Cine e mândra crăiasă, a lumii mireasă?

Năstruşnica idee, cum că ciobanul din Mioriţa e pedepsit la moarte şi acceptă moartea cu resemnare, a fost lansată de Jules Michelet. El, Edgar Quinet şi alţi romantici francezi au confundat ciobanul din Carpaţi cu anti‑eroul Julien Sorel, din Roşu şi negru de Stendhal, care refuză să fie salvat de la pedeapsa cu moartea. Şi, cum Parisul ţinea diapazonul culturii, nimeni nu s‑a îndoit de inteligenţa francezilor. Academicianul suedez Strandberg – contemporan cu Alecsandri şi care a tradus în suedeză Mioriţa după traducerea germană a lui Kotzebue – explică mândra crăiasă a lumii mireasă din Mioriţa astfel: „Moartea este o regină puternică, acea mireasă care n‑a înşelat pe nimeni”. Toţi cercetătorii Mioriţei, inclusiv Lucian Blaga şi Mircea Eliade, consideră că nunta cosmică a ciobanului este o transcriere stilistică a morţii, o moarte adevărată. Toţi înţeleg această figură de stil ca un eufemism. Însă ei spun că e alegorie. Orice altă interpretare e stigmatizată. Interpretarea de până acum a Mioriţei se sprijină pe o documentare insuficientă şi pe confuzii metodologice.

Adrian Fochi face grave erori metodologice în monumentala sa monografie, dar are meritul de a ne avertiza că orice studiu al Mioriţei trebuie să pornească de la toate variantele ei. Am analizat, în cartea Mioriţa. Izvorul nemuririi, 973 de variante din trei antologii.

Mândra crăiasă e înlocuită în multe variante cu o Fată Frumoasă, ce apare pe munte şi caută ciobanul. Ea poartă întotdeauna un obiect galben, aşadar, un simbol solar. Ea este o altă întruchipare a divinităţii din cer. În unele variante, sunt trei ciobani, fraţi: Fratele cel mare Pleacă să se‑nsoare cu Sora soarelui Şi‑a pământului. Deci ea este o fiinţă mitologică, uranică şi chtonică. Uneori e înlocuită cu o fată de împărat, de crai, de maior, de popă sau de oameni săraci. Ea îl respinge pe fratele mai mare, apoi pe cel mijlociu, spunând că îl preferă pe cel mai mic: C‑ăla‑i mai voinic, C‑are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi berbeci bălţaţi Şi câni mai bărbaţi. Aici intervine în acţiune mioara năzdrăvană şi spune că fratele cel mic va fi ucis de fraţii lui la apus de soare, cum ştim din mai multe variante. Cercetarea anterioară consideră că Fata Frumoasă e nimfomană, vede un „conflict erotic”, o „rivalitate amoroasă” şi un fratricid „din motive sentimentale”.

S‑a scăpat din vedere că acelaşi cadru sau şablon narativ se regăseşte în multe basme româneşti, pe care Ion Creangă le‑a prelucrat în prima parte din Povestea lui Harap‑Alb: Un crai îşi trimite la drum cei trei fii, unul după altul, să se însoare cu o fată de împărat. Fraţii cei mari nu reuşesc să treacă testul de curaj şi bărbăţie. O babă umilă testează mărinimia fratelui mic şi îi spune ce şi cum să facă pentru a se pregăti de drum, apoi se vede că ea e zână şi se înalţă la cer. El face cum i s‑a spus, pleacă la drum şi e atacat de urs. Trece proba bărbăţiei şi poate merge mai departe să se însoare cu fata împăratului.

Rolul mioarei în Mioriţa poate fi comparat cu rolul zânei din basme. Ambele au la început o înfăţişare umilă, iar după aceea îşi arată însuşirea supranaturală. Ele nu sunt un oracol, ci îl sfătuiesc spiritual. Au rolul de mistagog, de călăuz pe drumul eroului spre lumea suprasenzorială şi spre o nuntă sfântă (hierogamie). Atât mioara, cât şi zâna sunt divinităţi din religia naturii, provin dintr‑o societate matriarhală şi îl călăuzesc într‑o misiune mitologică. Ambele pot simboliza arhetipul matern şi anima chtonică a omului, analizate de C.G. Jung. Ambele îl călăuzesc pe erou să‑şi unească Eul său cu anima sa uranică. Ele îl îndeamnă şi să apeleze la ajutorul unui câine sau al unui cal. Aceste animale pot fi simboluri pentru animus, partea bărbătească a sufletului.

Variantele în care cercetătorii anteriori văd „rivalitatea amoroasă” între ciobani sunt croite după acelaşi şablon narativ ca şi alte basme bine‑cunoscute. Ciobanul din Mioriţa trece o probă comparabilă cu a eroilor din basme şi poate fi asemănător cu ei. Acest cadru narativ din Mioriţa şi din basme prezintă selectarea unui erou pentru un ritual de iniţiere în vederea însurătorii cu un personaj mitologic feminin. Reuşita depinde de faptul că personajul principal este al treilea frate şi are însuşiri superioare, însă el are nevoie şi de îndrumările unui mistagog. Mistagogul e chiar alter egoul lui.

Cifra trei în Mioriţa, ca şi în basme, nu are de a face cu cantitatea, ci este o unitate în sine, indivizibilă, care exprimă o calitate tainică, metafizică. Fratele cel mai mic – dintre ciobanii din Mioriţa sau dintre fii craiului din basme – are calitatea specială de a fi al treilea. Este predestinat pentru ceva special, pentru însurătoarea cu sora soarelui şi a pământului sau cu altă fiinţă mitologică. Poetul alege cuvinte ce nu se pot traduce în vreo altă limbă fără pierdere: să se‑nsoare cu sora soarelui. Cum traducem să se însoare în soare?

Transmiterea orală a variantelor a coborât divinitatea din cer pe pământ şi a făcut‑o să ajungă o fată de maior. Ea poate fi descrisă cu detalii etnografice oricât de amănunţite, însă totuşi rămâne o icoană vorbită, iar ca toate icoanele, ea este o metaforă. Mireasa care sălăşluieşte în cer sau apare pe munte e termenul concret al alegoriei unirii ciobanului cu universul nemărginit şi nesfârşit. Toate aceste mirese sunt icoane ale unei zeităţi. Creatorii Mioriţei vor să spună acelaşi lucru pe care l‑au spus mulţi alţii despre călătoria fantastică a omului în sfera suprasensibilă, unde obţine preafericirea şi sentimentul nemuririi, fie şi măcar pentru o clipă, cum spera Faust al lui Goethe.

Versurile în care cercetătorii anteriori au văzut trivialităţi erotice sunt o imagine dintr‑o alegorie ce prezintă selecţia unui erou mitologic, în vederea unui fenomen bine‑cunoscut în fenomenologia religiilor. Eroul ales ajunge să obţină cel mai înalt grad de conştiinţă de sine însuşi şi despre lume. Mioriţa tratează o problemă psihologică şi spirituală universal umană, expusă codificat cu mijloace poetice. Ciobanul din Mioriţa nu este un simplu cioban din Carpaţi. El este un personaj mitologic ce reprezintă omul în general şi perfecţiunea umană absolută, creat de către înţelepciunea autorilor colectivi ca un model de urmat de către orice om care pricepe mesajul străbun.

Nu poate fi vreun conflict erotic între cei trei fraţi din Mioriţa. Este acelaşi lucru cu competiţia dintre cei trei fraţi din basme şi descrie selecţia celui mai apt pentru un rit de iniţiere. Rostul acestui rit de pasaj este să îl califice pe eroul principal în vederea unificării lui cu divinitatea. Nu poate fi vorba de o aventură într‑un peisaj geografic sau astronomic. Totul se petrece într‑un peisaj fabulos din sufletul ciobanului sau al eroului din basme. Sub toate chipurile miresei este aceeaşi divinitate, uneori uranică, alteori chtonică, iar nunta e întotdeauna o hierogamie, oricât s‑au ştirbit versurile şi imaginea ei.

Mireasa cosmică este regină în cer pe o gură de rai, unde ea uneori e adusă de nişte cai cereşti, iar ciobanul se află pe o gură de rai pe munte. Există o concordanţă între peisajul geografic în care se află ciobanul şi teritoriul metafizic al zeiţei la care se gândeşte el. El proiectează starea sa sufletească asupra naturii şi combină imagini lăuntrice cu imagini exterioare, la fel ca alţi mari poeţi. Uneori, zeiţa e sora soarelui, iar soarele şi lumina lui fizică pot fi o metaforă pentru strălucirea metafizică a divinităţii. Toate întruchipările divinităţii, ca mireasă în cer sau pe munte, sunt imagini închipuite, un fel de icoane zugrăvite prin cuvinte, ce pot simboliza abstracţiuni: frumuseţi spirituale.

Personalităţi celebre, ca Omar Khayam, Firdousi, Saadi, Hafez şi alţi mari poeţi persani, sau Beda Venerabilis, Bernard de Clairvaux, Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Ioan al Crucii şi sumedenie de alţi autori de texte considerate mistice, precum Cântarea Cântărilor din Biblie, folosesc imaginea concretă a unei mirese sau un echivalent pentru a exprima termenul abstract: sufletul omului aflat în extaz poetic atât de intens încât e simţit ca o nuntă cosmică, de o puritate spirituală şi o sfinţenie religioasă. Ioan al Crucii scrie despre unirea lui cu Mireasa‑Suflet (el alma de la novia sau the bride‑soul). Metafora e clară ca o ecuaţie matematică. Cercetătorii anteriori nu s‑au gândit la aceşti autori, care folosesc imaginea miresei ca metaforă pentru sufletul lor extaziat de frumuseţea naturii înconjurătoare, într‑o nuntă cosmică cu o divinitate feminină.

Toate miresele din toate variantele Mioriţei sunt termeni imagine într‑o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, adică al omului în general. Divinitatea din cer sau fata de pe munte sunt o proiecţie a sufletului său. El transpune unirea sa cu Mireasa‑Suflet pe întreg universul, adică se eternizează în univers. Sensul moral în Mioriţa este că omul conştientizează sufletul său şi esenţa divină a universului, îşi externalizează sufletul descătuşat de corp şi îl proiectează pe cer. Omul devine conştient de structura sa divină şi se îndumnezeieşte.

Mioriţa prezintă dorul omului după extrema cunoaştere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele şi divinităţi. Vorbele ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Mioriţa, altfel spus omul în general, căutând divinitatea în cer, îşi caută propria sa esenţă divină. Veşnicia pe care omul o acordă zeităţilor este nemurirea pe care şi‑o acordă sie însuşi.

■ Scriitor, eseist, publicist

Victor Ravini

Total 24 Votes

0

24