Un bătrân şi un copil s‑au luat de mână şi au mers împreună să culeagă aplauzele, la finalul premierei tulburătorului spectacol Bros al lui Romeo Castellucci. Începutul şi sfârşitul, alpha şi omega, s‑ar putea spune, în cadrul căruia este cuprins spectacolul, evenimentul final al festivalului internaţional coordonat de Paola Tripoli la LAC, acronim care înseamnă Lugano Art and Culture. Din întuneric, iese o siluetă îmbrăcată toată în alb, un bătrân cu o barbă mare, într‑o tunică ce îi ajunge la picioare. În mână, el ţine ramura unui copac, care acţionează ca un toiag şi îi dă aerul unui profet biblic. Şi în mijlocul cuvintelor de neînţeles pe care le pronunţă, desluşim, din când în când, nume cunoscute. Rachela, Babilonul… Este, de fapt, un pasaj din Ieremia, dar în limba română, limba interpretului Valer Dellakeza, care îşi ţipă bocetul, râde şi plânge, provoacă gânduri şi bătăi de cap.
După premiera din Elveţia, spectacolul s‑a jucat cu acelaşi succes la Strasbourg, Madrid, Girona, Maubeuge, Reggio Emilia.
Reprezentaţia itinerantă este un adevărat experiment antropologic, o reflecţie asupra legii, asupra violenţei, asupra funcţionării poliţiei ca un fel de frăţie, de clan. Bros (tr. Fraţi) este o examinare a responsabilităţii individuale şi colective şi a relaţiei noastre cu legea. Deşi este inevitabil ca spectatorului să‑i vină în minte imagini recente cu brutalitatea poliţiei, Bros nu pare a fi o lucrare de critică socială. Este, mai degrabă, o viziune conceptuală despre ceea ce este capabilă o masă umană atunci când îşi pierde capacitatea de a gândi. O masă care, în cele din urmă, este o metaforă a fiinţei umane. Ce poate face o persoană când respectă doar ordinele (fie imediate, fie citite în articole de dezinformare de pe o reţea de socializare). Atunci, acţiunea produce o reacţie, fără un act de conştiinţă sau gândire critică care să medieze între cei doi.
Bros se desfăşoară, aşadar, în exerciţiul unui joc tribal, dans macabru de plutoane, de ordine şi mitinguri protestatare la poalele totemelor arheologice orbitoare, conceptul actorului ca agent fără voinţă sau scop. Gândul lasă loc pentru acţiune, ca notele pentru performanţă, dar este o acţiune epifanică, în care se manifestă însăşi tragedia ca viaţă înregimentată a maselor, a acelor instincte de frăţietate sadice, goliardice, copilăreşti. […]
Nu este doar un fel de experiment antropologic despre reacţia figuranţilor umani ca şi corp colectiv, ci ne invadează ca spectator… sparge bula teatrală. Un regizor, un text, o scenă sunt şi ele în logica Ordinului supunerii şi nu există punct de rupere. Spectacolul are o compactitate scenică de puţine culori, de o tensiune dureroasă, în monocromul negru‑gri, în voalul opacităţii. Teatrul devine totalitarism, ca toţi şi toate şi ceea ce am ajuns să însemnăm noi, ca spectatori, nu acea execuţie capitală a sensului. Neştiind cum se întâmplă, ne dă iluzia că este o recitare a unui text sau a unei partituri.
La 80 de ani, cântecul lebedei, Dellakeza câştigă un casting la Teatrul lui Romeo Castellucci, unde are şansa şi bucuria să fie implicat într‑un alt gen de spectacol: teatru experimental, cu vizibilitate şi ecou în Europa occidentală.
Romeo Castellucci, ne spune actorul, „este marele maestro al unui teatru care face să vorbească imaginile, provocând imaginaţia, regizor vizionar şi co‑fondator al Socìetas, prezintă o lucrare în care acţiunea prevalează asupra gândirii, care pare să nu aibă nicio importanţă. Aici, gândirea abdică de la rolul său de cauză care generează acţiuni, dar şi de la cel de judecător al acţiunilor tocmai săvârşite. Este o maşinărie complexă în care, fără repetiţii, aproximativ 24 de figuranţi sunt chemaţi să îndeplinească ordine date prin căşti, pe care trebuie să le respecte în timp real; face parte din datoria lor să se supună şi să‑i facă pe oameni să se supună. Comenzile sunt o structură complexă de gesturi înregistrate precis pentru fiecare. În interpretarea lor există riscul să nu le înţeleagă exact. Marja de imprecizie rezultată este cel mai interesant lucru din proiect. Este cu adevărat un experiment şocant, care arată cât de departe merge o persoană ce se supune şi care sunt limitele ei. Tensiunea dintre actor şi spectator se strânge până la sufocare.”
Unele simboluri sunt evidente în mod explicit, aproape locuri comune ale cercetării spectaculare. În realitate, Castellucci se joacă scenic, cu uşurinţa referinţelor meta‑teatrale sau simbolice, cu o incisivă ironie tulburătoare. Astfel, „bărbaţii, imaginile, cuvintele, sunete – muzica, invazivă şi puternică, tulburătoare şi halucinantă, ca întotdeauna, a lui Scott Gibbons – contribuie la construirea unui univers claustrofob şi terifiant: un fior străbate publicul când «poliţiştii» coboară în publicul care se aliniază pe părţile laterale ale camerei, în timp ce doi câini‑lupi latră furioşi. Un disconfort tulburător care, totuşi, nu rămâne la nivelul epidermei, ci sapă în interioritatea fiecăruia. Romeo Castellucci dezvoltă şi aprofundează ca un vizionar incisiv, viguros şi totuşi concret acel discurs despre dominaţie şi vorbire, anularea conştientă a voinţei şi abdicarea responsabilităţilor personale introduse cu spectacolul său anterior (încă în turneu), Al treilea Reich. Dacă acolo s‑a pus accentul pe limbaj şi pe capacitatea sa adesea subestimată de a se prăbuşi, picătură cu picătură, lemă după lemă, autonomia individuală de gândire şi de alegere, aici reflecţia clară şi niciodată condescendentă a regizorului se opreşte asupra uşurinţei prea lipsite de griji cu care spectatorul este de acord să se asculte, devenind voluntari inconştienţi dispuşi să devină călăi. Fraţi, nu de sânge, ci pătaţi de sânge. Romeo Castellucci, împreună cu Bros, oferă o nouă dovadă a talentului său artistic de neegalat, combinată cu o privire fără indulgenţă asupra realităţii”, menţionează Laura Bevione.
Teatrul lui Romeo Castellucci ne conduce spre un concept de realitate. Adevărata iluzie este că cineva poate spera la iluzie. „Bros este un deşert al sensului. Oferă o paradigmă extremă, care pune în discuţie şi această analiză… («La nivelul realităţii, spectacolul nu constă în nimic, nu are obiect, scria Castellucci, este combustibil care îşi consumă propria materie»). A explica înseamnă şi a vorbi în zadar, precum profetul din prolog, aproape comic în strigătul lui biblic, într‑o limbă pe care nimeni nu o înţelege. Invectiva (este în română, fără subtitrare, durează minute bune) deplasează imediat privitorul. Astfel, ne confruntă cu faptul că teatrul nu ne mai spune nimic… Când totul este dat la nivel universal, vieţuim în interiorul unei celule. Castellucci reface al patrulea perete, nu cel de la nivelul scenei, ci cel din spatele nostru, al publicului. Şi în acea celulă suntem cu toţii fraţi” – Mario De Santis.
La Paris, în februarie, s‑au jucat cu săli arhipline 8 spectacole… Triumf! Andrea Zangari nota că „Bros se desfăşoară, aşadar, ca exerciţiul unui joc tribal, dans macabru de plutoane şi mitinguri la poalele totemelor arheologice orbitoare, conceptul actorului ca agent fără voinţă sau scop. Gândul lasă loc pentru acţiune, ca notele la performanţă, dar este o acţiune epifanică, care manifestă însăşi tragedia a vieţii de masă, a acelor instincte de frăţietate sadice, goliardice, copilăreşti”.
Montajul acestui coşmar perfect, asfixiat, se bazează pe patos formal şi anumite imagini arhetipale. Deci, Bros ne impregnează ochii din interior, ne respinge şi în acelaşi timp ne face să vrem din nou (o dorinţă prelogică a copiilor) acea violenţă substanţială, de neatins, vizibil‑invizibilă… Şi astfel, scena evocă violenţa, ce răstigneşte responsabilitatea de a privi…
După acest turneu strălucitor în care arta şi atitudinea camuflate în virtuozitate şi potenţă agresivă, spectacolul a identificat o relaţie benefică de colaborare…
„Pentru un regizor, ne spune Castellucci, este un mare noroc să întâlnească actori ca Valer Dellakeza, artişti capabili de a transforma materia în spirit. Bariera de nedepăşit a limbii nu mai rămâne la fel în faţa artei sale de a recita şi din acest motiv n‑am considerat necesar să folosesc subtitrări în timpul mirabilei sale interpretări de Profet Ieremia în ultimul meu spectacol, Bros. Toţi spectatorii, în diferite ţări europene vizitate de Bros, sunt în grad de a simţi şi proba emoţia cuvântului oracular ce pare să fie aici înălţat pentru întâia oară. Şi aceasta e posibil fiindcă Valer Dellakeza foloseşte limbajul universal înţeles de către toţi, arta modulării tonurilor, a pauzei, a armonizărilor pe care gesturile şi vocea le produc, atingând nemijlocit inima cu acea intensitate independentă de intelect. Sunt marii artişti ce ştiu s‑o facă. Valer Dellakeza e unul dintre aceştia şi eu am fost norocos să întâlnesc pe drumul meu un artist atât de măreţ”.
Vor urma reprezentaţii la Bergamo, Roma, Amsterdam, Reclinhause…
Viaţa unui om se poate sfârşi, dar viaţa artei sale nu – Zeami. Valer Dellakeza dă sufletului lui vorbire: „Mulţumescu‑Ţi, Ţie, Doamne, că straşnic regizor ai mai fost pentru mine!”
■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor
Alexa Visarion
