Educație

Noica și miracolul eminescian

Sunt zile – multe, puține – pe care nu le putem uita. Într‑una dintre ele, a anului 1977, m‑am aflat printre cei ce l‑au ascultat pe Constantin Noica vorbind despre Eminescu la Casa Pogor, în cadrul Prelecţiunilor Junimii, serie nouă, cea din deceniile antedecembriste, cu adevărat regală, nici pe departe egalată de seria de după ruptura din decembrie ’89. Sala era arhiplină ca, de altfel, la toate prelecţiunile din acea vreme, în timp ce foarte mulţi dintre cei dornici să‑l vadă şi să‑l audă pe filosoful de la Păltiniş au rămas afară, în parcul atunci binecunoscut, și au ascultat discursul la difuzoarele instalate prevăzător de organizatori. Organizatori care, în treacăt fie spus, aveau destule probleme privind programarea personalităților invitate să țină prelecțiunile, totuși, să influențeze și să convingă instituțiile care controlau și vizau desfășurarea evenimentelor artistice, culturale în general. Altminteri, trebuie spus că Prelecțiunile Junimii erau cu adevărat evenimente de înaltă ținută, cuvântul eveniment fiind folosit atunci cu multă parcimonie, nu cu ușurința de neîngăduit cu care este vehiculat astăzi, de parcă creația artistică, științifică, literatura, cultura românească ar traversa o renaștere într‑o țară în care avem 45 la sută de analfabeți funcțional plus cei care nu sunt nici măcar funcționali. Cât privește temele abordate, se stabilise regula ca ele să nu fie anunțate dinainte, ceea ce, pe lângă efectul de surpriză, oferea o oarecare libertate de a opta pentru cele mai incitante.

Pe masa de la care și‑au rostit discursurile un duo de cărturari iluștri – Constantin Noica şi Edgar Papu – (a fost una, poate chiar singura, dintre prelecţiunile programate într‑o astfel de formulă) se afla şi microfonul revistei radiofonice Convorbiri literare, pe care am realizat‑o timp de 17 ani. O emisiune ce se difuza sâmbătă seara, la o oră de mare audienţă, fiind aşteptată și ascultată cu un interes enorm, inclusiv în Basarabia. Era o emisiune de dialog, de vii dezbateri, cu invitați de prestigiu și adeseori cu un public divers din punct de vedere socio‑profesional. Îmi amintesc acum de o ediţie consacrată controversatei cărţi a Ilenei Vrancea despre G. Călinescu intitulată Între Aristarc şi Bietul Ioanide (1978). Invitasem trei reputaţi critici şi istorici literari din generaţii diferite împreună cu care, într‑un limbaj de o impecabilă ţinută academică, am analizat și comentat cu argumente irefutabile cartea, relevând că ea se înscrie în rândul celor tendenţioase din perspectivă ideologică, în linia unor practici ce aminteau de articolele de direcție din revista Lupta de clasă, în paginile căreia autoarea era omniprezentă.

Conferinţa lui Constantin Noica avea să fie publicată într‑un volum apărut în 1999, sub egida Muzeului Național al Literaturii Române din Iaşi (ediţie îngrijită de reputata muzeografă și cercetătoare Olga Rusu, cu o prefaţă de Lucian Vasiliu). Volumul cuprinde primele 22 de prelecțiuni, din cele 97 ce s‑au produs până în 1990, de‑a lungul unui sfert de veac, transcrise de pe bandă magnetică și însoțite de lămuritoare fișe biobibliografice. Încât cei interesați pot citi în paginile acestei cărți textele prelecțiunilor lui Geo Bogza, I.D. Ştefănescu, Constantin C. Giurescu, Alexandru Dima, Gheorghe Ivănescu, autorul unei monumentale Istorii a limbii române, intervențiile renumitului psihiatru Petre Brânzei, ale celebrului matematician Dumitru Mangeron, eminescologului Amitha Bhose, istoricului Mihai Berza, psihologului întemeietor de școală Vasile Pavelcu, endocrinologului Ştefan Milcu, istoricilor și criticilor literari Ovidiu Papadima şi Alexandru Piru, care au oferit memorabile spectacole de idei și de elocinţă pe teme majore ale culturii române și universale. O spun în deplină cunoştinţă de cauză, ca unul care am fost prezent la toate în calitate de jurnalist cultural preocupat de înregistrarea și păstrarea lor în Fonoteca de aur. Îmi reevoc acum în minte inflexiunile glasurilor celor ce conferențiau, gestica lor, întreaga ambianţă a miraculosului spațiu al Casei Pogor, acolo unde, îmi spunea Nichita Stănescu într‑un interviu, Miorița s‑a transformat în Odă în metru antic. O ambianță care, deşi oarecum destinsă, copleşea prin forța ei evocatoare.

Rememorez prelecțiunea susţinută de Edgar Papu şi Constantin Noica, discursul lui Noica conținând pe alocuri replici la aserţiunile prietenului şi coechipierului său în acea zi luminoasă de toamnă din ce în ce mai îndepărtată. Ei ne‑au oferit celor prezenţi, acolo şi atunci, un adevărat regal. Prelecţiunea lui Constantin Noica a fost consacrată, în totalitate, manuscriselor lui Eminescu, a căror fotocopiere urgentă – pentru a deveni accesibile studioşilor – îl preocupa obsesiv. Dorința avea să‑i fie împlinită, cum se știe, mult după moartea sa datorită eforturilor criticului Eugen Simion și ale marelui Mircia Dumitrescu. La rândul său, Edgar Papu a schițat un profil al lui Eminescu – homo integralis. La un moment dat, Noica l‑a întrebat pe prietenul său:

„– Dragă Edgar Papu, din 44 (caiete) manuscrise care cuprind toată opera antumă şi postumă a lui Eminescu, plus toată ucenicia lui, câte ţi‑au ajuns sub ochi?

E.P. – Dragă Dinu Noica, trebuie să‑ţi spun că nici unul, direct.

C.N. – Direct… Şi indirect?

E.P. – Indirect, câteva, foarte puţine.

C.N. – Eu te admir, întâi pentru sinceritatea dumitale şi, pe urmă, pentru faptul că eşti eminescologul care eşti, fără să te fi întâlnit cu miracolul eminescian”.

Îmi amintesc liniştea jenantă a asistenţei în faţa acestei şarje, chiar dacă una prietenească. În acelaşi context, Noica a dezvăluit câteva din preţioasele descoperiri pe care le făcuse parcurgând anevoie la Academie cele 44 de caiete. Anevoie şi sub strictă supraveghere. Cea care îl marcase în mod deosebit constă în două versuri cu adevărat magnifice: „Ca o spaimă împietrită,/ Ca un vis încremenit”, din manuscrisul 2254. De fapt, ar fi vorba de un singur vers, virgula – a mărturisit Noica – fiind pusă de el, căci Eminescu „a uitat‑o”; un vers „care bate până la sfârşitul Terrei”. Ca o spaimă împietrită „povesteşte piramidele”, căci „ce altceva sunt piramidele decât spaima de moarte împietrită?”, iar ca un vis încremenit „povesteşte tot îngheţul uman”. Aşadar, a comentat Noica, un vers care străbate toată istoria planetei „până la îngheţul ei”, un vers, a conchis filosoful, „care bate până la sfârşitul lumii”. Apoi, polemizând elegant cu Edgar Papu, care tocmai vorbise de vastele cunoştinţe ale lui Eminescu, Noica a nuanţat în stilu‑i inconfundabil: „Acum, să nu vă faceţi iluzii. Eminescu este cel pe care l‑a descris Edgar Papu, dar şi omul multor scăderi, al multor imperfecţiuni, însă ceea ce e uluitor e că are o cuprindere universală, de homo integralis, faptul că vrea totul, faptul că trăieşte ruşinea de a nu şti tot. Mi‑am pus adeseori problema dacă, plimbându‑mă pe câmp, mă întâlnesc cu un marţian sau cu un om de pe altă planetă şi mă întreabă: «Ce este, domnule, esenţial pe Pământ, ce cunoştinţe aveţi?», vă spun clar: m‑apucă groaza. Ce ştiu eu despre Terra ca să pot sta de vorbă cu el. Oricare dintre noi trebuie să se ruşineze, ca şi Eminescu, care se ruşina că nu ştie tot”.

Mai rețin o opinie a lui Constantin Noica exprimată în cadrul acelei prelecțiuni, potrivit căreia nu poți fi eminescolog fără cunoașterea limbii și filosofiei germane. Dar Călinescu? a întrebat cineva. „Călinescu putea tot”, a fost răspunsul lui Noica.

■ Scriitor, publicist, critic şi istoric literar

Constantin Coroiu

Total 0 Votes
0

Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Premiul „George Bacovia” al revistei „Ateneu” pentru publicistica literara (2003).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button