Pseudonimul Urmuz a apărut târziu, foarte târziu, în viaţa „personajului” nostru, întâlnirea cu muzica s‑a produs… înainte de a se naşte, pentru că mama sa, Eliza, fiică de preot, cânta seara în familie la pian, luase chiar lecţii cu Alexandru Flechtenmacher. „Altoirea” Urmuz‑muzică – urmuzică era predestinată! Este posibil ca şi pseudonimul să fi fost influenţat, Arghezi explicând că l‑a obţinut prin citirea inversă a prenumelui aproape‑real Dumitru (la naştere s‑a numit Dimitrie, el şi‑a zis apoi Demetru), renunţând la „ti”, litera finală venind, aşadar, fie dinspre muZică, fie din ortografia vremii, când D, cu sau fără diacritice (un punct dedesubt), se citea şi Z.
A cântat şi el de mic la pian, dorea o carieră în direcţia aceasta, dar exigentul doctor Ionescu‑Buzău nu concepea ca primul său fiu „să ajungă lăutar”. La vremea liceului, Mitică îşi aduna colegii de la „Gheorghe Lazăr”, îi ducea acasă „ca să le cânte din clasicii pe care‑i adora, îndeosebi pe Beethoven”, „adâncindu‑l, despicându‑l şi explicându‑l”, învăţându‑i cum să asculte muzica în culori. „El avea cu adevărat audiţia colorată.” (V. Voiculescu, Despre scriitorul Urmuz, în Gânduri albe, Cartea Românească, Bucureşti, 1986)
Tatăl l‑a împins spre medicină, a rezistat numai un an, după care a făcut Dreptul. L‑a absolvit în 1907 (când tatăl său a şi decedat), a funcţionat ca magistrat stagiar şi apoi ca ajutor de judecător prin localităţi din judeţele Argeş, Tecuci, Dâmboviţa, Alexandria, Tulcea (cariera sa de magistrat este clarificată „la zi” de Ducu Gheorghiescu, în contribuţia la Lucrările Simpozionului Internaţional Urmuz 140‑100, Curtea de Argeş, 17‑19 martie 2023, Supliment (Ed. Tiparg, Piteşti, 2023), Praf de stele peste tot). În martie 1916 a ajuns la Înalta Curtea de Casaţie, în Bucureşti, putea urmări concertele Cellei Delavrancea şi ale lui George Enescu, putea intra (uneori, se spune, fraudulos…) la Ateneu. „Muzica l‑a întovărăşit toată viaţa şi cred că a fost marea lui vocaţie.” (V. Voiculescu, ibidem) A făcut şi un an de Conservator, contrapunct şi componistică.
În 1930, deci la şapte ani de la plecarea spre infinitul mic, Saşa Pană, dorind să‑i editeze minuscula operă, a mers la mama lui Urmuz, împreună cu Geo Bogza şi Ilarie Voronca, în căutare de posibile scrieri necunoscute. Doamna Eliza doctor Ionescu‑Buzău le‑a pus la dispoziţie „un lădoi de circa un metru cub”, plin cu manuscrise… Deziluzie însă: erau versiuni „chinuite” ale textelor cunoscute, „corectate şi retranscrise de opt, zece şi unele de mai multe ori”, cu o singură bucată inedită, capodopera Fuchsiada (impregnată de muzică, poate autobiografică).
Dar mai conţinea lădoiul şi altceva. În primul rând, „două caiete groase, cartonate, cuprinzând sute de maxime, cugetări clasate pe teme şi numerotate (Despre femei, Despre religie, Despre evrei, Despre muzică) şi alte categorii pe care nu mi le mai amintesc. La aceste caiete doamna Ionescu‑Buzău ţinea foarte mult. Chiar le‑a retras din ladă, luându‑le în odaia dumisale. Aceste texte erau scrise aproape caligrafic, fără pic de ştersături sau corectări.” Am citat din Câteva simple precizări. Notă asupra ediţiei, textul explicativ al lui Saşa Pană din volumul Urmuz. Pagini bizare, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, subliniez „capitolul” Despre muzică din caiete şi reiau în continuare un întreg paragraf, masiv, cel referitor la conţinutul celeilalte jumătăţi a lădoiului: „Dar să mă reîntorc la lada cu manuscrise. Ajuns cu cercetarea la jumătatea ei, am dat peste alt fel de manuscrise: de compoziţii muzicale. Sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, aşa cum necesită aceste creaţii. Ele ocupau restul de jumătate al lăzii. Mai mult ca o curiozitate pentru cititorii unului, am fotografiat primele patru portative dintr‑o compoziţie intitulată Sonata nr. 2. Clişeul a apărut în numărul pe noiembrie 1930 al revistei, număr consacrat lui Urmuz şi difuzat în aceeaşi lună cu cartea. Acele patru portative reprezintă tot ce a rămas din opera de componist a recunoscutului meloman care a fost Dem. Demetrescu‑Buzău! Partiturile au fost împrumutate spre cercetare medicului colonel dr. Traian Popescu, un bun prieten al lui Urmuz şi, la rându‑i, distins meloman şi compozitor ignorat. Acest admirabil om – pe care am avut bucuria să‑l cunosc pe când era şef al serviciului dermatologic din Spitalul militar central – s‑a dus şi el, după o năprasnică suferinţă, pe drumul fără întoarcere. Toate acestea le‑am aflat după mulţi ani. Se mutase lângă morţii ei dragi şi doamna Ionescu‑Buzău. Cercetările mele au fost zadarnice: nici urmă de partituri, nici urmă de manuscrise, nici urmă de ladă. Nimeni nu ştia nimic. Şi totuşi, acel lădoi n‑a fost un vis…”
Saşa Pană a copiat două cugetări, cele cu numerele 578 şi 579, din unul dintre caiete. Ele acoperă o pagină în cartea din 1970 menţionată, deci caietele ar fi acoperit împreună cam 300 de pagini. Chiar dacă ar fi fost mult mai puţine, tot ar fi fost mult mai multe decât cele rămase de la Urmuz…
Altă inferenţă amară (recunosc, la fel de grăbită‑schematică): dacă cu cele 40‑50 de pagini de ficţiune Urmuz a ajuns atât de vizibil în istoria literaturii, ce compozitor am pierdut prin pierderea a jumătate de metru cub de partituri?!…
Adaug o întrebare‑speranţă‑aproape‑rugăciune: mai există aceste caiete şi aceste partituri pe undeva? Uitate, disimulate sub alte identităţi (şi „Caietul roşu” de la Biblioteca Academiei Române, manuscris al lui Urmuz, care‑şi adunase scrierile „în formă finală”, ca pentru publicare, dar încă având multe îndreptări pe text, a stat multă vreme necunoscut, ca donaţie a lui Dinu Pillat, fără referire la autorul real), ascunse dintr‑un motiv sau altul? Din ianuarie 2023, un asteroid care până atunci nu avea decât număr, 44194, poartă, prin decizia Uniunii Internaţionale de Astronomie, numele Urmuz; nu poate el, Micul Prinţ Urmuz, de pe mica lui planetă dintre Marte şi Jupiter, să facă o minune, la an aniversar‑comemorativ, şi să determine apariţia acestor comori?…
Revin la amărăciune, cu puţinele lucruri care se mai cunosc despre compoziţiile lui Urmuz. Mamei lui nu‑i plăceau – recunosc că nu‑mi mai amintesc unde am citit asta – semn că sonatele şi simfoniile despre care vorbea Saşa Pană nu erau clasice, aşa cum este de presupus că era muzica plăcută unui elev al lui Flechtenmacher. Iar că Urmuz era un „revoltat” (Eugen Ionescu) şi în muzică poate fi sugerat şi de cele patru portative salvate:
Este vorba despre o sonată pentru pian, în do minor, cu indicaţia alegro. Nu ştiu dacă a mai fost vreodată interpretată, dar s‑a întâmplat aceasta pe 16 martie 2023, când, la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, deci cu o zi înaintea Simpozionului de la Curtea de Argeş, a avut loc o întâlnire la care au vorbit Ion Pop şi Michael Finkenthal (în drum spre Curtea de Argeş amândoi), plus Paul Cernat (Bucureşti), iar la final a fost arătat un filmuleţ în care compozitorul Dan Dediu a cântat la pian Sonata lui Urmuz. Întreaga întâlnire a fost înregistrată şi se găseşte la https://www.youtube.com/ watch?v=WqOiKS1vdEg; muzica intră de la minutul 69 înainte.
Merită vizionată, pentru muzica propriu‑zisă, dar şi pentru o doză de picanterie care parcă nu poate lipsi din nicio acţiune legată de Urmuz…
Valeriu Butulescu, autorul piesei Urmuz, pe care am văzut‑o pe scena Centrului de Cultură şi Arte în seara de 18 martie, priceput în ale muzicii, îmi scrie că pare o variaţiune pe o temă de Rahmaninov, compozitor popular în Europa la începutul veacului trecut, „pe linia modernistă a acestuia”, linie nu foarte gustată în Uniunea Sovietică după octombrie 1917, drept care compozitorul a trebuit să emigreze. Pentru urechile mele, o muzică puternică, plină de aplomb, potrivindu‑se înainte‑mergătorului Urmuz. Interesant este că, în piesa sa, dl Butulescu îl pune pe Fuchs să cânte, de dincolo de zidul casei lui Stamate, tocmai Preludiul în do minor de Rahmaninov. Semnificativă intuiţie.
Incitant‑urmuzian‑hazliu este însă că, de fapt, Dan Dediu a avut în faţă nu partitura autentică (Fig. 1), ci una „prelucrată” de Nichita Stănescu şi colegii cu care acesta a redactat Urmuz 6, suplimentul revistei Manuscriptum nr. 3 din 1883 (Fig. 2). Pe lângă mai multe alte glume similare, au „prelucrat” şi portativele: au tăiat titlul, au scris alături „Variaţiune” şi, detaliu remarcat ca interesant‑urmuzian de Dan Dediu, dar inexistent în original, au adăugat pe la jumătatea micului fragment un „ah!”, pe care pianistul „l‑a interpretat” la momentul indicat… Urmuz probabil că zâmbeşte, de acolo, de pe asteroidul care‑i poartă numele – şi‑i face cu ochiul lui Nichita Stănescu… Care răspunde: ah!
Nu sunt deloc priceput la muzică, privesc portativele lui Urmuz şi mă impresionează prin complexitate „sintactică”, fără să pot spune mai mult – tocmai de aceea mă interesează ce spun specialiştii. Şi ajung la partea cumva principală a acestor însemnări: aşa cum, în literatură, nu numai că exegeza operei lui Urmuz nu este deloc încheiată, dar el este şi urmat, continuat, imitat (fără ca acest lucru să fie ab initio considerat derizoriu, chiar dacă mai totdeauna rezultatul este dacă nu inferior, măcar de alt fel decât originalul), la fel în muzică, s‑a compus şi se compune „urmuzian”, pe teme sau texte urmuziene, necunoscându‑se partiturile acestuia, plecând de la proze şi de la bizarul lor.
Sar direct la cea mai recentă „întâmplare” de acest gen, compoziţiile doamnei Violeta Dinescu, muzician, profesor la Universitatea din Oldenburg, Germania, retrasă de la catedră, dar cu atât mai activă componistic, specialistă, printre altele, în canoane Vuza (un subiect spectaculos, dar pentru altă dată: faceţi o căutare Google după „Vuza canons” şi veţi vedea de ce am folosit termenul „spectaculos”). Pentru dna profesoară Dinescu, puteţi folosi adresa https://www.youtube.com/channel/ UCpVfXbHiFiUswsbYYQsi6Ng, dar nu veţi găsi (am accesat pagina pe 28 mai) acolo şi referirea la compoziţia sa Cronicari. Vuza Canon pentru voci şi instrumente. Text: URMUZ (2023) 6’ (Ms.). A fost interpretată, pe 24 mai a.c., la Bucureşti, în cadrul Festivalului de Muzică Contemporană, de un grup de muzicieni, voci şi instrumente, de la Facultatea de Muzică a Universităţii Transilvania din Braşov. (Braşovenii. Ansamblul KlanFar‑Kommentar), cu participarea percuţionistului Alexandru Matei, profesor la UNMB Bucureşti. Descrie autoarea, reiau parţial: „Piesa Cronicari (2023) pentru voci şi instrumente după Urmuz are o structură de Canon ritmic Vuza modulo 72, considerat în sens de formă muzicală, anume un Canon Vuza de 6 voci (aici trei voci sunt de fapt duouri), cu ritm interior (0, 19, 23, 24, 30, 36, 43, 47, 60, 66, 67, 71) şi ritm exterior (0, 22, 38, 40, 54, 56): vocea I – Sopran 1; vocea II – Sopran 2 şi pian; vocea III – Sopran 3 şi percuţie; vocea IV – Alt 1; vocea V – Alt 2 şi clavecin; vocea VI – Bas. (…) Textul lui Urmuz este rostit şi cântat într‑un context care poate fi sau deveni teatral.”
Revenind la Sonata lui Urmuz, spune dna profesoară: „Fragmentul (primele 7 măsuri) este în do minor, primele două măsuri în 4/4 şi următoarele în 3/4 – Allegro din prima parte a Sonatei nr. 2. Este Tema I, care nu pare terminată, împărţită la rândul ei în T_I‑1 (două măsuri în 4/4), apoi T_I‑2 (patru măsuri în 3/3 şi începutul a T_I‑3 – remarcabilă asimetria şi articulaţia clară, cu gesturi muzicale înrudite, dar cristalizate diferit.”
Aş spune, pe scurt, „profesionist”, m‑aş ruga din nou să apară şi alte partituri ale lui Urmuz şi iar aş specula, continuând o idee a dlui Valeriu Butulescu: dacă şi neterminata Simfonie a X‑a a lui Beethoven a fost continuată de altcineva, de ce nu s‑ar încerca şi continuarea Sonatei a doua a lui Urmuz? Răspunsul „pentru că nu avem la dispoziţie decât cele patru portative fotografiate de Saşa Pană” este probabil descurajant, dar sigur Urmuz nu s‑ar supăra dacă cineva şi‑ar asuma răspunderea…
Revin însă la titlu şi la mult semnificativul cuvânt inexistent în dicţionare. Dacă‑l veţi căuta pe Google, veţi afla: „Urmuzica, operă în 2 acte şi 4 tablouri după poemul erotico‑eroic şi muzical Fuchsiada de Urmuz. Libret şi dramatizare: Pavel Puşcaş”. Sau, în altă pagină Google: „Duminică, 22 mai 2011, ora 19, la Sala George Enescu a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, puteţi asculta opera Urmuzica de Sorin Lerescu (operă în concert). Aflată la cea de‑a treia reprezentaţie, Urmuzica este o excepţie în istoria operei româneşti.”
Peste câţiva ani, în toamna lui 2015, tot plecând de la Fuchsiada, Teatrul German de Stat din Timişoara prezenta „o instalaţie teatrală de Helmut Stürmer, asistat de Silviu Purcărete, pe muzica originală compusă de Vasile Şirli. După o traducere a scriitorul Oskar Pastior.” (Maria Zărnescu, https://yorick.ro/fuchsiada‑pour‑les‑connaisseurs/)
Trei ani mai târziu, un alt „miticism”, „FUChSIADA, spectacolul la care publicul a participat activ de‑a lungul a 12 episoade în care au fost create decorurile, costumele şi muzica de artiştii Sofia Ovejan şi Ovidiu Savu împreună cu spectatorii care s‑au bucurat alături de echipa de producţie de momente unice de creaţie, în locuri cu încărcătură simbolică pentru Bucureşti şi universul lui Urmuz”. Se întâmpla la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (https://www. radioromaniacultural.ro/sectiuni‑articole/teatru‑si‑film/fuchsiada‑spectacolul‑creat‑impreuna‑cu‑publicul‑id14279.html)
Tot acolo, la Teatrul Dramaturgilor Români din MNLR, dar anul acesta, trei zile la rând, pe 15, 16 şi 17 mai, a avut loc a şasea ediţie a Şezătorii Culturale a Facultăţii de Artă din Universitatea Hyperion, Bucureşti, sub sigla Ţara lui Urmuz. Spune „afişul” circulat pe Facebook: „Magnitudinea artistică în Ţara lui Urmuz” se va regăsi în teatru, muzică, dans, poezie etc.
Când tocmai mă pregătesc să trag linie, breaking news!, doamna Violeta Dinescu îmi semnalează alţi doi muzicieni care au compoziţii pe teme urmuziene. Şi aflu: (1) Plecarea în străinătate, pe un text de Urmuz, solo pentru pian (2009) de Laura Manolache, interpretată (pian şi textul propriu‑zis) de Sorin Petrescu (premiera a avut loc pe 28 mai 2009, la Palatul Cantacuzino, Bucureşti); pe internet găsesc o înregistrare din 21 octombrie 2020, istorică i‑aş zice, prin dizgraţioasa mască anticovidică a interpretului…
(2) Laurenţiu Beldean, Stupore Urmuz… in memoriam, interpret – Valentin Cernat, pian – Adrian Suciu, dirijor – Laurenţiu Beldean, Sala Reduta, Braşov, 29 noiembrie 2016. Instalaţie este şi de data aceasta termenul vag, deci şi acoperitor, care descrie parţial spectacolul.
Mai ştiu şi eu o compoziţie folk, voce şi chitară, pe versurile „fabulei” Cronicari, dar nu‑i dezvălui încă autorul.
Probabil că mai există şi alte titluri „la temă”, de compozitori dedulciţi la bizarerii similare, prin urmare termenii urmuzică, urmuzical au şanse să ajungă în dicţionare, alături de urmuzian, urmuzologie, prin frecventă folosire (un argument în plus: serialul de articole Urechea urmuzicală, semnat de Ana Olos/Anagaia, în revista Curtea de la Argeş, în martie‑iunie 2021, reluat apoi în volumul Anagaia, În căutarea lui Urmuz, Editura Eikon, Bucureşti, 2022).
Aşa cum posteritatea literară a lui Urmuz este uluitoare (termenul nu‑mi aparţine), prin amploare, durată, diversitate etc., putem vorbi şi de o consistentă posteritate muzicală – din păcate, inspirată nu de opera sa muzicală, ci, pe de o parte, de opera sa literară, pe de alta (sau mai ales), de statura sa de precursor al avangardelor de tot felul ale secolului XX. O cercetare/bibliografie sistematică ar fi utilă şi în acest domeniu (punând şi teatrul alături de muzică).
Pentru finalul Anului Urmuz 2023, prevăd un festival muzical Urmuz! Şi sunt lucruri pe lume care, după ce primesc nume, chiar încep să existe…
■ Matematician, informatician, scriitor
Gheorghe Păun
