Eseu - Publicistică - Critică literară

Pogrom la București

Reeditarea cărții pe care faimosul reporter interbelic F. Brunea‑Fox a consacrat‑o rebeliunii și crimelor legionare din ianuarie 1941, scriindu‑și mărturia la cald, cu peste 80 de ani în urmă, a fost binevenită. Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și al crimelor legionare (prefață de Andrei Crăciun, Editura Hasefer, București, 130 p.) e un volum de mici dimensiuni, aproape o broșură, însă conținutul și stilistica lui impresionează cititorul mai mult decât două rafturi de romane masive. E mai întâi subiectul, estompat sau ocultat de‑a dreptul în volumele istoriografice sau în mărturiile non‑ficționale ale naționaliștilor revendicându‑se în spirit (dacă nu și în literă) de la credoul legionar de atunci. E apoi modul profesionist, obiectiv, nepărtinitor în care Brunea‑Fox și‑a conceput cartea, fără să urmărească o anumită agendă și fără să ilustreze prin paginile reportajului său o teză. Autorul se documentează live și oferă cititorului informațiile relevante, pe măsură ce le descoperă și le colectează. În fine, fiindcă vorbeam despre stilistică, îmi pare absolut remarcabil felul în care scrie Brunea‑Fox, cu o artă literară evitând anume literaturizarea, efectele de stil și construind scene în serie fără să dea impresia unei dramatizări cu regie și scenografie. Reporterul ia în piept realitatea și o confruntă, scriind ceea ce vede și refăcând, din mărturii și confesiuni disparate, un puzzle al pogromului antisemit de la București.

Cartea este datată, ca un jurnal al ororilor la care Brunea‑Fox, evreu, va asista; și pe măsură ce dăm paginile ei, aflăm tot mai multe de la autorul‑personaj care inițial nu înțelege ce se întâmplă. Spre deosebire de autorii știutori, de autobiografii sau de romane, cei care scriu jurnale au perspectiva limitată la ziua unei noi însemnări și la tot ceea ce a fost până atunci, nu și ulterior. De exemplu, dintr‑un jurnal ținut de Corneliu Baba în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, vedem cum autorul nu anticipa în niciun fel întoarcerea armelor de la 23 august 1944; drama lui personală, exprimată acut în paginile jurnalului, era că rușii se apropiau de Iași, care urma să fie ocupat, dacă nu distrus. Nicăieri în jurnalul lui Baba de până la 23 august 1944 nu e nici cea mai vagă referință la acest moment istoric, din simplul motiv că el încă nu se produsese. Dacă în romanele realiste cam tot ce e important este anticipat de prozator prin diferite semne, aici, la Brunea‑Fox, ca și la Baba, ca și la orice autor onest de jurnal, neștiința dă autenticitate și chiar substanță paginilor.

Astfel că marți, 21 ianuarie 1941, Brunea‑Fox e în casă, aude „răpăieli de mitralieră” și nu înțelege ce se întâmplă. Prima zi din ceea ce mai târziu se va numi „rebeliunea legionară” ocupă 5 pagini și un pic din documentarul lui Brunea‑Fox, iar autorul nu numai că nu se află „pe teren”, ci are buna prudență de a rămâne în casă și a da telefoane pentru a pricepe ce se întâmplă. Un prieten îi spune la telefon că „e groasă”, iar când convorbirea se încheie, reporterul aflat în casă aleargă pe terasă și urechea lui „prinde clămpănitul mitralierei”.

În ianuarie 1941, suntem după cinci luni de „stăpânire verde”, cum notează Brunea‑Fox, momentul inaugural al stăpânirii verzi fiind septembrie 1940. (Aici, o paranteză a mea explicativă. Pe 14 septembrie 1940, un decret regal publicat în „Monitorul Oficial” stipula la articolul 1 că „Statul român devine stat național‑legionar”, la articolul 2 că „Mișcarea legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”, la articolul 3 că „Ion Antonescu este conducătorul statului legionar și șeful regimului legionar”, la articolul 4 că „Horia Sima este conducătorul Mișcării Legionare”, iar la articolul 5, că… „orice luptă între frați încetează”. În timpul statului național‑legionar, în aceste cinci luni la care se referă Brunea‑Fox, au fost date mai multe legi antievreiești, printre ele fiind exproprierea rurală a evreilor, interzicerea accesului la învățământul public de toate gradele pentru elevii și studenții evrei, excluderea din Colegiul Medicilor a medicilor evrei, fie ei de religie mozaică sau creștinați, concedierea salariaților evrei în toate întreprinderile civile sau comerciale până la data de 31 decembrie 1941 etc.). „Stăpânirea verde” nu este deci o metaforă literaturizantă a lui Brunea‑Fox, ci o sintagmă a lui pentru felul în care conducătorii statului național‑legionar legiferează și pur și simplu conduc România din septembrie 1940. În numeroase rânduri, de‑a lungul acestui documentar, autorul se referă la cele cinci luni de antisemitism ridicat la rang de politică oficială și corpus de legi în statul național‑legionar. Iată câteva exemple: „în lumina teribilei experiențe huligano‑antisemite a celor cinci luni” (p. 22); „cele cinci luni de batjocură și teroare ne‑au deprins cu apucăturile băieților cu «suflete de crin».” (p. 28); „important fief legionar, unde, în cinci luni de huzur…” (p. 40); „cele cinci luni de școală asasină” (p. 45); „cinci luni de zbenguială și fărădelegi” (p. 84); „în răstimpul guvernării” (p. 89); „cele cinci luni de descinderi, confiscări, percheziții, prădăciuni” (p. 99); „dezmățul celor cinci luni” (p. 126). Ajuns la Morgă după lichidarea rebeliunii și văzând, pe lângă cadavrele evreilor, pe cele ale legionarilor căzuți în rebeliune, Brunea‑Fox va scrie despre „ursita ce se arătase darnică vreme de cinci luni” și imediat apoi despre „învoiala” dintre Antonescu și legionari din acest interval.

În sfârșit, în capitolul final intitulat amar Relache, datat 1 februarie 1941, autorul‑personaj își arată șocul resimțit la reîntâlnirea cu o stare de relativă normalitate: să fii evreu și „să poți circula cum vrei”, „să vorbești cât vrei”, după ce au trecut „tirania gogistă” și apoi „cea legionară”… (O a doua paranteză a mea explicativă: la numai câteva zile de la aceste însemnări din 1 februarie 1941 ale lui Brunea‑Fox, de după lichidarea rebeliunii legionare, cel autointitulat Conducătorul statului, Ion Antonescu, va reporni morișca legiuitoare vizând explicit populația evreiască: o lege din 6 februarie 1941 prevede pedeapsă dublă pentru evrei – ca și pentru comuniști – dacă faptele lor „pun în primejdie existența și interesele Statului”; o lege din 18 martie 1941 interzice evreilor trecerea de la un cult la altul; o lege din 27 martie 1941 expropriază proprietățile urbane evreiești și le trece în administrarea Statului, prin Centrul Național de Românizare; o alta din 2 mai 1941 expropriază brutăriile, anexele morilor, fabricile de spirt, de medicamente, rafinăriile, mijloacele de transport și „tot inventarul viu sau mort proprietate a evreilor”; o alta din 7 mai 1941 interzice evreilor să posede aparate de radio‑recepție… După intrarea României în război alături de Germania lui Hitler, în iunie 1941, legile antievreiești curg, iar raza lor de aplicabilitate crește exponențial: pe 14 iulie 1941 o lege prevede excluderea din armată a evreilor, precum și plata și munca obligatorie pentru evrei; dată pe 3 septembrie 1941, o altă lege prevede exproprierea fără somație a bunurilor situate pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei de Nord care aparțin evreilor; pe 14 noiembrie 1941, o altă lege prevede înființarea taberelor de muncă obligatorie; pe 29 noiembrie 1941, o altă lege prevede anularea concesiunilor farmaciilor, autorizațiilor pentru drogherii, depozite de medicamente sau laboratoare de produse medicale etc.)

Punând însemnările la cald ale lui Brunea‑Fox din 1 februarie 1941 în contextul istoric doar cu o idee mai larg, cu câteva luni adăugate la data acestui „relache”, observăm că acel interval de respiro al evreilor din România de după lichidarea rebeliunii legionare e foarte scurt. Nu numai că legile antievreiești le smulg evreilor din România drept după drept, dar ele nu mai pot fi atribuite, acum, nici „tiraniei gogiste”, nici „tiraniei legionare”, care sunt de domeniul trecutului. De domeniul prezentului și al viitorului apropiat, de la 1 februarie 1941 (momentul de „relache” din Orașul măcelului), și până la 23 august 1944 (data la care Antonescu va pierde puterea și România va întoarce armele împotriva Germaniei), o sumedenie de legi antievreiești dovedesc aceeași legiferare și instituționalizare antisemită în statul român. Acest antisemitism nu mai poate fi deci înțeles ca fructul exaltării unor tineri legionari, elemente individuale, distincte de politica oficială și administrarea Statului. Ceea ce intuia Brunea‑Fox atunci când vorbea despre „învoiala” dintre legionari și Antonescu, dinaintea rebeliunii legionare, se va adeveri acum: însuși Statul Român, în întreg regimul antonescian, este antisemit, după cum fusese în timpul guvernării Goga‑Cuza, în timpul dictaturii lui Carol al II‑lea și, desigur, în timpul Statului Național‑Legionar.

Prin prisma acestei continuități de politici antievreiești, de legi antievreiești, și de deposedare prin legi a evreilor de drepturile lor cetățenești, pogromul de la București din ianuarie 1941, din timpul rebeliunii legionare, nu mai poate fi considerat o răbufnire a unui extremism primitiv, neorganizat, în afara legilor, în marginea anarhică a unei societăți așezate. Pogromul apare logic și chiar legic, ca o consecință firească a antisemitismului oficial, instituțional și, horribile dictu, legal. La numai câteva luni de la pogromul de la București, din zilele rebeliunii legionare din ianuarie 1941, va avea loc pogromul de la Iași – în iunie 1941.

■ Critic şi istoric literar, profesor

Daniel Cristea‑Enache

Total 0 Votes
0

Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, București) este critic și istoric literar, universitar. A absolvit în 1996, ca şef de promoţie, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universităţi, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. În prezent, este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social și fondator al platformei online Literatura de azi.  A fost Guest of the Rector (Andrei Pleșu) la New Europe College (2013-2014). A fost ales Vicepreședintele European Writers’ Council (2019-2021). A fost director de comunicare al Uniunii Scriitorilor din România (2015-2022).

A ținut săptămânal cronica literară în „Adevărul literar și artistic” (1997-2005), „România literară” (2005-2009), „Observator cultural” (2009-2015), „România literară” (2015-2022).

A contribuit la realizarea unor dicționare de specialitate precum Dicționarul esențial al scriitorilor români și Dicționarul scriitorilor români, IV (coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Literatura română. Dicționar de opere (coordonator: Mircea Anghelescu), Dicționarul general al literaturii române (coordonator: Eugen Simion).

Colaborări (cu cronici literare, studii, eseuri, interviuri, texte publicistice) la „Luceafărul de dimineață”, „Dilema Veche” (online), „Ziarul de duminică”, „Suplimentul de cultură”, „Idei în dialog”, „Bucureștiul cultural”, „22”, „Ramuri”, „Caiete critice”, „Viața Românească”, „Vatra”, „Neuma”, în ziarele „Evenimentul zilei”, „Gândul educațional”, „Adevărul”, precum și pe portalul LiterNet.

A avut o rubrică la Radio România Cultural; în prezent, la Radio Trinitas, în emisiunea Revista Culturală Trinitas realizată de Teodora Stanciu. A fost moderator al emisiunii Literatura de azi la TVR Cultural (2010-2012) și co-realizator al emisiunii De Ce Citim, alături de Flaviu George Predescu, la DC News (2020-2022).

În prezent, colaborează la revistele „Contemporanul – ideea europeană”, „Argeș”, „Literatura de azi”, „Realitatea Evreiască”, „Studii de știință și cultură”, „Scriptor”.

Publicând 17 cărți și peste 1.000 de cronici, a primit numeroase premii și distincții literare.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button