Educație

De la modernitatea tendențială la cea organică

13 octombrie 2016. Patronii Premiului Nobel pentru Literatură au coborât, în acest an, până la pragul Bob Dylan, care oricât de bun cântăreț pop rock ar fi, n‑a scris decât câteva plachete‑textiere pentru muzică. Cu astfel de „tragere în bobi”, nu m‑aș mira ca următorul laureat să fie T.O. Bobe al nostru, care a luat, la Botoșani, Premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în volum ca recompensă pentru ce a scris despre poet în revista providențială „Dilema” (1998).

*

Pornind de la teoria maioresciană a formelor fără fond, sociologul Constantin Schifirneț a elaborat doctrina modernității tendențiale, caracteristică României și, în general, specifică țărilor Estului. Constantin Schifirneț nu face decât să nuanțeze o construcție meritorie, temeinică, formula antitetică a lui Eminescu: formele fără fond, pe de o parte, invazive și predominante în România, și formele organice, consumate în Occident, agresate de „pătura superpusă” prin imitație necritică[1]. Întrucât modernitatea este o tendință universală, în istorie, Eminescu pleda pentru întoarcerea la calea organicistă a țărilor civilizate, care este esența ontologiei arheității. Cum se vede, nu e vorba de o rupere de Occident, ci tocmai invers, poetul vorbind despre influențe benefice și influențe modelatoare, anticipându‑l pe Lucian Blaga (Influența austriacă asupra românilor din Principate, 1870). Sincronizarea, ca proiect de reducere a decalajelor față de Occident, nu se poate face prin imitație (forme fără fond), ci prin întoarcerea la arheu: forme vechi, spirit pururea nou, ca în cazul Angliei, spune poetul. Inversul sporește decalajul, în mod paradoxal, ca efect pervers, atenționează Constantin Schifirneț: „Clasele diriguitoare au fost preocupate mai mult de recuperarea decalajului față de țările moderne decât de gândirea și aplicarea unor direcții de dezvoltare modernă ca o continuitate istorică a fondului intern. Și aceasta s‑a întâmplat deoarece constrângerea modelului occidental era prea puternică prin tendenționalitatea lui universală. Într‑o societate a modernității tendențiale elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului național”[2]. Exact ceea ce se întâmplă și azi mai abitir decât oricând. Dorința centripetă se manifestă centrifugal, azvârlindu‑ne într‑o economie periferică.

*

Poezia lui Ștefan Petică curge din Melancolie, după cum filosofia lui Cioran, din Rugăciunea unui dac.

*

15 ianuarie 2017. Ajungem totuși la Iași. La Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Copou, cu o prezență surprinzător de numeroasă, mi se lansează proaspătul volum Fragmente despre Eminescu, apărut în Colecția „Eminesciana” a Editurii Junimea. Moderează Adi Christi, directorul instituției. O generoasă prezentare a cărții mele face Simona Modreanu, directoarea editurii.

*

Vintilă Horia este excepțional când vorbește în limba lui Eminescu, reacționarul: „Reacțiunea e o schimbare, un progres; revoluția e, în schimb, o întoarcere. Cine reacționează produce, cine revoluționează obosește și decolorează o societate, obligând‑o să retrocedeze către fragmente de timp foarte îndepărtate”. Jurnalistul de la „Timpul” o spune și mai convingător: „Maniera noastră de‑a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de la liberul-arbitru al indivizilor din cari, într‑un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (s. n.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n‑o admitem decât în înţelesul pe care i‑l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său”[3]. Iar dacă traducem în limba lui Noica: a reacționa înseamnă a (re)deveni întru ființă.

*

„Dărâmarea Bastiliei”, îmi atrage atenția Vintilă Horia, a făcut gloria Revoluției Franceze. Numai că puțini vor să știe că în acea Bastilie „reacționară” se aflau mai puțin de 10 deținuți. În schimb, revoluția, aducătoarea de „libertate, egalitate și frăție”, a înființat repede sute de Bastilii și s‑a apucat de producerea de nenumărate ghilotine. Următoarea Mare Revoluție trebuia, musai, să înmulțească bastiliile în care au pierit peste 20 de milioane de „reacționari”. Definirea revoluției și a istoriei de către Eminescu: „Istoria umană în veci se desfășoară/ Povestea‑i a ciocanului ce cade pe ilău” (Împărat și proletar).

*

Ființa vegetală, având ca mamă pământul, tot în pământ aruncă semințele. Bărbatul își descoperă „pământul” în femeie și aruncându‑și sămânța vieții în ea produce, simultan, viață și moarte. Zice Eminescu: „Pe căi bătute‑adesea vrea mintea să mă poarte,/ S‑asamăn între‑olaltă viață și cu moarte? (ă și cu moarte” (Singurătate).

*

19‑22 aprilie 2017. Întoarcere masivă a iernii, cu pagube greu de estimat, fenomen pe care nu l‑am mai întâlnit în a doua parte a lunii aprilie. Îngheț masiv. Se aude că una dintre victime este și Teiul lui Eminescu din Copoul Iașilor.

*

Există un instinct al adevărului, care e un har de la Dumnezeu și pe care foarte puțini oameni îl au, dar îl pot recunoaște la cei rari. Un asemenea „instinct” avea, cu asupra de măsură, Eminescu. De aici spaima lui că nu va putea găsi cuvântul ce exprimă adevărul. Cel sărac la minte și la inimă este, în schimb, totdeauna convins că spune „adevărul”.

*

9‑11 iunie 2017, la Dumbrăveni, ediția a 10‑a a Festivalului „Mihai Eminescu”, în care rolul de „patron” îl are acum Eugen Simion, mult mai „pragmatic” decât Mihai Cimpoi. S‑a lansat, cu acest prilej, o nouă ediție Dumitru Murărașu a poeziei lui Eminescu. Un prezidiu din 20 de invitați din care a lipsit Nicolae Georgescu, acceptat fiind doar între spectatori, ca sancțiune a divergențelor editologice dintre ei. Strălucitor recitalul lui Dorel Vișan, dar și directorul Operei din Cluj‑Napoca, care a interpretat trei lieduri pe vers eminescian, acompaniat la pianină de o profesoară universitară din Iași. Premiul „Mihai Eminescu” împărțit între Ioan Cristescu, directorul Muzeului Literaturii Române din București, și poetul Viorel Dinescu! Între participanți: Adrian Dinu Rachieru, Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Tudor Nedelcea, Nicolae Dabija, Vasile Tărâțeanu, Bogdan Crețu, Mircia Dumitrescu, Elisabeta Lipă, celebra canotoare ș.a. Au lipsit, dintre invitați, Nicolae Breban, Ioan‑Aurel Pop, Victor Crăciun, Irinel Popescu, Mircea Dumitru, Valeriu Matei.

*

Voci: 1878. Vocea pentru Basarabia – Eminescu, autorul studiului Basarabia, publicat în câteva numere din „Timpul”. Pseudo‑alianța cu Imperiul Țarist a necesitat exilarea „catifelată” a lui Eminescu la moșia lui Nicolae Mandrea din Florești. Țarul Alexandru al II‑lea se preface că „oferă” drept compensație Dobrogea pentru cele trei județe sudice ale Basarabiei. Minciunea e demascată de Eminescu: Dobrogea nu era un „dar”, ci apartenență naturală a provinciei la românitate, ca și cetățile sudice.

1883: Vocea pentru Transilvania: Eminescu. Pentru potolirea și anihilarea acestei voci Eminescu a ajuns la sanatoriul doctorului Șuțu. S‑a căutat și‑n contextul ardelean o „compensație”: Imperiul Austro‑Ungar sugerează că ar fi dispus să „ofere” o perspectivă pentru înglobarea în statul român a românilor din sudul Dunării. În octombrie 1883, când se parafa Tratatul cu Tripla Alianță, atenționează Nicolae Georgescu, parlamentarul Anastasie Stolojan, într‑un discurs avântat, anunța contorsionat: „Regatul României este mult prea atent la mișcările din Ardeal, a fost prea receptiv față de ardeleni lăsând, între timp, în uitare românii din această zonă. Este timpul ca românii să se uite mai insistent peste Dunăre”. Și, desigur, să lase în pace românitatea transilvăneană. În ambele situații, Maiorescu a fost de partea „conciliatorilor”, ca avocat ce era, ciocnindu‑se de opoziția lui Eminescu. Vocea aceasta trebuia anihilată, deși autorul Doinei era, din punct de vedere politic, un adept ferm al diplomației, cum s‑a dovedit în fața deșănțatului discurs de la Iași al lui Petre Grădișteanu.

1883: Doină, citită la Junimea ieșeană: vocea tuturor românilor! Eminescu aplaudat de junimiști. Reacție singulară în sânul cunoscutei Societăți.

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Note:
[1] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății. București, Editura Tritonic, 2016.
[2] Ibidem, p. 116.
[3] M. Eminescu, „Timpul”, 17 august 1879.

Theodor Codreanu

Total 0 Votes
0

Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară şi din străinătate: România literară (unde a debutat în critica literară, sub girul lui Geo Dumitrescu, printr-un articol polemic: Moştenire culturală sau… dezmoştenire?, nr. 21/1969), Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Luceafărul, Astra, Steaua, Porto-Franco, Viaţa românească, Bucovina literară, Oglinda literară, Pro Saeculum, Noua Revistă Română, Însemnări ieşene, Poesis, Contemporanul. Ideea europeană, Limba română, Literatura şi arta, Viaţa Basarabiei (ultimele trei din Republica Moldova), Origini, Lumină lină (S.U.A.) ş.a. A debutat în volum cu romanul Marele Zid, la Editura Junimea din Iaşi, în 1981, următorul roman fiind Varvarienii (1998, carte de sertar). Aforismul şi cugetarea incisivă fac obiectul volumului Fragmentele lui Lamparia (2002, cu o prefaţă, de Edgar Papu, carte de sertar). Autorul s-a impus în critica literară cu volumul Eminescu – Dialectica stilului (Ed. Cartea Românească, 1984), îmbogăţind, apoi, eminescologia şi cu alte cărţi: Modelul ontologic eminescian (1992), Controverse eminesciene (2000), Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea „nebuniei” (2011), Eminesciene (2012). Este autorul unor exegeze de profundă ţinută hermeneutică: „Complexul Bacovia” (2002), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011), Cezar Ivănescu – transmodernul (2012). Th. Codreanu este teoretician al conceptului cultural de transmodernism, realizând prima sinteză românească în domeniu (Transmodernismul, 2005), concept care se sprijină şi pe metodologia transdisciplinarităţii elaborată de Basarab Nicolescu şi Edgar Morin. O abordare de anvergură, în acest sens, este masiva lucrare din 2008 A doua schimbare la faţă (o cercetare transdisciplinară a civilizaţiei române moderne). Vocaţia de excepţional polemist, pusă în slujba apărării valorilor româneşti şi europene, transpare în cărţile: Istoria „canonică” a literaturii române (2009) şi Polemici „incorecte politic” (2010). Un loc singular în opera lui Th. Codreanu ocupă seria de zece volume sub titlul Numere în labirint, din care au apărut primele trei (2007-2009), al patrulea fiind în curs de apariţie, la Editura Contemporanul. Este un „jurnal” ideatic din fragmente, o aventură spirituală şi istorică a fiinţei. Scriitorul a creat punţi trainice între cele două maluri ale Prutului, realizând câteva cărţi despre scriitorii basarabeni şi o sinteză cultural-istorică, apărută în trei ediţii: Basarabia sau drama sfâşierii (2003-2004).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button