Fiind prezent pentru întâia oară în faţa colegilor din Republica Moldova, le aduc expresia gratitudinii mele profunde pentru alegerea mea ca membru de onoare al distinsului for academic din Chişinău, afirmându‑mi dorinţa de a colabora mai departe în cadrul acestuia pentru mai buna cunoaştere a civilizaţiei româneşti de pe ambele maluri ale Prutului. Cum ştiţi, poate, unii dintre dumneavoastră, de mai bine de trei decenii am fost un martor al preschimbărilor pe care le‑au determinat intelectuali patrioţi basarabeni care moşteneau o tradiţie ilustră ce va fi respectată de noi de‑a pururi.
Nu vom uita niciodată că în primăvara 1918, când regatul României era sfâşiat şi ocupat prin jalnica şi efemera pace de la Bucureşti, aici, la Chişinău, Sfatul Ţării vota unirea Basarabiei cu această ţară sfâşiată, prin strădania unor Ion Inculeţ, Pan Halippa, Daniel Ciugureanu, unii deveniţi membri ai Academiei Române. După cum nu vom uita că în vara târzie 1989, pe când o tăcere asurzitoare şi o teamă pe măsură planau deasupra României totalitare, aveau loc, la Chişinău, curajoase evenimente deschizătoare de drum, adunarea din 27 august şi hotărârea din 31 august privitoare la adoptarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin.
Destinul m‑a făcut martor direct, ca preşedinte al Radioteleviziunii Române – devenită liberă prin Revoluţia din decembrie 1989 – la primele „poduri de flori” când am venit prima dată, în mai 1990 – cu o mare delegaţie de ziarişti şi artişti –, la declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990, la proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova din 27 august 1991, recunoscută în aceeaşi zi de România. M‑am străduit atunci, cu ajutorul intelectualilor – oameni politici din Chişinău, să aducem aici vocea televiziunii şi a radioului de acasă şi să ducem vocea Basarabiei în emisiuni la Bucureşti, am călătorit de mai multe ori de la Orhei, la Căuşeni, de la Bălţi la Comrat, am avut satisfacţia de a avea studenţi şi doctoranzi basarabeni – unii de foarte bună calitate –, de
a contribui la crearea, aici, a unei catedre UNESCO, iar când am devenit ministru al Culturii şi Cultelor sfătuitorul meu de excepţie a fost neuitatul Grigore Vieru.
****
Am ales pentru conferinţa de astăzi să vorbesc despre ceva ce îmi pare absolut specific şi particular civilizaţiei noastre în contextul mai larg al Europei răsăritene şi al subzonei sale sud‑est europene: este vorba de o latinitate populară – înconjurată în epoca etnogenezelor de o lume est‑slavă, sud‑slavă, turanică şi fino‑ugrică – care s‑a reflectat în mentalul romanicilor Orientului şi mai este vorba, în premodernitatea veacurilor XVI, XVII şi XVIII, cea dominată de Turcocraţie, de păstrarea statalităţii, a tronurilor şi dinastiilor de la Bucureşti, Iaşi şi Alba Iulia, a structurilor ecleziastice, a simbolurilor suveranităţii, într‑un timp când toţi vecinii noştri, fără excepţie, deveneau supuşi ai unor paşalâcuri.
Cu ani în urmă, am cercetat felul în care genezele statale din spaţiul bulgar‑balcanic şi maghiar, rusesc şi sârbesc au fost legate de convertirea „de sus în jos”, prin misionarismul Bizanţului sau Apusului carolingian al unor triburi abia sedentarizate, la creştinism şi a naşterii unor state – sub pavăza unor biserici recent înjghebate, legate şi de apariţia unor monumente de excepţie prin dimensiuni şi materiale puse în operă, prin funcţia politică şi prin ecoul cultural în civilizaţia primului stat bulgar, a Ungariei arpadiene, a noului cnezat de Kiev şi a regatului din Raška Nemanizilor, din secolul IX până în cel de‑al XIII‑lea.
Marea bazilică de la Pliska, biserica rotundă şi aurită de la Preslav, bazilica de la Alba Regia din Panonia, biserica Sf. Sofia din Kiev sau cea cu hramul Spas Preobrajenski din Cernigov, biserica Maicii Domnului din Studenica – fiecare dintre ele socotite de mine a fi un monumentum princeps – au fost necropole de suverani întemeietori, prototipuri stilistice pentru arhitecturi, mozaicuri şi fresce, receptacole de bogăţie şi fast, descrise în cronici contemporane greceşti, slavone şi latineşti.
După cum se vede în această privire asupra Europei orientale, am ocolit un singur spaţiu geografic: cel al românilor. Pământurile de la Carpaţi şi Dunăre au fost cele care au cunoscut genezele etnice şi culturale ale singurului popor est‑european de descendenţă latină şi unde creştinismul s‑a răspândit treptat şi la nivel popular încă din Antichitatea târzie, la unul dintre hotarele de miazănoapte ale lumii „clasice”, înglobând ţinuturile carpato‑danubiene în salba celor unde Roma şi misionarismul bisericii orientale răspândiseră cuvântul noii credinţe din Mediterana până în Caucaz. Nu mai puţin marcate de împrejurarea istorică de excepţie că în veacurile marilor mişcări de neamuri aceste ţinuturi nu au cunoscut stabilirea definitivă şi masivă a unor triburi de războinici, călăreţi şi păstori, de migratori păgâni, mai târziu sedentarizaţi şi creştinaţi, aceste pământuri sunt singurele care nu au văzut la începuturile Evului Mediu înălţarea cu ostentaţie, aptă să impresioneze masele, a unor monumente ale unei convertiri niciodată petrecută la aceşti vechi creştini care erau românii, dintotdeauna sedentari. De aceea, monumentele întemeietorilor de ţară de la Câmpulung, Curtea de Argeş şi Rădăuţi, amintite de cronicari doar ca „mari şi frumoase”, oglindesc o estetică a calmului, a măsurii, a simplităţii pe care o socotesc de esenţă latină.
Era, în fapt, o fericită modestie, legată de mentalul locului, fără legătură cu aspecte materiale, ştiind că aceşti ctitori, Basarab I al Ţării Româneşti sau Petru I Muşat al Moldovei, dispuneau de uriaşe sume de bani. Şi tot un suflu de calm şi simplitate, pe care îl atribui unei structuri latine, îmi pare că ne întâmpină în acelaşi veac al XIV‑lea, sub domnia lui Vladislav I, prin episodul din jurul anului 1370 al călugărilor valahi ajunşi la Muntele Athos, în mânăstirea Cutlumuz, care refuză – dacă documentul mai demult publicat e autentic – tipul de viaţă chinovial, cenobitic, adică acela colectiv, mult preţuit de monahii slavi, greci şi caucazieni, dar neştiut de români, care aveau tipul lor de viaţă idioritmic, individual, pe măsura celui în care vieţuiseră la ei, în câmpiile şi pădurile din Muntenia şi Oltenia. Cel de‑al doilea element specific istoriei noastre este, spuneam, statalitatea.
După cele două veacuri, al XIV‑lea şi al XV‑lea, de independenţă statală şi de cruciadă antiotomană ilustrate de Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara, ştim că a urmat o lungă epocă de autonomie statală a secolelor XVI, XVII şi XVIII. Era o autonomie care trebuie desluşită în sistemul est‑european, balcanic şi microasiatic al unei Turcocraţii unde ştim că dreptul islamic de rit hanefit desemna – alături de teritorii direct stăpânite de sultan şi de cele potrivnice Islamului – o aşa‑numită Casă a Păcii (dar al ’ahd) în care intrau ţări tributare precum Moldova, Valahia şi Transilvania, iar în Balcani, Raguza (Dubrovnik). De aici s‑a născut în istoriografie disputa legată de posibilele capitulaţii, tratate cu Poarta ale unor domni precum Mircea I, Laiotă Basarab, Bogdan al III‑lea, evocate de boierii români la tratativele de pace ruso‑turce, din 1772, de la Focşani, niciodată contestate de Înalta Poartă; şi tot aici se rânduieşte informaţia – scoasă la lumină de regretatul Şerban Papacostea –, conţinută într‑o scrisoare a umanistului Filippo Buonaccorsi Callimachus către papa Inocenţiu al VIII‑lea, potrivit căreia valahii au încheiat cu turcii asemenea înţelegeri.
Să mi se îngăduie aici recursul la discursul meu de recepţie în Academia Română, de acum două decenii, unde spuneam următoarele: „Particularitatea esenţială a primei modernităţi româneşti a fost aceea că în ansamblul Europei orientale şi centrale – cu excepţia imperială a Rusiei – numai aici la Dunărea de Jos s‑a păstrat neîntrerupt un stat organizat, cu conducători proprii, cu principi autonomi, începând cu secolul al XVI‑lea la Bucureşti, la Iaşi şi la Alba Iulia. Aceasta în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria, în 1393 şi în 1396, ţinuturile greceşti, între 1430 şi 1460, Serbia, în 1459, Bosnia, în 1463, Albania, în 1478‑1479, Muntenegru, în 1496, Ungaria, în 1526, Cehia, în 1620, Polonia, în 1772, 1793 şi 1795, dispăreau de pe hartă ca entităţi politice de sine stătătoare, căzând în felurite stăpâniri, turcească sau austriacă, rusească sau prusacă.
Relaţiile speciale cu Sublima Poartă, care a preferat un profit material constant şi de lungă durată în schimbul autonomiei celor trei ţări carpato‑dunărene, vor fi ascuţit şi simţul
politico‑diplomatic al românilor pentru numiri, iertări şi peşcheşuri. Acest fapt a condus la o nou ivită particularizare românească a primei modernităţi, corolar al statalităţii pe care am denumit‑o cândva mentalitatea tranzacţională. Adaptam astfel unei secvenţe istorice precise şi formatoare de fiinţă naţională, caracterizarea pe care acum aproape o sută de ani, subtilul sociolog şi eseist care a fost Mihai Ralea o folosea într‑o cunoscută cercetare asupra fenomenului românesc, atunci când vorbea despre spiritul tranzacţional în materie de politică şi morală”. Şi tot cu ani în urmă scriam (Pe marginea statalităţii româneşti. Vechi lăcaşuri şi vechi dinastii, Râmnicu Vâlcea, 2018) că această statalitate, această păstrare a unor instituţii statale fundamentale – domnia şi biserica, în primul rând – s‑a făcut şi în vremea unei relative independenţe, cea a secolelor XIV şi XV, pe care nu o alterau vasalităţile medievale curente în cea mai mare parte a Europei, şi în epoca autonomiei cu suzeranitatea Porţii pe care o introdusese Turcocraţia în secolele XVI şi XVII, şi în epoca unei dependenţe totale din secolul al XVIII‑lea. Sau, pentru a exprima această progresivă evoluţie – ce a putut fi pe alocuri şi o involuţie –, să recurg ca de atâtea ori la cuvintele istoricului naţional Nicolae Iorga scriind tocmai despre aceste perioade: „Cea dintâiu e a neatârnării de fapt, cea de a doua a unei supuneri cinstite şi cruţătoare faţă de Turci, cea de‑a treia se desluşeşte prin ascultarea desăvârşită faţă de aceşti stăpâni. Anii 1550 şi 1720 ar fi punctele de despărţire. Iar după 1859 începe, fireşte, epoca a patra de neatârnare nouă, în care trăim”. (Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 33)
Un element definitoriu al acestei statalităţi este existenţa medievală şi premodernă a dinastiilor româneşti, iar una dintre formele predilecte de proclamare, eclatantă chiar, a acestora sunt ctitoriile princiare concepute ca necropole, ca mausolee de familie. Lăcaşuri metropolitane ortodoxe, dar mai ales lăcaşuri monastice, au o istorie plină de interes atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, din vremea întemeierilor de ţară până în cea a fanarioţilor, în atitudinea faţă de înaintaşii plecaţi la Domnul, a căror memorie era păstrată liturgic de obştile monahale, care era şi la noi cea din întreaga Europă. Voi folosi aici observaţiile eminentului medievist care a fost Georges Duby în legătură cu ceea ce se petrecea în Occidentul catolic odată cu secolul al XI‑lea: „Acum cavalerii le cereau preoţilor să intervină spre a sfinţi trupul celui mort. În ceremoniile funerare s‑au introdus…. gesturile de proslăvire şi formulele de mântuire prin care preotul îşi afirma puterea de a ierta el însuşi greşelile. Pentru mort, până în momentul învierii sale, niciun alt loc nu părea a fi mai propice iertării păcatelor decât apropierea raclelor sfinţilor, vecinătatea cu călugării a căror rugăciune se înălţa la cer, cât era ziua de lungă, spre Domnul Judecător. Marii principi obţineau permisiunea de a fi înhumaţi chiar în incinta bisericilor monastice” (Artă şi societate, 980‑1420, I, Bucureşti, 1987, p. 123).
Cazul cel mai limpede în acest sens este cel al necropolei regale franceze de la mânăstirea Saint Denis, devenit loc de înmormântare a suveranilor din vremea merovingiană a unor Dagobert, Carol Martel şi Pepin cel Scurt, din acea carolingiană a unui Carol cel Pleşuv, din acea capeţiană inaugurată de Hugues Capet, târziu, în secolul al XIII‑lea, Ludovic cel Sfânt punând să fie sculptate imaginile regilor defuncţi ai Franţei (cam aşa cum va proceda, două sute de ani mai târziu, în Moldova, Ştefan cel Mare care aşeza la Rădăuţi lespezi funerare ale înaintaşilor săi).
Cercetările recente asupra biografiilor domneşti, între care cea mai solidă rămâne, fără doar şi poate, cea a lui Constantin Rezachevici, urmărind succesiunea electivă la tron, în cadrul celor două dinastii fondatoare, cea a lui Basarab I şi cea a lui Bogdan I – respectiv a Basarabilor şi a Bogdăneştilor –, în răstimpul cuprins între mijlocul secolului al XIV‑lea şi prima parte a secolului al XVII‑lea, cu respectarea criteriului esenţial al osului domnesc sau, uneori, doar al sângelui domnesc, ne arată că principii care erau fii legitimi sau ilegitimi, deopotrivă, aveau sentimentul limpede al apartenenţei lor la dinastie sau – precum în cazul muntenesc – la o ramură dinastică (de felul Dăneştilor scoborâtori din Dan I şi al Drăculeştilor, urmaşi ai lui Mircea I prin Vlad Dracul, prelungiţi prin Mihneştii de dincolo de 1600).
Fie că au fost aleşi de boieri şi învestiţi de Poartă, precum cei din veacul al XV‑lea, fie că au fost numiţi direct de Stambul, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, fie că au aparţinut familiilor boiereşti ajunse la tron şi pregătite a crea noi dinastii după 1600, fie, în sfârşit, că au fost asimilaţi în secolul al XVIII‑lea paşalelor cu două tuiuri, sentimentul dinastic a fost o realitate istorică în mentalul aulic românesc ţinând de conştiinţa statalităţii, de la întemeietorii de ţară la Mavrocordaţii şi Ghiculeştii secolului fanariot. Aproape concomitent, geneza statelor româneşti extracarpatice a implicat principiul medieval european al succesiunii ereditare – foarte curând şi elective – în cazul dinastiei fondatoare, cea a Basarabilor – de la Basarab I până la, pe linie masculină, fiul neîncoronat al lui Nicolae Pătraşcu, nepotul lui Mihai Viteazul –, cea atât de efemeră a Drăgoşeştilor, urmată de cea a Bogdăneştilor – de la Bogdan I la urmaşii lui Alexandru Iliaş –, aşadar de‑a lungul a mai bine de trei sute de ani. Prin preluarea modelului dinastic de către neamuri boiereşti precum Craioveştii, Cantacuzinii sau Movileştii, de unii homines novi cu ascensiuni fulgerătoare ca Vasile Lupu şi Gheorghe Duca, de fanarioţi cu înrudiri locale ilustre ca amintiţii Mavrocordaţi şi Ghiculeşti, acest fenomen propriu – în Sud‑Estul creştin al Europei – numai statalităţii româneşti din epoca Turcocraţiei s‑a prelungit până la aşa‑numitele domnii pământene de după 1821.
Este aceasta, pe scurt, o istorie grăitoare şi neîntreruptă a statului în spaţiul carpato‑dunăreano‑pontic. Latini individualişti, legaţi de Occident, aparţinând şi unui Orient multiform şi gregar, toleranţi, negociatori, răbdători şi iubitori de largi orizonturi pe care ajung uneori să le ilustreze la superlativ, românii de la Tisa la Nistru şi‑au dobândit în momente felurite apartenenţa la o statalitate – care rămâne valoarea noastră supremă –, pentru care, la stânga şi la dreapta Prutului, au ostenit şi s‑au jertfit generaţii întregi, pe care le continuăm şi le omagiem acum.
Conferinţă susţinută la Chişinău (31 august 2022), la primirea ca membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
