Asociez în acest comentariu două spectacole, unul aparţinând Teatrului Odeon din Bucureşti (Sentimentul fragil al speranţei), altul Teatrului „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu (Fluturii sunt liberi), ambele semnate de regizori tineri, Carmen Lidia Vidu şi Alejandro Duran, care prin miză tematică şi scriitură scenică diferă radical, deşi fiecare reprezintă un obiect de reflecţie cu privire la afirmarea identităţii şi căutarea eficienţei actului artistic.
Legitimizarea experimentului
Carmen Lidia Vidu practică un teatru de tip experiment, nonficţional, în care prezenţa fizică a artistului este secondată de proiecţii video, multimedia, ori device‑uri specifice filmului. Încă de la debut, ea investighează realităţi şi evenimente particulare, bazate exclusiv pe experienţe individuale, pe mărturii autobiografice, uneori greu de imaginat că ar putea aparţine realului. Într‑un interviu, de altfel, afirmă programatic că nu este interesată de istoria scrisă cu I mare, ci de istoria scrisă cu i mic. Nu faptele datate şi indexate, certificate ca atare, sunt acelea care o atrag, ci aspectele de viaţă cotidiană, traumele unor persoane comune, discrete, soldate cu stări de emoţie, furie, confuzie, cu senzaţii exacerbate. În Sentimentul fragil al speranţei este interesată de suferinţa tinerilor de azi, de „vocea” generaţiei Z, în special a celor care au îndrăzneala să spună ce simt, ce sunt, de ce sunt cum sunt, conştienţi că a fi diferit implică frustrări, hărţuiri, marginalizări, neacceptare în comunitate. Textele ce furnizează sursa pentru scenariul spectacolului sunt ale unor autori tineri. Ele au fost preluate din Gen, revistă, publicaţie apărută în 2020, urmare a unui proiect implementat de Asociaţia Forum Apulum. Fondatoarea acesteia, Diana Filimon, prezentă în seara premierei la (în) reprezentaţie, a precizat, între altele, că iniţiativa sa a pornit în scopul de a reuni, apropia şi înţelege prin scris pe cei care nu ne seamănă. Cum curiozitatea mi‑a fost stârnită, întoarsă acasă după spectacol, m‑am grăbit să fac un tur de iniţiere pe online. Într‑adevăr, am descoperit în Gen, revistă pagini cu articole, mărturii, documente, fotografii etc. extrem de provocatoare. O a doua intervenţie din afară, rememorând şi aceasta întâmplări trăite direct, se datorează unei persoane de succes profesional, Amalia Enache, prezentatoare de ştiri tv, încercării sale de a convinge cât de mult a suferit şi cât de frustrată s‑a simţit în comunism, ca adolescentă, între colegii proveniţi din familii de somităţi politice ale oraşului în care s‑a hotărât să‑şi continuie clasele liceale. Numai că speech‑ul său nu are temei şi riscă să devină chiar comic. Căci părinţii, după ce şi‑au deschis punga şi i‑au cumpărat un apartament pentru a‑i oferi condiţii de locuit şi studiu ideale, se trezesc în situaţia că nu‑şi mai pot permite să‑i plătească fiicei adorate meditaţiile la limba franceză. Şi, uite aşa, Amalia îndură umilinţa de a merge la o tovarăşă profesoară care‑i medita gratis pe elevii dornici să înveţe.
După aceste comentarii, în intenţia regizoarei cu valoare de prolog, vine rândul actorilor să‑şi intre în rol. Sabrina Iaşchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter şi Ioana Mărcoiu, excelent coordonaţi, reuşesc prestaţii care individualizează personajele şi le învestesc cu tensiune. În scenografia sumară, redusă la câteva însemne vag citadine, concepută de Adrian Damian, structura mozaicată a scenariului, compus din şapte monoloage autonome (Când oamenii mari pleacă, Îmi doresc să fiu sinceră şi să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înţeleagă, Mon âme frère, Cum ar fi să nu mai dăm vina pe femei, Cine sunt eu şi unde e de fapt acasă?, Eşti ceea ce mănânci? şi La cine vrei să rămâi?), îşi găseşte spaţiul adecvat, facilitând regiei, împreună cu video designul şi ilustraţiile Ioanei Ilaş Bodale, un ingenios joc încrucişat într‑un subtil dialog subteran. Forma secvenţială de prezentare a unor teme fără vreo legătură între ele, circumscrise fiecare unui dublu conflict, cu sine şi cu celălalt, reorchestrează materia psihologică şi conferă acţiunii coerenţă şi dinamică. Camera de filmat, ca partener metalingvistic, proiectează pe un ecran de dimensiuni considerabile chipurile interpreţilor, aducând în prim‑plan o relaţie de intersubiectivitate dintre ceea ce numim teatru şi imagine filmică.
Exhibând rănile trecutului şi prezentului, Carmen Lidia Vidu contează obsesiv în Sentimentul fragil al speranţei, ca şi în proiectele sale anterioare, pe o formă de spectacol cu un limbaj narativ‑vizual în care tehnologiile multimedia potenţează mesajul de responsabilizare civică.
În litera textului
Sunt din nou la Târgu Jiu, din nou invitată la o premieră a Teatrului „Elvira Godeanu”, Fluturii sunt liberi, a cincea din prima jumătate a stagiunii în curs, ceea ce reprezintă o apreciabilă performanţă managerială. Piesa lui Leonard Gershe, dramaturg şi scenarist american, scrisă în 1969, în epoca fenomenului hippie în Statele Unite ale Americii, curent cu duble semnificaţii, politice şi culturale, e o agreabilă comedie romantică, beneficiară a unei cariere scenice de invidiat. E jucată pe Broadway de peste o mie de ori, dar ceea ce o face celebră este ecranizarea lui Milton Katselas, cel care a regizat şi spectacolul de la Booth Theatre. Filmul omonim, aşadar, îi are ca protagonişti pe Goldie Hawn, Edward Albert (recompensat cu un Glob de aur) şi Eileen Heckart, căreia i s‑a decernat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. La noi este prezentată în premieră absolută în 1978 de Teatrul de Stat din Oradea. De atunci, în lungul şir al anilor, teatrele din România o abordează constant. Nu ştiu dacă a produs neapărat mari spectacole, dar sigur e că la acelea pe care le‑a produs s‑a aplaudat, s‑a râs în hohote şi poate s‑a lăcrimat. Evident, subiectul a constituit şi la cea mai recentă montare punctul forte pentru public, regizor şi interpreţi. Aproape jumătate din timpul desfăşurării acţiunii e acoperită de dialogul dintre doi tineri, Don şi Jill, vecini de apartament. El, Don Baker, nevăzător din naştere, scăpat de sub autoritatea maternă, agasant de protectoare, încearcă să‑şi demonstreze întâi sieşi şi apoi mamei sale că e capabil să ducă o viaţă independentă. Ea, Jill Tanner, abandonând după şase zile o căsătorie petrecută la şaisprezece ani, părăseşte Los Angelesul şi descinde la New York cu speranţa că va reuşi să facă teatru. Recunoştem în Jill atribute ale generaţiei flower‑power, iar prin aserţiunea „a fugi urlând”, revenind ca un laitmotiv în replicile ei, dramaturgul trimite se pare la poemul lui Allen Ginsberg, Urletul, emblematic pentru comunităţile hippies. Între cei doi, „orbul ca un liliac” şi „retardata emoţional”, se înfiripă o idilă pe care vizita implacabilei Doamne Baker, mama, picată din senin, nu e departe de a o compromite, destrămând orice iluzie. Ea reacţionează violent, exasperată de îngrijorare şi oripilată de atmosfera boemă în care a ales să trăiască fiul şi de prezenţa tinerei cu veilităţi artistice din preajma sa. Noroc că supărarea şi mânia îi dispar de îndată ce percepe că acel cămin, asemănat cu o „văgăună”, reprezintă pentru Don un templu al iubirii, comparabil cu „Taj Mahalul”.
Tânărul regizor columbian, Alejandro Duran, absolvent al unui master de regie la UNATC din Bucureşti, nu e cu Fluturii sunt liberi (traducere de Eliza Şimşhenson) la primul spectacol pe o scenă românească, ci are în urmă altele, Agamemnon de Rodrigo Garcia, Dur de George F. Walker, Amadeus de Peter Shaffer sau Pacea eternă de Juan Mayorga, toate remarcabile ca dramaturgie cel puţin. Un motiv, presupun, care îl determină să declare că nu e preocupat de niciun canon formal, ori de un program estetic anume, ci „să livreze teme şi subiecte”, acordând credit scriiturii dramaturgice şi talentului interpreţilor, fără să impună neapărat viziuni şi tuşe creative originale. Ana Ruxandra Gheorghe, respectându‑i crezul, concepe un decor în conformitate cu datele indicate de text, configurând o cameră şi dotările necesare: canapea, măsuţă, un pat pe picioroange, o chicinetă la vedere etc. Un insectar cu fluturi de pe peretele încăperii alăturate, vizibil când se deschide uşa ce separă cele două apartamente, coroborat cu proiecţia unor fluturi în zbor, funcţionează în spectacol ca metaforă a renaşterii şi începutului. Alexandru Manea schimbă în Don cu uşurinţă registrele vocale. Aci cântă şi se acompaniază la chitară, aci se angajează în dialog cu partenera, aci alternează tonurile tandre cu cele patetice. Câteodată însă rostirea abia se aude, încât efectul scontat se pierde sau e dominant expozitiv. Voica Oltean probează în Jill dezinvoltură şi naturaleţe, o bravură cu acoperire în freamăt interior, dând senzaţia de ludic şi plutire, cu toate că uneori nu depăşeşte un oarecare verbalism. Cu aplomb şi vitalitate, compunând un personaj de o consistenţă psihologică distinctă, irumpe în scenă Mariana Ghiţulescu, interpreta Doamnei Baker, făcând dovada unor energii şi expresivităţi care marchează întreaga reprezentaţie. Replicile i se succed cu autenticitate, când grav, când ironic, când incisiv, când duios, iar publicul răspunde în consecinţă. O apariţie episodică de relief, apelând la un jemanfişism ostentativ‑parodic, discret şarjat, izbuteşte Radu Tudosie în Ralph, atât la nivelul retoricii, cât şi al detaliilor.
Fluturii sunt liberi în regia lui Alejandro Duran este un spectacol previzibil, în litera textului, însă în aceeaşi măsură şi firesc şi atractiv, în care publicul simte bucuria de a trăi, fragilitatea sentimentelor, potenţialul revigorant al iubirii şi nu în ultimul rând necesitatea de asumare cu luciditate a propriilor responsabilităţi şi greşeli.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
