Călugărul şi poetul Ignatie Grecu: vârstele psalmistului
Părintele Ignatie Grecu, care a păşit în primul an al vârstei psalmistului, încărcat de bucurii şi tristeţi, de trăiri şi neîmpliniri, aşa cum poartă fiecare om onest în traista vieţii lui, ne‑a mai dăruit o carte. Aceasta, apărută la Editura Academiei Române în anul 2022, grupează importante poezii pe care autorul lor, monah cernican, le‑a aşezat sub titlul 101 de poezii.
Îmi amintesc de dorinţa unui cărturar, din trecute vremuri, care dorea să aşeze şi el 100 de poezii alese în lucrările lui. Alţii doresc să adune, ajutaţi de metanier, câte 100 de rugăciuni ale inimii şi le repetă de câte două, trei ori, în fiecare zi. Alţii doresc să împlinească la fel de multe fapte bune, necunoscute oamenilor, dar întotdeauna ştiute de Dumnezeu.
Fericit este, aşadar, monahul care aşază din nou în pagină alte 100 de boabe ale rugăciunii inimii lui, toate îndreptate către Dumnezeu, Atotputernicul, căci poeziile părintelui Ignatie sunt cuvinte din Cuvânt, versuri ivite din leagănul inimii sale. Odată crescute, versurile se fac pâine, hrană tuturor însetaţilor de bine, frumos şi adevăr.
La Mănăstirea Cernica au poposit adeseori cărturari mari, oameni ai Bisericii, ierarhi, monahi rugători, unii dintre ei având duh filocalic şi cărturăresc special. Aşa a fost în obştea cernicană, pentru o vreme, Tudor Arghezi (monahul Iosif) şi ce bine s‑a simţit când, revenit din lumea înstrăinării, a regăsit Lavra inimii lui, unde lucrase sub aripa îngerului.
La Cernica s‑a cuminecat din liniştea locului Arhim. Sofian Boghiu şi Bartolomeu Anania, venind de multe ori în
chilia cuviosului Arhimandrit Benedict Ghiuş. Câţi alţi monahi creatori, oare, nu s‑au împărtăşit din liniştea şi inspiraţia dumnezeiască, dobândite după ceasuri de priveghere?! Când eşti într‑o astfel de stare, nu ai cum să nu aşezi în pagină versuri preafrumoase sau pagini de eseu care ating cu frumuseţea lor înălţimile cerului, îndreptându‑se către Dumnezeu.
În ceea ce îi priveşte pe alţi mari cărturari, ştim că Eminescu mergea adeseori la Cernica, umbrindu‑se sub coroana unui stejar secular, iar banca pe care s‑a odihnit a fost mereu înnoită de familiile unor înţelepţi, care se bucurau să păşească pe urmele paşilor lui. S‑au adăugat Titu Maiorescu, Grigore Pişculescu şi mulţi alţii. Cimitirul cernican este, de asemenea, plin de oameni învăţaţi, unii magnifici, care aşteaptă ziua cea mare a Învierii acolo, în liniştea dintre ape, după ce călătoria lor printre valuri adeseori furtunoase s‑a încheiat şi s‑au îndreptat către limanul cel liniştit al mântuirii.
M‑am bucurat primind de la părintele Protosinghel Ignatie Grecu poeziile în care se vorbeşte despre îngerul care vine mereu la el, inspirându‑l să scrie; despre faptul că Domnul trimite asupra‑i pe îngerul Lui; despre lumina lină; despre Răstignirea‑n răstignire; despre cântarea Bisericii despre Hristos; despre Lumină; despre cererea ca Dumnezeu să‑i dea mereu putere; despre îngerul care l‑a întrebat; despre Buna Vestire; despre Horeb; despre Cel care este calea; despre Domnul, Care a trecut pe lângă el, cântec despre aşezarea luminii; despre Iisus lângă mare; despre cântare şi laudă; despre jertfa curată şi dorinţa ca Dumnezeu să‑i fie mereu aproape.
„Tu eşti calea./
Cu ce cuvinte să îndrăznesc/ să vin acum/ şi să‑Ţi mulţumesc?/ când Tu ai la Tine toate cuvintele,/ pe cele mai bune, adânci şi tăioase./
Un zâmbet Îţi este uneori faţa./ Un zâmbet pe care/ numai florile îl au/ atinse în zbor de aripa luminii/ dimineaţa/ Tu eşti cartea cea mare/ a Cuvântului rostit/ odată pentru totdeauna / cântecul care uneşte lumea/ cu stele, Scara cea minunată/ şi mireasma Celor Trei Foi/ Calea, Adevărul şi Viaţa!”
După cum ne spun Părinţii Bisericii, întâlnirea cu un om bun prilejuieşte descoperirea lucrării Duhului Sfânt, Care sălăşluieşte în oameni. Am avut astfel de întâlniri la Mănăstirea Cernica. De câteva ori, împreună cu părintele Ignatie, am peregrinat printre morminte sfinte. Mai toate sunt sfinte, pentru că sfântă a fost năzuinţa celor aşezaţi acolo de a se întâlni cu Domnul, iar mulţi dintre ei au şi reuşit acest lucru.
Nu cu mult timp în urmă, cu părintele Ignatie şi cu poeta Aura Christi, am căutat lumina prin spaţiul Mănăstirii Cernica şi am observat cu câtă atenţie părintele vorbea despre cei care au fost purtători ai Luminii, despre ierarhi, cărturari, monahi, preoţi, mulţi dintre ei uitaţi. „Străin, sărac./
Străin, sărac şi mult nemângâiat/ decât de raza lunii‑n taină uneori/ Şi de mireasma unor sfi
nte flori / Adesea, pe‑nserat, întâmpinat./ Însă mereu reîntors în sine/ Acolo unde arde intens comoară,/ Hristos cel răstignit a câta oară/ De cei grăbiţi să facă rău, nu bine.”
Îl sfătuiesc pe părintele Ignatie Grecu, cu toate că nu sunt priceput la sfaturi, ca, pe lângă dragostea faţă de poezie, să aşeze în pagină, cât Domnul îi mai dă putere, amintiri despre monahii şi mirenii cernicani care s‑au aşezat în preajma ctitoriei cu patru veacuri de istorie.
Nu cumva să se piardă amănuntele preţioase ale trecerii tuturor celor care s‑au identificat cu acest loc.
Nădăjduiesc ca următoarea carte pe care Protosinghelul Ignatie ne‑o va oferi să fie închinată cernicanilor de altădată, cu dorinţa ca mărturiile pe care părintele le‑a auzit în aproape o jumătate de veac să nu se piardă, să fie păstrate în lumina cărţilor şi să constituie pentru mulţi un model adevărat de lumină, ştiut fiind că uitarea înghite tot ce nu e adăpostit de cuvinte.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
