Teatrul a fost pentru fratele meu oxigenul care îl ţinea în viaţă, a fost „religia” lui. De o naivitate şi de o inocenţă rar întâlnite, de un respect fără margini pentru cei din jurul lui. A avut o capacitate de a inciza lucrurile din jurul lui până la os şi avea o logică de fier
Când plouă şi e frig afară, un om întristat se retrage în lectura unei cărţi liniştitoare. Dar bucuria de a fi lângă semeni, în acelaşi caz când ploua şi e frig, se manifestă altfel: „Vai, să nu pierdem spectacolul!”. Câtă pace 
în seara unui spectacol frumos! Întors acasă, duci cu tine senzaţia aceea fantastică a unui semn văzut în colectiv, a unei metafore uriaşe; eşti bucuros că ai dat un sens lumii. Atâta timp cât va fi pace pe pământ, Teatrele vor fi acele spaţii sacre unde se va preda lecţia cosmică a iubirii, unde se vor dezlega misterele tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte.
Există în Regizor unele impulsuri ce, odată exprimate, se retrag ca refluxul din suflet şi din apele mării. Unii îşi reprimă aceste impulsuri. Alţii se agaţă de ele. Fericit cel ce poate construi un spectacol cu răceala calculatorului electronic! El va înregistra obiectiv dorinţe, atitudini, reflexe şi va căuta să-şi convingă actorii să-l urmeze pe un drum sălbatic sau potolit, dar obiectivat. Aş dori câteodată scena arzând în focarul unui impuls sentimental. Altădată mi-aş dori o ploaie firavă de frunze uscate.
Ce frumos este Teatrul când de sus, din podul scenei, recuziterul lasă să cadă confetti, ce imită splendida ninsoare!
Iată dar, un Anotimp dispărut din scenă: IARNA.
Fie-vă frigul uscat, vouă, celor ce nu credeţi în anotimpuri!
Oamenii teatrului alcătuiesc în felul lor o echipă de siguranţă a unui zbor. Pentru că spectacolul teatral, după părerea mea, se aseamănă unei expediţii cosmice. Drumul expediţiei este cu atât mai frumos cu cât se apropie mai mult de stele.
Este adevărat că nu întotdeauna sesizăm că cerul de deasupra noastră este înstelat. Dar tocmai de aceea există arta, pentru a revela un astfel de adevăr. Nu cred într-un grup teatral care nu meditează şi la esenţa Soarelui.
Uneori adevărul se târăşte în praf, dar de fiecare dată se iveşte cineva care-l ridică şi îl înalţă în lumină. Cât de necesară este o asemenea credinţă în virtutea înălţimii! Lumina, în care privirea umană primeşte un sens declarat, alcătuieşte un veşmânt diafan al trupului actorului.
Cât extaz în ceremoniile încărcate de puterea luminii! Şi atunci nu trebuie oare să tentăm prin spectacolele noastre neliniştea zborului?
Pentru aceasta un grup mare de oameni consolidează un fel de aparat de zbor. Se lucrează în atelierele de tâmplărie; croitori ţes haine speciale, aducătoare de mister; se sculptează obiecte stranii; electricienii reglează intensităţi ale reflectoarelor ascunse vederii; scenografii încearcă nuanţe magice de culoare; regizorii tehnici, specializaţi şi siguri ca nişte controlori de zbor, dau comenzi scurte prin microfoane. Totul freamătă pentru ca în seara premierei măreţia Actorului să se odihnească într-o structură fixă şi precisă ca argintul viu pe un cadran. Atunci, în noapte, străbătută de lumini, fiecare forţă neştiută a Teatrului se trezeşte la viaţă. Expediţiile acestea superbe îţi taie răsuflarea. Din toate zonele scenei şi sălii, Actorul primeşte un înţeles atât de arzător că te înfioară.
La fiecare premieră sunt tulburat de emoţii nesigure. Mai ales mi-e teamă. Mi-este teamă să nu se întâmple un accident. Să nu apară aşa-numita Kerkaporta Bizanţului, portiţa uitată deschisă, tragic incident ce a hotărât soarta unei cetăţi atât de vestite. Dar de fiecare dată mă liniştesc.
E un adevăr că la premieră un regizor nu mai are ce face. El este asemenea celui mai modest spectator. E ca un copil care ascultă o poveste şi se bucură că o recunoaşte. Această dispariţie a regizorului îşi are farmecul ei. El simte că aparatura de zbor este sigură şi, exaltându-se, asistă cutremurat la temeinicia sacrală a acelor zei care sunt Actorii.
La sfârşitul reprezentaţiei va aplauda şi el arta ceremonială a unor oameni pentru care merită să trăieşti urmărindu-i de la un rol la altul şi citind prin ei, aşa cum zice Hamlet, „cronica prescurtată a vremii”.
Mă gândesc deseori la colegii din generaţia mea de regizori. Urmăresc cu emoţie izbânzile lor şi am în sufletul meu, pentru fiecare dintre ei, un gând de dragoste şi admiraţie.
Fiecare e un creator tenace şi plin de seve creatoare. Fanatici, ei se jertfesc, din dragoste de om, Teatrului.
„În spectacolele lui Manea, ritmul avea mare importanţă, l-aş numi aproape „tribal”. Iar muzica era decisivă. Din când în când, un sunet strident, ca o coardă de ghitară electrică super-întinsă, intervenea şi rupea atmosfera făcând din Manea un Jimmy Hendrix al teatrului.” (Paul Salzberger)
O sală de teatru goală, în semiîntuneric, te înfioară. Are ceva mortuar în sine. Atunci când în scenă arde o rivaltă de serviciu împânzind sala cu o lumină seacă, parcă ţi se face frig.
Dar ce deosebire între pustietatea sălii şi numărul mare de oameni ce se adună la o premieră. Atunci realizezi frumuseţea comuniunii umane. Atâtea inimi bat împreună, atâtea priviri se încălzesc de emoţie. Este fascinant! Am scris despre acest sentiment o piesă de teatru într-un act, un eseu despre teatru, care se numeşte Repetiţia de teatru. La un moment dat o absolventă descoperă o sală de teatru pustie, iată-i monologul, cuvintele:
„Vin de departe. Am călătorit o mie şi una de nopţi cu trenul. Sunt obosită şi palidă. Ceva îmi spune că aici mă aşteaptă un mare secret sau o mare taină. Uite! Au început să crească flori de câmp pe scândura bătrână a scenei. Un stejar iese cu ramuri puternice din cuşca sufleorului.
Acestea sunt semnele unei mari modificări teatrale. Este un timp ce lasă loc unui alt timp. Aş zice că aici are loc o transformare. Pleacă o generaţie vine altă generaţie. Începe o nouă primăvară a teatrului. Am aşteptat mult în sălile umede şi reci ale Institutului această primăvară. Am visat în multe nopţi sub pătura aspră de internat câmpul acesta plin cu flori. Într-o noapte mi-a apărut în vis chiar şi floarea ciuboţica cucului pe care o văd aici. Dacă ar curge un râu pe aici m-aş scălda goală în el să prind puteri. În sală nu văd nici un spectator. E întuneric. Mi-e frică. Un regizor bătrân doarme în câmpul plin cu flori. Mi-e frică. Nu-mi place. E rece. E frig. Lipsesc oamenii. Atunci când actorii repetă într-o sală fără spectatori, în ritualul lor se strecoară Moartea. Mie mi-e frică de moarte. Voi face în aşa fel încât să atrag publicul. Să vină oamenii! Să vină oamenii! (Scoate o tobă) Lume! Lume! În curând va începe marele spectacol. În curând veţi vedea ceea ce nu s-a mai văzut! Poftiţi! Poftiţi! Lume! Lume! Eschil şi Shakespeare vă aşteaptă aici înăuntru, căci afară e vopsit gardul, înăuntrul leopardul. Poftiţi! Poftiţi! (Se adună oameni în sală.)”
În cuvintele absolventei se exprimă spaima în faţa unei săli de spectacol pustii. Fiecare om de teatru preţuieşte spectacolul, acea celebrare comună, omenească a unui sens, a unui înţeles.
Venind la teatru, oamenii respectă măreţia Teatrului şi dezleagă împreună cu actorii misterele vieţii, clipei, eternităţii.
Noi, oamenii de teatru, suntem gata să aplaudăm publicul ce venind la un spectacol păstrează în inimă credinţa în valorile-nestemate ale artei teatrale.
Îmi amintesc amuzat că în urmă cu şapte ani, pe când eram regizor la Teatrul de Stat din Turda, cuprins de tristeţe şi oboseală, am încercat să mă eliberez de aceste stări negative scriind o nuvelă despre un regizor. Nuvela se numea pur şi simplu: Regizorul. Era povestea unui adolescent care fugise de acasă căutând să-şi găsească un mic teatru, unde împreună cu un mic grup de oameni să se dedice artei teatrale şi iubirii.
Nuvela se sfârşea tragic, prin prăbuşirea teatrului unde repeta acel tânăr şi scufundarea scenei în abis. Foloseam un limbaj suprarealist, destinul fiind invadat de fenomene fantastice.
În legătură cu momentele dificile ale vieţii şi nevoia de a consulta anumite cărţi, trebuie să mărturisesc că deseori îmi place să recitesc eseul-carte Gogol sau fantasticul banalităţii de Lucian Raicu. Exegeza este strălucitoare. Muzicalitatea cărţii poartă cu sine intonaţii rare. Valoarea, truda, aura lui Gogol, frica sa de femei, singurătatea, boala şi geniul sunt în cartea lui Lucian Raicu entităţi arzânde.
Autorul îşi depăşeşte funcţia de critic şi compune un poem despre o soartă atât de singulară şi de stranie, încât de fiecare dată când recitesc cartea mă cutremur, gândindu-mă nu numai la forţa Destinului, dar şi la rodul artistic al unei existenţe (ca acea a lui Gogol) ce-şi cântă propriul sfârşit.
Arta, ne comunică eseul lui Lucian Raicu, nu este doar şi doar ceva sărbătoresc, ci ea presupune şi un imens sacrificiu pe care cel ce o creează trebuie să-l aducă oamenilor şi vieţii fără de moarte.
A trăit atât de puţin, a trăit atât de curat, a trăit atât de stelar, o Cale Lactee înroşită de zbucium… nu poate, nu va putea să ne părăsească vreodată… Niciodată. Priviţi-i adâncimea luminii, incandescenţa gândurilor, ascultaţi muzica din taina cuvintelor… are prospeţimea unei primăveri roditoare. Venea din nelinişte şi hipnotică stare de veghe, cunoştea durerea şi spaima, dar înălţa mereu bucuria Scenei lui la cer.
La finalul spectacolului lui Peter Brook cu Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, actorii trupei „Royal Shakespeare Company” coborau de pe scenă în sală şi dădeau mâna cu spectatorii.
În faţa mea s-a oprit interpreta rolului Titaniei şi mi-a întins mâna. Am cuprins atunci mâna ei frumoasă şi caldă şi nu pot uita nici astăzi (de atunci au trecut cincisprezece ani) că acel moment a fost unul dintre cele mai frumoase din viaţa mea.
A da mâna cu o actriţă de la Londra într-un teatru din Bucureşti este ceva unic, uluitor. Toate barierele lumii s-au prăbuşit şi teatrul a ars zidul singurătăţii, dovedind încă odată că Arta uneşte oamenii prin meditaţii profunde asupra vieţii, dragostei şi morţii, momente sacre ale trecerii şi petrecerii noastre pe pământ.
„Dincolo de bine şi de rău”, senzual şi iniţiat, regizorul descoperă dinamica halucinantă a echilibrului ruinat al existenţei, în spectacolul ei. Doar incandescenţa acestor imagini. Şi rosturile tăinuite… Viaţa şi expresiile ei decorativ-vizibile sunt fecundate cu (prin) imaginaţie. Se pătrunde în mister, în absurd, în fantastic, prin detaliu, prin concret, prin obscur. Totul este viziune. Coerenţa umilită se supune aventurii. Perseverenţa şocurilor naşte universalitate, reclamă interogaţia, solarizează invizibilul. Inocent, Aureliu Manea demonizează expresia teatrului, redându-i vigoarea poetică pierdută în succesive maladii intelectuale. Violenţa candorii surpă degenerarea fenomenului. Stucatura edificiului teatral se risipeşte ridicol. Verticalizarea prin fantezie impune meditaţia. Universul artistului e teatrul dialogului însingurărilor solidare. Ramificând necontenit detaliile haosului, Aureliu Manea organizează prin ştiinţa regiei sale, armonia vizuală a imaginaţiei.
[…] Manea erupe virtuozitate teatrală. Spectacolul e terapie, solicitând prin revoltă, comunicarea. Pe această insulă plutitoare, construită din veghe, teatrul a naufragiat ca o ultimă bucurie testamentară.” (A.V. 1999)
„Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut.” (Irina – Trei surori, Cehov)
De multe ori am lucrat în teatre cu actori, dar fără a schimba nici un cuvânt în afara repetiţiilor, fără a comunica în afara acelor comenzi de rostire a textului sau de mişcare în scenă. Nu i-am cunoscut şi nu cunosc poate nici până azi gândul lor de comentariu al acţiunii noastre comune.
În viaţă trece un timp îndelungat până să cunoşti un om. În teatru, în schimb, un actor se supune unor situaţii-limită şi atunci reacţiile sale obligatoriu trebuie să vină din zonele profunde ale sufletului.
Regizorul se află într-o relaţie pe care teatrul o cere.
Eu îl consider pe actor un instrument conştient de emoţie, dacă se poate spune asta, aşa cum Irina îşi teoretizează complexul ei.
A fi în prezenţa unui actor în repetiţii, înseamnă a urmări drumul tulburător al Emoţiei şi al comenzii asupra ei, al gradării şi eliberării ei.
Ne este foarte greu să obiectivăm această naştere a sentimentului, dar, în anumite situaţii, ea devine consecinţă a tehnicii pure.
De fiecare dată trebuie să înviem formele de acţiune pentru ca nici o secundă emoţia să nu fie substanţă a tehnicii, ci mister al omului.
Teatrul de rutină nu are armonie. E foarte frumos că Irina compară sufletul cu muzica. Am fost preocupat multă vreme de relaţia dintre trăire şi melodia rostirilor. Am căutat împreună cu actorii ca anumite stări sau sentimente să primească veşmânt muzical. Am folosit în unele spectacole intonaţii melopeice, şoapte, strigăte şi onomatopee, cuvântul devenind un fel de semn al ritmurilor şi melodiei, un semn al muzicii.
Există încă multe nuanţe întunecate de sunet şi rostire, multă surzenie stă deasupra vorbelor din scenă. Cuvintele pe care le spun actorii nu determină şi nu sunt determinate.
Din trupurile care se mişcă sau zac în acţiuni ori pauze automate nu apar emoţiile nici unei comunicări.
A ne concentra asupra emoţiei nu este de ajuns. Pentru că, oricum, nu ajungem la Muzică decât prin instrumente. Trebuie să înţelegem această cruzime şi, în primul rând, aceea de trup-obiect, de actor-instrument şi apoi să căutăm ce chei ating clapele magice, albe şi negre. E fascinant să căutăm tonuri, să umblăm după umbră şi lumină în cutiile negre, necunoscute, în care există dragostea şi lirismul trăirii. Educaţia trupului nu înseamnă însă şi aprofundarea trăirii. Sunt emoţionat de acest complex obiectiv: „dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut”. Cred că în noi înşine există mult din ceea ce nu ştim încă.
Această inconştienţă o consider ca pe un obiect închis. Ştiinţa de a ajunge la trăire înseamnă, cred, emblema de scop a regiei. A scăpa de ritualul mort şi a căuta viaţa noilor rituri. Primim partituri – texte care au împărţiri şi gradaţii în timp. Prin ele ne acordăm cu cei care le vor spune, cu actorii. Dar, din cuvintele care se spun, câte vin din acel armoniu închis pe care îl visăm! Ceva din complexul Irinei stă în fiecare actor. Ne chinuim să conştientizăm instrumentele interioare ale emoţiilor de aur.
Căutăm corzile care vibrează, ne scufundăm în teoriile yoginilor şi înţelegem ceva din muzica florilor de lotus care cunosc tăcerea. Dar prin concentrare descoperim câte o nouă membrană, obstacol de sunet.
Emoţia cred că se dezvăluie în faţa încrederii într-un armoniu ce trebuie căutat în trăire.
Suntem obligaţi să căutăm cheile armoniului pierdut în actori, aşa cum teoretiza şi experimenta Tairov în Salomeea.
Proiectul devine atunci migală de cunoscător al unor mecanisme tainice, plină de atenţie faţă de un instrument în care vibrează memorii interioare, imagini şi cuvinte care nu s-au spus încă.
[…] Multă vreme am crezut că important în teatru este să distrugi forma. Dar acest lucru se poate face când construieşti atât de bine, încât ţi-ar fi uşor să dărâmi orice. Nu cred că un spectator ar accepta să fie minţit de un regizor care nu ştie să construiască bine şi nici să dărâme. Aceasta e o senzaţie pe care a dat-o generaţia mea. Mie mi s-a spus că fac teatru experimental, deşi pentru a experimenta trebuie să cunoşti toate uneltele laboratorului. Generaţia mea a apărut ca o generaţie care contestă forme, dar asta cred eu vorbind şi despre mine, pentru că nu ştia decât să evite dar nu şi să aleagă.Sora sa, Viorica Samson Manea, a sfinţit cu dragoste nemurirea fratelui ales… Cu toată fiinţa şi puterile sale, din Australia, a venit în ţară pentru a fi alături de el, pentru a-i susţine proiectele, pentru a-i publica cărţile. În 2012 a apărut ultimul volum Texte regăsite. Sfârşitul lumii va fi un clip. Ultima imagine pe scena teatrului Metropolis este un scaun pustiu pe care a rămas doar coroana… de undeva din înaltul cerului scenei – podul teatrului, ninge cu fulgii moi ai adevărului imaginat de Aureliu Manea… ninge într-o lume înroşită, acea Cale Lactee de unde veghează spiritul artistului.
„Teatrul a fost pentru fratele meu oxigenul care îl ţinea în viaţă, a fost «religia» lui. De o naivitate şi de o inocenţă rar întâlnite, de un respect fără margini pentru cei din jurul lui. A avut o capacitate de a inciza lucrurile din jurul lui până la os şi avea o logică de fier (gena mamei noastre). Imaginaţia lui într-un fel magic era cu un pas înaintea timpului în care trăia.
Eu am fost susţinatorul lui la ultimul spectacol pe care l-a pus în scena Scrisorile portugeze ale Marianei Alcoforado. Mie mi-a destăinuit întăi cum vrea să monteze spectacolul. Spre bucuria mea, porecla de «vizionar» nu l-a dezminţit. Deşi nu vazuse teatru de peste 20 de ani şi-a imaginat spectacolul cu elemente de «multimedia». La prima repetiţie pe scena Teatrului Metropolis cand a «comandat» luminile tehnicienilor a făcut-o cu precizie, fără nici o ezitare, ca şi cum făcuse acelaşi lucru cu o zi înainte.
A avut har, a iubit oamenii, iar noi îi ducem lipsa.
11 January 2017”
Nopţile nedormite vin din subteranele analistului Sigmund Freud. Stăm în noapte şi scriem poveşti ca să le citească cineva… A doua zi dimineaţa, în troleibuz, vedem oameni care se grăbesc la ziua de muncă. Noaptea noastră nedormită nu e pentru ei, ci pentru cei care se grăbesc să ajungă la timp la librăria din colţ. Pe cei care ne citesc nu-i vom cunoaşte niciodată, dar noi trudim pentru ei.
■ Notă: Toate textele scrise cu italice din acest articol sunt citate din cărţile lui Aureliu Manea Energiile spectacolului şi Spectacole imaginare, din interviuri şi declaraţii de presă.
■ Textul doamnei Viorica Samson Manea este lăsat aşa cum a fost transmis pe mail.
