puţin îi păsa lui de reacţiune sau revoluţie. Era un biet ţăran ca mine, om fără uniformă, nările lui nu aveau harul de a adulmeca depărtările, ele doar simţeau împrejurimile. Păi, uită-te şi mata, erau aici, ca noi doi acuma, moşul meu şi ofiţerul sovietic, adică rus, al cărui aghiotant rămăsese jos, chiar sub noi, în faţa porţii. Ai noştri se retrăseseră către apus, iar ofiţerul vroia de fapt să observe locul, pentru ca, după aceea, să-şi informeze artileria. De aici se observau nespus de bine toate mişcările trupelor noastre: să-l las să coboare ar fi însemnat capitularea alor noştri, să-i dau inamicului pe tavă ştiri exacte despre poziţiile noastre. Bunelul meu a calculat fără cusur situaţia, importanţa acelui fapt, răspunderea sa pentru trecut şi pentru prezent, în care într-un fel sau altul era amestecat şi viitorul, adică eu, ultimul Popescu. Era vorba şi de ieşirea lui cu onoare din istorie. Ceva trebuia să se repete. De nu, pentru sat nu mai exista istorie şi nici pentru mine. În 1848, unul dintre cei ce se aflau în clopotniţă trebuia să iasă în mod hotărât din istorie, pentru a putea lăsa locul său celuilalt. Iar moşul meu se credea, ca şi mine în acest moment, ultimul Popescu.
Hai să coborâm.
Păi, încă n-ai văzut nimic. Dar soarele apune peste câteva clipe şi vei putea zări cum ultimele lui raze lucesc în chiulasele tunurilor. Şi, atunci, ajungând la locul potrivit, străbunul meu, numărul 15 din seria Popeştilor, eu fiind numărul 19, i-a spus căpitanului rus: „Să-mi fie cu iertare, dar armata dumneavoastră este un rahat”. Fără să mai pregete, căpitanul îşi scoase sabia din teacă şi vru să îl străpungă pe cel de-al cinsprezecelea Popescu; acesta puse capăt dezastrului dintr-o singură mişcare, căci îşi calculase dinainte poziţia şi momentul, astfel încât braţul căpitanului, îndreptat spre hău, împins spre abis de mişcarea propriei sale săbii, îl sili pe duşman să se arunce de sus chiar peste aghiotant; amândoi au rămas striviţi şi fără glas chiar în faţa acestui sfânt lăcaş. Legenda spune că talăngile au sunat lin de două ori, ca pentru a-i înfăţişa Atotputernicului sufletele acelea fără de prihană. Îţi dai, oare, mata seama?
Hai să coborâm. Mă simt întrucâtva ameţit.
Păi, sigur, dă-mi mâna. Cu toată încrederea.
■ Traducerea după textul publicat de Vintilă Horia în ziarul spaniol El Alcázar aparţine hispanistei Sanda Popescu Duma
Referiţe bibliografice:
Interviu cu Sanda Popescu, realizat de Dana Oprica, în limba spaniolă, la Radio Collado-Villalba, oraşul în care a trăit Vintilă Horia:
http://www.ivoox.com/programa-progenitores-05-07-2015-audios-mp3_rf_ 4725670_1.html
Guvenul Manea Mănescu 1:
https://ro.wikipedia.org/ wiki/Guvernul_Manea_Mănescu_(1)
Componenţa Guvernului Manea Mănescu 2:
https://ro. wikipedia.org/wiki/Guvernul_Manea_Mănescu_(2)
