Enescu este unul dintre puţinii compozitori a cărui artă, dincolo de adevărurile ei fundamentale, nu se relevă de la început, în totalitatea valenţelor sale expresive. Probabil din acest motiv receptarea muzicii sale pare mai dificilă; Umberto Eco vorbea despre opera deschisă, capabilă să genereze multiple interpretări.
Artiştii care devin obiectul unui cult acaparează uneori energiile întregii vieţi ale celor subjugaţi de personalitatea şi geniul lor. Despre Profesorul universitar şi criticul muzical Marcel Frandes se poate spune că şi‑a trăit viaţa în umbra lui Enescu, dedicându‑i cea mai mare şi fertilă parte a carierei sale.
Sorana Mihăilescu: Stimate domnule Profesor Marcel Frandes, în percepţia publică aţi fost atât de asociat studiului lui Enescu în România, încât aţi ajuns să fiţi selectat pentru a‑l interpreta în filmul „Ştefan Luchian” regizat de Nicolae Mărgineanu. Ce a însemnat Enescu pentru violonistul şi universitarul Marcel Frandes?
Marcel Frandes: În anii copilăriei, tatăl meu, Eugen Frandes, care a fost violonist în Orchestra Operei Naţionale din Cluj‑Napoca, mi‑a povestit cum a cântat un spectacol sub bagheta maestrului George Enescu. Îmi spunea cât a fost de impresionat de generozitatea, blândeţea şi încurajările care emanau din fiecare indicaţie a maestrului. De atunci, Enescu a pătruns în sufletul meu, ca un erou din mitologie. Am citit, mai apoi, cartea intitulată Jurjac‑Enescu copil de Pavel Cîmpeanu, unde am găsit cuvinte pe măsura dragostei copilului minune descris. Sonor vorbind, am perceput vraja muzicii lui Enescu, atunci când fratele meu, Dorin Frandeş, studia Bourrée‑ul din Suita nr. 2, pentru pian, în re major, op. 10, de George Enescu. Acel ritm trepidant, evocând dansul saboţilor din muzica tradiţională franceză şi armoniile vii m‑au marcat puternic. Mai târziu, cântând la vioară, ca elev, în sala festivă a Liceului de Muzică din Cluj, privirea mi s‑a lipit de un imens tablou al lui George Enescu, postat pe un perete al capelei Mănăstirii Franciscanilor, alături de cel al lui Béla Bartók; era ceva copleşitor în portretul acela lucrat în cărbune. În anii de studenţie de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti am avut şansa să fiu îndrumat de profesorul unversitar George Manoliu, un enescolog de renume mondial. George Manoliu
studiase la Paris, îl auzise pe Enescu în recitaluri şi concerte şi ne povestea cu veneraţie despre charisma violonistului. Ne împărtăşea din inovaţiile tehnice observate în interpretările date concertelor de vioară. Căuta spiritul şi radiaţia geniului şi în afara creaţiei enesciene (Eugène Ysaÿe compusese Sonata solo nr. 3, op. 28, dedicată lui Enescu). George Manoliu îşi dorea să scrie o carte despre Enescu după retragerea din activitatea didactică. Şi‑a dăruit gândurile în cartea bilingvă George Enescu – poet şi gânditor al viorii/ Georges Enesco – poète et penseur de l’art du violon. La cursul de măiestrie, dincolo de partitură, aflam din gestică şi mimică sensul muzical şi calitatea materiei sonore celei mai adecvate. Cântând muzica lui Enescu, erai subjugat de îndemnul: „Nu vă serviţi de muzică, serviţi‑o!”. (Dinu Lipatti) În primii ani ai carierei didactice, în calitate de fondator al formaţiei camerale Collegium Artis, am abordat minunatul Octuor op. 7. M‑a atras ţesătura fantastică, factura pluridimensională a acestei muzici, în care aveam – în urma multor ani de analize – să descopăr şi să prezint la Simpozionul Internaţional de Muzicologie George Enescu de la Bucureşti, 2013, câteva concuzii referitoare la dubla audiţie a imaginii sonore. Aplicam acolo principiile tehnicii pictorului Paul Klee, cu privire la perspectivă. În cadrul Facultăţii de Interpretare Muzicală a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, ca director al Departamentului Instrumente de Orchestră, din respect profund pentru creaţia enesciană, am introdus în programa repertorială a examenului de Licenţă la disciplina Vioară obligativitatea interpretării în recital a unei lucrări semnificative compuse de George Enescu. Aşteptam şi aştept şi acum fiecare ediţie a Concursului şi a Festivalului Internaţional „George Enescu” de la Bucureşti cu vibraţie în suflet, ştiind că marile orchestre ale lumii vor cânta multe dintre capodoperele maestrului, prea puţin cunoscute în lume. Iar tinerii concurenţi au prilejul să pătrundă în unicitatea muzicii enesciene. Publicând câteva cronici muzicale despre aceste evenimete extraordinare, am încercat să scot în evidenţă universalitatea muzicii lui Enescu, concepţia sa umanistă, dorinţa sa ca muzica să fie limbă a omeniei şi fraternităţii.
Cum vedeţi dumneavoastră dimensiunea europeană a muzicii lui Enescu atât în ceea ce priveşte caracterul ei intrinsec, cât şi receptarea, deoarece, iată, pentru Encyclopaedia Britannica, Benjamin Britain este neo‑clasic, dar Enescu este „eclectic”… şi s‑a format în perioada de trecere de la perioada clasică la modernism. I‑a cunoscut pe Brahms, Bartok, Strauss, Ravel, Debussy şi Shostakovich, a studiat sub îndrumarea lui Fauré şi Massenet. Se simt în creaţia lui tensiunile dintre matrici stilistice diferite?
Enescu, eclectic? Oh! Dicţionarele acestea pun etichete, ca şi cum ar fi descoperit prea multe E‑uri în apa distilată. Termenul eclectic este unul folosit peiorativ, pentru a descrie muzica unui compozitor despre care se crede că este lipsit de originalitate. Or, muzica lui Enescu este originală, fără discuţie. Trebuie înţeles faptul că orice creator parcurge mai multe etape. Prima este întotdeauna cea de şcoală, când deprinde meşteşugul. Prima sa Sonată pentru vioară şi pian, op. 2, de pildă, este o lucrare în stil Brahms, pur romantică. Însă geniile comprimă această fază de însuşire a unor tehnici componistice, a unor forme şi genuri muzicale consacrate. După care aceştia îşi găsesc întotdeauna calea proprie. Altfel, ar fi nişte epigoni. Enescu afirma în cartea lui Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu: „Cu Sonata a doua pentru pian şi vioară (…) am simţit că evoluez repede şi că încep să devin eu însumi”. Era în 1899, avea 18 ani. Oare nu am săvârşi o blasfemie, dacă am spune că din cauza celor 12 Contradansuri (WoO 14) – o muzică de circumstanţă, prin scrierea căreia i s‑a facilitat accesul într‑o Vienă dominată de predecesorii săi – 
Beethoven ar fi fost un compozitor eclectic? Cu siguranţă, titanul de la Bonn a fost un compozitor unic. Era conştient de forţa sa creatoare; înainte de a ieşi, furios, din casa prinţului Lichnowsky, la Graz, creatorul acesta uriaş spunea furios: „Sunt mulţi prinţi şi nobili pe lumea asta, dar unul singur este Beethoven”. George Enescu era o fire modestă şi, după vorbele lui Yehudi Menuhin, era „una dintre adevăratele minuni ale lumii”. Ascultaţi opera sa Oedip şi nu mai citiţi ceea ce scriu dicţionarele despre sau împotriva lui. Audiaţi Sonata sa pentru pian şi vioară, op. 25 în caracter popular românesc sau poemul Vox Maris şi veţi constata că este o muzică unică, o creaţie de mare inspiraţie. Enescu a fost foarte exigent cu sine însuşi; doar 33 de lucrări au primit număr de opus. Enescu este unul dintre puţinii compozitori a cărui artă – dincolo de adevărurile ei fundamentale – nu se relevă de la început în totalitatea valenţelor sale expresive. Probabil că din acest motiv receptarea muzicii sale pare mai dificilă, însă Umberto Eco vorbea despre opera deschisă, capabilă a genera multiple interpretări.
După Lucian Blaga, matricea stilistică este alcătuită din: orizontul spaţial, orizontul temporal, atitudinea, accentul axiologic şi aspiraţia formativă. Dacă conştientul e gata oricând să trădeze peisajul, inconştientul, nu. Oricât a asimilat Enescu din ştiinţa muzicală apuseană, ceea ce a auzit în copilăria lui, evident, nu a dispărut. Asta nu înseamnă neapărat tensiune ori conflict interior. Este posibil să fi oscilat între ideea de timp‑havuz şi de timp‑cascadă, însă mereu a găsit un echilibru între trecut, prezent şi viitor, fără a nega amprenta lor. Atitudinal, este exclusă indiferenţa, alternând înaintarea (anabasis) cu retragerea (catabasis). Mă gândesc la lucrările nostalgice (Suita Impresii din copilărie). În mod cert, accentul axiologic este unul pozitiv, chiar dacă moderat (în lucrările sale predomină intensităţi ca piano, mezzo piano). Ca năzuinţă formativă, apreciez că e vorba de una stihială, cu surprinderea fenomenelor dincolo de lumea mundană, redată prin simboluri care materializează absolutul (mă gândesc la Sfinxul din opera Oedip). Enescu a fost foarte stăpân pe sine. Nu simt tensiuni stilistice matriceale, în sensul definirii lui ca eclectic.
■ Profesor universitar, critic şi istoric muzical
Sorana Mănăilescu în dialog cu Marcel Frandes
