Două tinere autoare de dramaturgie: Stela Giurgeanu şi Elise Wilk

Spaime de tot felul, cumulând deznădejdea şi revolta cu descoperirea identităţii de gen, cu primele impulsuri erotice, cu suferinţa de a te şti abandonat etc., generează crize greu de surmontat…

Piesa Stelei Giurgeanu, Matilda şi groparii, desemnată câştigătoare în 2018 în cadrul concursului organizat anual de Uniter sub egida şi cu sprijinul Casei Regale a României, a avut norocul să vadă luminile rampei în regia lui Mircea Rusu. Cum nu ştiu dacă apreciatul actor s‑a mai regăsit sau nu şi altădată în ipostază de regizor, presupun că nu, înclin să cred că spectacolul de la sala Atelier a TNB‑ului este o dublă premieră absolută: dramaturgică şi regizorală. Despre text autoarea mărturiseşte tranşant, în interviul din caietul program, că „e un fel de răzbunare a mea pe Cehov”. Referirea e la Irina, Olga şi Maşa, cele „trei surori” care visează să plece la Moscova, dar rămân prizoniere dorinţelor. Desigur, nota dominantă a fabulei şi intrigii teatrale e de natură realistă, dramaturgul Stela Giurgeanu e puternic surclasat de jurnalista ale cărei articole abordează cu predilecţie teme sociale. Conflictul apare concentrat pe două coordonate: una a confruntărilor directe, consumate la nivel anecdotic, al „poveştii”, şi alta în planul conştiinţei, al fricii de deconspirare. Lipsa iubirii din relaţiile familiale, abuzurile şi violenţele din viaţa de cuplu, determinante pentru devieri psihologice extreme, sunt transpuse într‑un demers incomod, situaţiile în care se află personajele feminine depăşind orice limite. Mesajul primit de Matilda („ticăloşii se duc în iad/ îngerii s‑au răzbunat”) de la mama sa, una dintre cele trei cumnate ucigaşe ale soţilor, sună ca o sentinţă finală, e un vehicul semnificant, o deschidere spre dobândirea libertăţii şi liniştii. Întrebarea e dacă atunci când ai săvârşit o crimă, indiferent de motive, poţi fi considerat un înger? În loc de răspuns prefer să amintesc un caz petrecut undeva în Rusia, tot în Rusia, unde trei surori îşi ucid tatăl cu treizeci şi una de lovituri de cuţit. Cum s‑a ajuns aici? Timp de mai mulţi ani „victima” şi‑a chinuit copilele, le‑a abuzat sexual, supunându‑le la torturi inimaginabile. În cele din urmă însă echilibrul psihic al adolescentelor a cedat, iar într‑o bună zi îi aplică „părintelui” pedeapsa capitală. Sunt criminale? Prin fapta săvârşită, da! Opinia publică din acel oraş e împărţită totuşi în ceea ce le priveşte. Au existat proteste care pledau pentru absolvirea lor de vină.

În Matilda şi groparii, punând punct analogiilor şi speculaţiilor, aflăm că criminalele autohtone, Sonia, Olga şi Nora, au dus alături de consorţii lor un trai mizerabil, fiind obligate să‑şi disimuleze suferinţa, să mimeze o existenţă normală în locul uneia de coşmar, cu impacte apocaliptice. Sonia, de pildă, reprimându‑şi sentimentele, îşi îndepărtează fiica, pe Matilda, din infernul numit familie. Dar şi aşa nu o scoate la capăt. La fel ca şi cumnatele sale, Olga şi Nora, în complicitate cu ele, se decide şi ea pentru soluţia fatală. Ultimul dintre cei trei soţi, Daniel, va împărtăşi deci soarta fraţilor săi. Mircea Rusu citeşte drama în componentele ei psihologice, în contextul unor relaţii dialectice între prezenţă şi absenţă. Timp de aproape douăzeci de minute are loc un dialog şi atât. Impresia e că se întreprinde o laborioasă investigare a conştiinţelor pe fondul unui raţionalism ce întreţine alternativa posibilităţii ca făptaşele crimelor să nu fie descoperite. Scenografa Gabi Albu propune, inspirat, drept spaţiu de joc terasa din spatele unei case stranii, cu storurile ferestrelor trase şi lacăt pe uşă. Printre sicrie destinate vânzării, imobilul respectiv fiind şi sediul unei firme de pompe funebre, cele trei cumnate au ales să supravieţuiască. O ambiguitate morbidă, apăsătoare, sugerată atât de coşciugele la vedere, unele folosind noaptea de pat, cât şi de prezenţa ciorilor, penele lor găsindu‑se pretutindeni, conectează spectatorul la o realitate prefigurând un univers hitchcockian. Locatarele aşteaptă să treacă timpul ca primăria să aducă „un mortişor” la incinerare. O ocazie de a‑l transforma în cenuşă şi pe acela pe care îl uciseră de curând. Şi etc., etc.

Aşteptarea tipic cehoviană, cu intensitate potenţată de video designul lui Vlad Lăzărescu, constituie în spectacolul lui Mircea Rusu principala sursă de tensiune şi uneori de paroxism. Protagonistele au acţionat sub impulsul disperării, nu au defel remuşcări, nu au îndoieli şi căinţe, ceea ce contează e să scape de pedeapsă. Interpretele lor, atente să‑şi dozeze stările pentru a produce constant imprevizibilitate, întruchipează tipologii de femeii chinuite, cu înfăţisări fanate, ofilite, trecute prin experienţe cumplite. Amalia Ciolan impune Soniei o atitudine sigură de „il capo di tutti capi”. Cumpănind cu luciditate detaliile, traseul lor, actriţa îşi creionează personajul cu oscilaţii de la gravitate la manifestări de nevroză exacerbată, pigmentându‑l din când în când cu tandreţe şi duioşie maternă. Chinuită de o anxietate care îi alterează identitatea, abulică, lăsându‑se bănuită de o nebunie pasageră, cu mişcări şi reacţii de claun dezarticulat, Erica Băieşu face din Nora o apariţie complex individualizată, surprinzând printr‑o gamă diversă de trucuri, de suspiciuni şi insinuări. Cesonia Postelnicu relevă în Olga prototipul unei cochete, al unei foste frumuseţi, întipărindu‑i adânc pe chip, cu o uşoară ostentaţie subliniată şi de machiaj, eşecul existenţial, raportând‑o totodată contrapunctic la eroina cu acelaşi nume din Trei surori, la replica acesteia „trebuie să muncim, să muncim”. Plastografierea scrisorii‑testament, adevărată lovitură caragialiană, de către avocatul salvator, Peter, logodnicul Matildei, are menirea să anuleze consecinţele crimei. Lari Georgescu ascunde sub masca inocenţei, cu harul său bine ştiut, o persoană feroce, lipsită de scrupule, capabilă să facă orice pentru a‑şi atinge scopul. Întocmai lui Agamiţă Dandanache va păstra documentul şi la nevoie „pac la răzbel”. Nu se detaşează de condiţia victimei, deşi evadase din mediu, nici Matilda, interpretată de Flavia Folosea sensibil, cu o anume tentă de fragilitate şi inadaptare. Dispariţia ciorilor în final, constatată cu uimire, nu eliberează pe nimeni de cele întâmplate. Răzbunarea Stelei Giurgeanu pe Cehov rămâne doar virtuală. Personajele sale au doar iluzia libertăţii. Spectacolul Matilda şi groparii e elaborat în cheie cehoviană, are substanţă existenţială, regizorul şi actorul Mircea Rusu, căci amândoi conlucrează de minune, arată că sunt superprofesionişti.

Elise Wilk este dramaturgul tânăr poate cel mai jucat din noua generaţie. Avioane de hârtie, Pisica verde, iHamlet, Exploziv sunt piese care nu numai că au beneficiat de spectacole pe diferite scene din ţară, unele şi din străinătate, dar au fost distinse şi cu premii importante. Primelor două dintre ele, odată cu premiera Teatrului „Bacovia” din Bacău, se adaugă încă un titlu, Crocodil, gândit spre a alcătui împreună, potrivit chiar mărturisirii autoarei, o trilogie cu o structură unitară, doar aparent fragmentată. În realitate e justificată, din interior, de un fond tematic comun, ilustrat atât de configuraţia personajelor şi laitmotivul universului lor juvenil, marcat de instabilităţi comportamentale şi de sensibilităţi şi reacţii fruste, spontan manifestate, cât şi de o viziune integratoare şi o scriitură ce aparţin unui talent autentic, lipsit de preţiozităţi şi contrafaceri. Adică exact ceea ce asigură discursului dramaturgic practicat de Elise Wilk, lucru mai puţin întâlnit în scrierile teatrale postmoderniste de astăzi, statut de literatură în sine, necondiţionată limitativ de virtuţile spectacologice ale textului propriu‑zis. Accentul se pune în monodrama Crocodilul pe traumele unui destin de adolescent, David, în existenţa căruia intervine un accident dramatic, pierderea pretimpurie a tatălui. Spaime de tot felul, cumulând deznădejdea şi revolta cu descoperirea identităţii de gen, cu primele impulsuri erotice, cu suferinţa de a te şti abandonat etc., generează crize greu de surmontat, expun „inima” copilului unor „muşcături” dureroase, ca de crocodil, sinonime cu refuzul dreptului la o viaţă normală. Horia Suru „sparge” monologul, optează pentru o rostire a lui pe patru voci, distribuindu‑l la tot atâţia tineri şi înzestraţi interpreţi, Andreea Darie, Ştefan Huluba, Tudor Hurmuz şi Mara Lucaci, fiecare în parte un alter‑ego al lui David. Însuşi părintele absent, dar o prezenţă permanentă în mintea fiului orfan, frecvent evocat de acesta în multiple ipostaze, este adus de regizor în scenă, prin actorul Dumitru Rusu, asemeni fantomei tatălui lui Hamlet, nu însă pentru a cere, ca duhul regelui shakespearian, răzbunare, ci în ideea, foarte sugestivă, de altfel, de a conferi mister şi amplitudini metaforice nevoii de inefabil. Perfect verosimil, decorul lui Romulus Boicu reconstituie un spaţiu echivoc, supraaglomerat cu obiecte la a căror utilizare s‑a renunţat, în care Horia Suru, inteligent şi imaginativ, îşi face de cap, reformulând relaţii şi supralicitând miza limbajului vizual. Încărcând cu sens şi tensiune fiecare scenă, constrângându‑le la o derulare într‑o succesiune gradată, regizorul învesteşte faptele relatate de Elise Wilk, aderente evident la cotidian, cu naturaleţe şi spirit ludic din perspectiva concilierii între real şi ireal. Rezultă de aici cu certitudine un spectacol ingenios, fantezist, simţit şi construit în registru poetic, cu reliefuri psihologice distincte, cu stări sufleteşti aflate într‑un continuu balans.

Dana Pocea