Sorana Mănăilescu: Maestre Mihai Cosma, revenim, aşa cum ne‑am propus, la unul dintre marile evenimente ale anului: Premiile „Oscar” pentru operă, ediţia 2023, găzduite anul acesta de Polonia. Care au fost cele mai importante momente ale decernărilor acestui an?
Mihai Cosma: În primul rând, doresc să vă spun că revin cu mare plăcere în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană. Mi‑a făcut plăcere să stăm de vorbă şi sunt bucuros că sunt urmărit de cititorii de elită ai acestei reviste de cultură. De Contemporanul mă simt legat şi pentru că acestei reviste îi datorez iniţierea mea ca jurnalist, prin intermediul doamnei Luminiţa Vartolomei, care era pe atunci cronicarul muzical al revistei. Revenind la întrebare, într‑adevăr, Premiile Oscar pentru Operă s‑au desfăşurat anul acesta la Varşovia. Au stârnit un mare interes în întreaga lume muzicală. Exact ca la Los Angeles, premiile nu sunt dezvăluite până în ultimul moment. Este adevărat că se dau publicităţii nominalizările, dar numele premiaţilor se scot din plic pe scenă, în timpul galei. Ele seamănă cu premiile de la cinematografie, pentru că sunt foarte bine gândite, acoperă o plajă largă a domeniilor spectacolului muzical şi, cel mai important, este asigurată deplina obiectivitate.
Juriul este format din cincizeci de membri, care vin de pe toate continentele. Anul acesta au fost reprezentate douăzeci de ţări, prin urmare juraţii nu pot fi influenţaţi. Juriul nici măcar nu se întâlneşte fizic, votul fiind trimis online. Premiile se acordă la sfârşitul anului tocmai pentru a se rememora ce a fost mai important, a se lua în considerare şi ecouri din presă sau din rândurile publicului şi, dacă privim în urmă la cei zece ani de când se acordă aceste premii, nu cred că s‑a făcut vreodată vreo nedreptate.
Ceremonia începe cu un premiu emoţionant care se acordă pentru întreaga activitate. Anul acesta premiul a fost obţinut de mezzosoprana Marilyn Horne, cu adevărat o legendă a teatrului liric, o personalitate uriaşă, care a cântat în toată lumea, dar în special la Metropolitan Opera, unde a avut cele mai mari succese. La fel de clară a fost victoria lui Sir Antonio Pappano, dirijorul pe care şi publicul din România a avut ocazia să‑l cunoască la Festivalul „George Enescu”. Este un colos al dirijatului şi pe repertoriul simfonic, pentru că a fost directorul muzical al orchestrei simfonice a Academiei „Santa Cecilia” din Roma, una dintre cele mai bune orchestre din lume, dar, simultan, a condus şi Opera Regală „Covent Garden” din Londra.
Cea mai bună interpretă a fost Aigul Akhmetshina, absolut remarcabilă, cu toate că are doar 21 de ani. Are o voce impecabilă, cu un timbru cald, grăitor, convingător, a meritat pe deplin premiul. La bărbaţi, câştigător a fost baritenorul Michael Spyres, unul dintre favoriţii juriului, întrucât a mai câştigat şi anul trecut pentru cel mai bun disc şi a tot fost nominalizat în ediţiile precedente. Este o personalitate foarte atrăgătoare şi are un atu pe care nu l‑a mai avut nimeni din lista de contracandidaţi. Are o voce unică, de baritenor. Are un ambitus foarte mare, aşa încât poate să cânte orice rol bărbătesc din plaja baritonilor şi a tenorilor. Înainte de a lua decizia să‑l votez, mă uitasem la câteva filmări în care cânta Cavatina din „Bărbierul din Sevilla”, un rol emblematic pentru baritoni, urmată, în acelaşi concert, de „Nessun dorma”, fabuloasa arie de tenor pe care o cânta Pavarotti. Ei bine, Michael Spyres a cântat ambele arii la fel de senin şi firesc.
Pentru că aţi amintit de Cavatina lui Rossini, gândul îmi zboară şi către interpretarea lui Nicolae Herlea a acestei arii.
Sigur, şi nu numai ţie ţi se întâmplă să gândeşti aşa; mulţi mi‑au spus că, pentru această arie, baritonul Nicolae Herlea rămâne în continuare un reper. Acum, putem face o paranteză, dacă ai adus în discuţie un român. Încă nu a venit momentul în care să găsim pe lista câştigătorilor şi ţara noastră, însă Festivalul Internaţional „George Enescu” a fost nominalizat de două ori, iar în trecut au mai fost nominalizaţi trei cântăreţi români de mare viitor. Este şi aceasta o poziţie foarte onorantă. Mă refer la George Petean, baritonul clujean care este, poate, cel mai bun cântăreţ român în momentul de faţă, la soprana Adela Zaharia, câştigătoare şi a concursului lui Placido Domingo, „Operalia”, şi Ioan Hotea, şi el câştigător al „Operalia”. Aşadar, toţi trei au cunoscut bucuria de a fi nominalizaţi într‑o listă de sute de nume care intră în vederile juriului şi care, ulterior, se restrânge, rămânând între cinci şi zece nominalizaţi. Deci, o performanţă extraordinară.
Cu mult interes a fost aşteptat Premiul pentru cel mai bun teatru, câştigat de Opera de Stat din München, „Bayerische Staatsoper”. Acest teatru a serbat şi un număr de ani de la redeschidere, pentru că, în Al Doilea Război Mondial, a fost bombardat. El a fost refăcut şi mult modernizat, păstrându‑se splendida arhitectură din trecut. Tot Opera din München a primit premiul şi pentru cel mai bun spectacol al anului. O prezenţă des întâlnită în acest teatru este şi aceea a sopranei noastre, Angela Gheorghiu.
Nu ar trebui să trecem nici peste numele celui mai bun regizor, care a fost Barrie Kosky – un maestru foarte imaginativ, care surprinde, şochează uneori. Poate vom avea şansa să îl vedem montând şi la Bucureşti. Lista este lungă, au fost douăzeci de categorii, aşa că nu vom mai intra în alte detalii.
Un alt eveniment important în care v‑aţi implicat a fost organizarea Centenarului Callas, marcat în întreaga lume, ca şi la noi în ţară. Ce reprezintă această soprană pentru dvs.?
Maria Callas – pasiune, geniu, bucurie, dăruire totală vocaţiei – este, poate, mai mult decât Pavarotti, care avea o voce extraordinară, personalitatea care a adus în prim‑plan opera în spaţiul public. Una din cronicile din timpul vieţii sale spunea că ea este persoana care „a revoluţionat” opera. Interpretarea ei este atât de intensă, adevărată şi emoţionantă, identificându‑se atât de mult cu personajul, încât efectul asupra publicului a fost absolut uluitor. Aproape nu mai contează dacă ea are cea mai frumoasă voce sau nu, pentru că, dacă nu‑i urmăreşti şi interpretarea, nu ai înţeles nimic. A fost unică din punctul acesta de vedere. Apoi, dacă ne gândim la câte roluri are în portofoliu, toate impecabile, indiferent de caracterul muzicii, comic sau dramatic. Nu doar rolurile sunt diverse, ci şi epocile, ea acoperind cel puţin două sute de ani de muzică diferită. De aceea italienii au numit‑o „La Divina” şi, într‑adevăr, aceasta este metafora care o caracterizează. Şi încă ceva. Cariera ei a fost neaşteptat şi nedrept de scurtă: ea a murit la 53 de ani, aşa cum se întâmplă în cazul geniilor, mulţi dispăruţi chiar mult mai devreme (Mozart, Schubert, Dinu Lipatti, Ciprian Porumbescu). Cu toate acestea, integrala discografiei Mariei Callas cuprinde o sută treizeci şi cinci de discuri: de necrezut!
Acest eveniment a fost marcat la Sala Radio printr‑un concert de gală intitulat „Callas 100”, sub bagheta dirijorului Ciprian Teodoraşcu. Au răsunat douăsprezece arii celebre interpretate de tineri studenţi sau absolvenţi ai UNMB.
Într‑adevăr, Centrul de Proiecte Culturale şi de Evenimente Radio România a organizat acest Centenar. Sigur că nu îi putem găsi înlocuitor Mariei Callas. Specacolul este susţinut doar de tineri interpreţi: sopranele Aida Pascu şi Daria Lupu, mezzosoprana Camelia Cuzub, tenorii Andrei Petre şi Mihai Urzicana, baritonul Alin Munteanu şi basul Alexandru Matei, cu participarea Corului Academic Radio, dirijat de Ciprian Ţuţu. Toţi aceşti interpreţi au dăruire faţă de partitură şi plăcere de a se adresa publicului şi fac primii paşi pe acest drum.
Pentru ei este o adevărată provocare să o celebreze pe Callas.
Da, şi o responsabilitate. Să nu uităm că acest concert se transmite în direct la radio şi, mai departe, prin Uniunea Europeană de Radio, în multe ţări din Europa, deci vocea lor se va răspândi foarte departe.
■ Muzicolog, profesor
Sorana Mănăilescu în dialog cu Mihai Cosma
