Politica globalizării, manifestându‑şi programatic tendinţele de integrare a unei lumi pe zi ce trece mai haotice, şi consumerismul excesiv reprezintă fără niciun dubiu probleme care ridică grave semne de întrebare…
Dacă Teatrul Naţional din Iaşi a renunţat de ani buni să‑şi mai confrunte producţiile cu criticii, preferând ca acestea să rămână în anonimat, deşi e posibil ca unele să fi constituit veritabile evenimente, iată că o scenă cu mai puţină faimă, aceea a Teatrului de pe strada Stejar din cartierul Tătăraşi, fiinţând în urbea „veselului Alecsandri” din 2019, sfidează atât „buldozerul” pandemic, cu consecinţele sale nefaste, cât şi momentele de austeritate financiară, presupun că mult mai draconice în cazul teatrelor independente decât în acela al celor subvenţionate, şi profită de primele semne de relaxare, propunând şi invitând la o premieră pe ţară ce odată vizionată a dovedit că face toate paralele. Piesa Ivan, tradusă exemplar de Luminiţa Voina Răuţ şi regizată de Antonella Cornici, aparţine dramaturgului spaniol Javier de Dios López, cunoscut şi ca regizor, profesor de arte scenice şi fondatorul companiei La Barca Teatro din Madrid, cu o operă dramaturgică amplă din care amintesc câteva titluri: Ultimul tren, Eliberarea, Praga, Oportunităţi, Abilităţi sociale sau Mâncare pentru peşti. Nota dominantă a discursului practicat în aceste texte, aşa cum am constatat şi din surse spaniole consultate, este certificată de o puternică rezonanţă cu realitatea epocii în care autorul trăieşte, de o dezvoltare a unei reţele narative a cărei miză nu este găsirea de soluţii la problematica abordată, ci mai degrabă de a provoca unele interogaţii asupra ei. Transcriu în traducere proprie, considerând‑o edificatoare, o confesiune în care Javier de Dios López îşi enunţă profesiunea de credinţă cu privire la substanţa şi structura operei sale în ansamblu, dar şi la intenţiile scriitoriceşti ce stau la baza ei: „Chiar dacă nu există răspunsuri, este necesar să înfrunţi întrebările. Realitatea este mai falsă decât o gândim. Teatrul devine un refugiu atunci când investighezi realitatea. Nu cred într‑un teatru care dă lecţii, într‑un teatru educativ, dar nici într‑o artă lipsită de etică”. În Ivan conflictul se cantonează la nivel de două generaţii, părinţi‑copii, dascăli‑elevi, fiind cauzat nu numai de vârste biologice diferite, ci şi de principii şi mentalităţi antagonice. Între profesoara de limba şi literatura spaniolă, în vârstă de cincizeci de ani, şi elevul său de optsprezece ani, rebel, în dezacord cu şcoala, cu familia, cu tatăl care şi‑a axat toate iluziile şi dorinţele pe realizarea lui, animozităţile sunt rezultatul unor puncte de vedere diametral opuse. Literatura, materia predată de Marta, nu mai prezintă astăzi pentru tineri importanţa de
odinioară. Lipsa de interes faţă de vorbirea şi scrierea corectă, remarca e valabilă pentru oricare altă limbă, este lesne de observat în mijloacele de socializare şi chiar în mass‑media. Ba şi mai mult. Faţetele multiple ale evoluţiei (sau involuţiei?) limbajului în societate, în familie, în instituţii de învăţământ, abundând în trunchieri, violenţe, barbarii, aluzii deşănţate, se întâlnesc frecvent şi în teatru, pe scenă, anumite cuvinte şi gesturi considerate a fi obscene fac adeseori o categorie de spectatori să părăsească sala. Zeflemeaua ironică, agresivitatea, un pragmatism ostentativ afişat, împins câteodată până la limita frondei în sine, nu le este străină nici tinerilor Ivan şi Luna, prietena sa, ci, dimpotrivă, îi omologhează ca exponenţi ai unei generaţii reprezentative pentru societatea actuală. Javier de Dios López pune accent pe predispoziţia falimentară a conceptelor de familie, educaţie, sentiment‑emoţie, iubire. Prezentul este de‑a dreptul grotesc, mostră îngrijorătoare de regres moral şi psihologic. Politica globalizării, manifestându‑şi programatic tendinţele de integrare a unei lumi pe zi ce trece mai haotice, şi consumerismul excesiv reprezintă fără niciun dubiu probleme care ridică grave semne de întrebare. Interogaţii cu sau fără răspuns, neliniştitoare, persistente, sâcâitoare, apar în mintea celor care lecturează textul lui Javier de Dios López ori îl audiază în sala de spectacol.
Lectura scenică a Antonellei Cornici adaugă textului, fără să‑i decline premisele şi plauzibilitatea, conotaţii inedite, rezultate din modificări de fond în relaţiile dintre unele personaje, acutizându‑i astfel dramatismul şi însuşi cursul acţiunii. Foarte inspirat, regizoarea insinuează în spectacol, fără să trădeze subiectul creat de dramaturg, ideea unei posibile iubiri, preponderent devastatoare, între dascăl şi elev. Marta, în viziunea regizorală, este un personaj tânăr, nu are mai mult de douăzeci şi cinci de ani, probabil din nevoia de a mai „îndulci” o legătură sentimentală prohibidă. Antonella Cornici insistă într‑un mod convingător asupra libidoului (a energiei psihice legate de impulsurile vitale, în special de cel sexual) conform definiţiei din Dex, nu însă pentru a minimaliza rolul socialului şi politicului, ci pentru a le potenţa tensional. Asemenea cazuri, unele, din păcate, cu sfârşit tragic, nu au lipsit de altfel nici din comunitatea românească de după 1989. „Despre erotism se poate spune că este aprobarea vieţii până şi în moarte”, afirmă Georges Bataille în volumul Erotismul. Pulsiunile erotice nu ţin seama de diferenţa de vârstă, de poziţia socială. Desigur, pondere are în cele treisprezece episoade ale piesei existenţa umană în ansamblu, imprevizibilul şi natura ei dramatică în variate forme, toate amplificate în condiţii de criză economică, profesională şi implicit sentimentală, legitimată de amorul fizic dintre o profesoară şi elevul său ajuns în pragul majoratului. Tatăl lui Ivan, disponibilizat după douăzeci şi cinci de ani de muncă în acelaşi loc, face cu greu faţă bolii, decesului soţiei şi imposibilităţii de a‑şi găsi un loc de muncă. Părinţii Lunei, prietena lui Ivan, sunt în aceeaşi situaţie, dar cu precizarea că pentru ei şomajul are şi o consecinţă plăcută, îşi redescoperă sexualitatea. De unde deducem că eforturile depuse pentru asigurarea traiului cotidian erodează viaţa intimă a individului şi o strămută în afara normalităţii. Pe culmile disperării, neînţelegând ce i se întâmplă, se află şi Marta: „Mă simt singură. Da, m‑am gândit dacă nu cumva sunt eu de vină. Dacă nu cumva Ivan are dreptate şi n‑are niciun rost să mai predau literatură în vremurile astea”. Ea îşi simte periclitată atât atracţia, febra sexuală stârnită în amândoi deopotrivă, cât şi cariera didactică. Cea care conştientizează, acuzând un complex de inferioritate ca femeie faţă de profa care îi ameninţă iubitul cu corigenţa, este pragmatica şi cinica Luna. Moartea mamei, valurile de pulsiuni erotice pentru Marta, pasiunea acesteia, proiectându‑i echilibrul interior în derivă, îi dau peste cap lui Ivan sistemul de valori.
Într‑un spaţiu de joc minimalist, delimitat de lumina rece a neoanelor de sală, negrul este culoarea omniprezentă în spectacolul cu Ivan. Pereţii sunt negri, vestimentaţia cadrelor didactice (sacou şi fustă) de aceeaşi nuanţă, asezonată doar pe ici‑colo cu accente de roşu. Negre sunt, de asemenea, cuburile, singurele elemente concrete din scenă utilizabile, pe care stau cu spatele la public, făcând corp comun cu ele, protagoniştii, aşteptându‑l să‑şi ocupe locurile, încă înainte cu mult de a începe spectacolul. Senzaţia e de straniu, de încărcătură şi atmosferă extreme, apăsătoare, de la nivelul cărora se produce o îndepărtare a măştilor, dar şi o abandonare paroxistică în alternativa plonjării în adevăr cu scopul eliberării sinelui. Realitatea poate fi comparată cu o „cutie neagră”, dacă e să amintesc titlul unei cărţi a lui Amos Os, în care imaginarul conlucrează şi plăsmuieşte cu o libertate deplină. Antonella Cornici joacă totul pe combustia interioară a actorilor. Prin păstrarea lor în scenă şi după ce se retrag din centrul acţiunii, aparent nemaifiind implicaţi, fluxul energetic, comunicarea, tensiunea nu se întrerup. Interpreţii devin, aşadar, spectatori intradiegetici care facilitează emoţia şi percepţia mesajului spectatorilor extradiegetici. Coregrafii Alexandru Radu şi Alice Veliche, alături de Andrei Cozlac (video design), colaborator frecvent al regizoarei, creează simbioză, sincronie între mişcare, imagine şi cuvânt. Răzvan Conţu în Ivan, încă student, ştie să‑şi dozeze stările, fiind când dezarmant de sincer, fragil, vulnerabil, când sarcastic şi impertinent. Alexandra Diaconiţa asigură personajului său o compoziţie complexă, elaborată cu rafinament, în care disimularea e folosită ca mod de apărare. Excelente sunt scenele de erotism dintre cei doi. Voluptatea plăcerii fizice face aici aerul să vibreze. Datorită sensibilităţii actriţei şi forţei de transfigurare a actorului momentele de amor au o pluralitate de înţelesuri: răscolesc simţurile, activează raţiunea, conştiinţa. Silvia Cămănaru în Luna are şfung, o atitudine dezinvoltă, un soi de teribilism ce‑i particularizează deopotrivă mentalitatea şi senzualismul lipsit de inhibiţii. Vasilica Bălăiţă adoptă voit în Directoare un ton uşor monocord, păstrând convenţia în perimetrul unei stări de calm şi imparţialitate. Doru Aftanasiu, actor din garda veche, evoluează în Tatăl lui Ivan riguros, în datele tipologice ale omului înfrânt de viaţă, profund marcat de experienţe dramatice. Dacă Ivan‑Luna, cuplul de elevi nelipsit de aspiraţii la o carieră artistică, trimit ca şansă de viitor la fraza lui Nietzsche „pentru ca realitatea să nu ne ucidă avem arta”, în spectacolul Antonellei Cornici nu numai că „avem arta”, ci ea se şi scrie cu A mare. Nu am nicio îndoială că e o regizoare care îşi va onora profesia.
■ Actriţă, critic de teatru, publicist
Dana Pocea
