Temă predilectă a cercetării iconologice de un secol încoace, patronajul imperial, regal sau princiar dezvăluie idei şi permanenţe dinastice, dorinţe de ascensiune socială, idealuri estetice împărtăşite prin forţa unei autorităţi încoronate, uneori peste timp, alteori imediat, respectivul act de patronaj devenind un model cultural cu limpezi conotaţii politice.
Afirmarea reuşitei sociale, a bogăţiei, a locului conducător în societate, ca şi aceea a unei ideologii care se referea la continuitatea faţă de marile momente ale trecutului, imitarea acţiunii unor personalităţi ce marcaseră istoria veacurilor precedente şi a operei lor sunt toate elemente ale chestiunii centrale pe care am cercetat‑o cândva, cea a patronajului. Evul Mediu european ne oferă, de pildă, cazul patronajului pontifical al papei Pascal al II‑lea de Pieda sau cel al papei Nicolae al III‑la Orsini, cel al regelui englez Henric al III‑la sau al comunei franceze Amiens, Renaşterea ne întâmpină cu mecenatul neamurilor Medici şi Montefeltro, Gonzaga şi Sforza, iar Barocul, cu cel al cardinalului Maffeo Barberini devenit Urban al VIII‑lea.
Există cazuri cu totul particulare care unesc idei politice, arhitecturi aulice şi arte vizuale. Pentru francul Carol cel Mare, creator de imperiu, înălţând capela sa de pe Rin, model i‑a fost biserica San Vitale din Ravenna pentru că bizantinul Justinian fusese şi el, cu trei veacuri înainte, un întregitor de imperiu; pentru regii prusaci construind Potsdam‑ul, Versailles‑ul monarhului absolut Ludovic al XIV‑lea era un model cu sensuri ideologice profunde; aşa cum în istoria noastră modernă aplecarea spre neo‑românesc şi folclor al anglo‑rusoaicei regine Maria sau simpatia cultivatului Carol al II‑lea pentru ceea ce făptuia în materie de urbanism, într‑o altă latinitate, Benito Mussolini vor fi influenţat mode şi arhitecturi interbelice. Vechea cultură românească a cunoscut şi ea modele dinastice izvorâte din patronajul aulic şi ele sunt preţioase testimonii ale unei conştiinţe istorice statale.
Movileştii ridică o Suceviţă pictată la exterior precum în timpul lui Petru Rareş pentru a reaminti tuturor descendenţa acestor boieri ajunşi pe tron din fiul lui Ştefan cel Mare, iar Şerban
Cantacuzino construieşte ctitoria sa de la Cotroceni reînviind planuri, tehnnici, materiale şi motive decorative de la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea de Argeş pe care o şi restaurează simbolic, punând pisania în care aminteşte că părintele „Învăţăturilor” era „despre mumă strămoşul domniei mele”. Semnificativ, nepotul Cantacuzinilor Constantin Brâncoveanu se va revendica şi el de la înaintaşi pe care pune să fie pictaţi în insolita frescă votivă din pronaosul bisericii domneşti din Târgovişte – Neagoe Basarab şi Radu Şerban, Matei Basarab şi Constantin Şerban, cu toţi ctitori de cultură, e drept într‑o anumită gradaţie pe care un izvor al timpului o înregistrează encomiastic: un „Octoih” tipărit în 1700 la Buzău de episcopul Mitrofan aminteşte că strămoşul patern al Brâncoveanului Matei Basarab „au adus puţine şi necoapte… ronuri”, pe când Şerban Cantacuzino –, unchiul matern al domnului, „s‑au nevoit şi mai mult”, cu roduri „nici de tot coapte şi nici iarăşi de tot crude”, împlinirea aducând‑o, fireşte, voievodul în scaun ce avea să fie, în posteritate, un tragic model de principe ortodox.
Acest principe munificent este şi novator atunci când ridică reşedinţa sa de la Mogoşoaia, autentică „maison de plaisance” cu loggie venită din sugestii veneţiene – numită la 1702 „palat” cu un cuvânt care pătrundea atunci în limba română –, iar acest model de edificiu aulic va fi de îndată adoptat de boierii munteni la Drugăneşti – unde unul din ctitori este pictat purtând peruca adusă din „Ievropa” –, la Frunzăneşti, la Micşuneştii Mari, la Leordeni, la Tătărăştii de Sus.
Nu altceva se petrecuse în principatul Transilvaniei, unde în nava nordică a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia sarcofagele de marmură ale familiei Zapolya – Isabella şi Ioan al II‑lea Sigismund – copiază pe cele de calcar din nava sudică ale Hunedoreştilor – Ioan şi Ladislau –, într‑un timp în care modelul neamului princiar maghiar era tocmai acest neam român maghiarizat, în care fiul lui Ioan Zapolya se proclama „rex Hungariae ultimus”, iar la Bistriţa şi Cluj, Martin Brenner şi Gaspar Heltai, cronicarii familiei Zapolya, publicau pe cronicarul Corvineştilor italianul Bonfini.
Vom regăsi acelaşi patronaj devenit model cultural în Moldova unor domni străini şi pământeni de după 1600 când un „homo novus” precum Vasile Lupu patrona în prima parte a cârmuirii sale politica şi gustul pentru Levant ale unui Radu Mihnea, pentru ca uzurpatorul său, boierul de ţară Gheorghe Ştefan – cel în legătură cu care Miron Costin avea să lanseze faimoasa propoziţie „nasc şi în Moldova oameni” – preia formele insolite ale Goliei ieşene, vestită ctitorie vasiliană, la Caşinul unui baroc autohtonizat, pentru ca mai apoi alt levantin, Gheorghe Duca – despre care Neculce ne spune că avea o curte pe care „ca un craiu o ţinea” –, să copieze Trei Ierarhii aceluiaşi domn cu prenume de bazileu, la Cetăţuia devenită un efemer centru de elenizare aulică.
În istoria culturii noastre mai vechi modele oglindind patronajul de curte rămân o mărturie de continuitate dinastică şi statală unică în aceste părţi de lume, la care este firesc să ne referim în orice exegeză asupra Europei sud‑orientale.
Răzvan Theodorescu
