Au devenit între timp ignoranţa şi dezinteresul faţă de istorie semne distinctive de prestigiu? Poate un popor să se menţină în istorie fără opere personalizate de cultură? Invitând străinii să ne citească pe Twitter şi pe Facebook?
Nu scriu aceste rânduri pentru că am admirat strălucitul exerciţiu de retorică al lui Antoniu din Iulius Cezar de Shakespeare (III/2), ci pentru că am citit că ne‑au lăsat nouă o moştenire Văcăreştii, că a vrut Cantemir să avem şi noi „flori neveştejite”, că ne‑a lăsat Arghezi un nume adunat pe‑o carte… Mă întreb, aşadar, unde este moştenirea noastră? S‑a golit ea de valoare? Au devenit între timp ignoranţa şi dezinteresul faţă de istorie semne distinctive de prestigiu? Poate un popor să se menţină în istorie fără opere personalizate de cultură? Invitând străinii să ne citească pe Twitter şi pe Facebook?
Dacă privim, cum ne‑a sfătuit Eminescu, la case mai mari, vedem că acolo cultura nu a devenit Cenuşăreasa roboticii sociale. Canonul literaturii engleze este la locul lui, nu num
ai în învăţământul din Anglia, dar şi în cel din Australia, India sau în cursul meu încărcat, nu ştiu de cine, în Scribd.com. În Australia, s‑a format un comitet la nivel naţional, care a discutat „modelul de conceptualizare a literaturii engleze şi de predare în şcoli ca parte a identităţii naţionale şi culturale, a construcţiei de forme specifice de identitate, valori şi forme de subiectivitate”.
Când se vorbeşte de cultură, limbajul ţărilor civilizate nu e doar reverenţios, ci mitologizant: „a salvgarda intangibila moştenire culturală”, „a asigura respectul pentru această moştenire” (UNESCO 2003), „încurajarea instituţiilor naţionale să adopte coduri şi principii etice care să asigure o atitudine respectuoasă faţă de tradiţia culturală şi folclorul naţional” (Institutul Smithsonian, 1999), faţă de „expresii ale spiritualităţii poporului şi ale ordinii de valori care dau sens vieţii” (New Mexico), „păstrarea intangibilei moşteniri culturale” (Universitatea din Illinois 20017). Românilor le‑a alcătuit G. Călinescu un canon, dar a fost dat afară din universitate se pare mai înainte să impună ideea necesităţii acestei îndeletniciri.
Ce oferă manualele noastre de limba (rareori şi literatură) română? Cam ceea ce îi sperie pe universitarii de la Adelaide: fragmentare şi mediocritate. Nici măcar coperta nu are de‑a face cu intangibilul. De pe o copertă, ne surâde o adolescentă cu doi trandafiri la băscuţă – un boboc de fată, nu altceva – dar de ce rămâne în sarcina bancnotelor să popularizeze figuri din istoria culturii? Conţinutul debutează eclatant cu… Maxim Gorki. Un alt manual alcătuieşte o listă de texte care cuprinde: Lacul de Eminescu, Izvorul nopţii de Blaga (probabil, deoarece e textul unui şlagăr), şi Emoţie de toamnă de Nichita Stănescu, Planeta celor doi sori de Horia Aramă, Popa Tanda de Slavici, Baltagul, O scrisoare pierdută şi Mioriţa. Abandonând pretenţia de a avea un tablou inteligibil în locul unuia galimatias, să vedem ce oferă totuşi un asemenea „manual comunicaţional”. Elevilor li se cere să explice de ce o carte de telefon este un text nonliterar, utilitar? Există un amestec de noţiuni din pragmatica actelor de vorbire şi din teoria genurilor în condiţiile în care expunerea la texte a elevilor e minimală (să deosebească, de exemplu, poezia de romanul ştiinţifico‑fantastic, poliţist, ghid turistic şi reţetă de bucătărie), ceea ce îi va face să înveţe pe dinafară definiţii abstracte, în absenţa dimensiunii intuitive/ ilustrative care e încă necesară la nivel de gimnaziu pentru înţelegere, iar la nivel de liceu sau facultate pentru exersarea argumentării. Oferta mai include terminologii aiuritoare (epitetul verbului sau al substantivului… efectul epitetului asupra termenului determinat… Opera lirică se defineşte prin aceea că vocea pădurii, umanizată prin personificare, devine un personaj al operei.)
Prin înlocuirea canonului cu „situaţia de comunicare” ca obiect al manualului, se formează aptitudini necesare pentru a răspunde la cerinţe de genul: „Arătaţi cel puţin cinci informaţii pe care le puteţi obţine consultând Mersul trenurilor”. Care este înţelesul cu care neologismul relaţie este folosit într‑un Mers al trenurilor?”
Se prea poate ca aceste tipuri de activităţi să le fi fost inspirate autorilor de manualele de testare a cunoştinţelor de engleză ale Consiliului britanic, dar acestea nu se adresează unora care vin în Anglia să predea canonul literar sau al altei arte, ci unora care vopsesc utilaje, repară case sau fabrică pâine mai lovind uneori un terorist cu o navetă în cap. Citirea şi înţelegerea informaţiei dintr‑un text sunt, aşadar, exerciţii pentru aceştia din urmă. Noi, românii, avem un canon literar asemeni celorlalte naţiuni ale Europei, reprezentând, cum zice eseistul Matthew Arnold, ceea ce a fost gândit şi spus mai bine vreodată, inspirând tinerilor dorinţa de creaţie la standard înalt, idealul perfecţiunii sau al unei vieţi exemplare. Prin analiza unei capodopere de stil se dezvoltă capacitatea de apreciere, nu prin înşiruirea seacă a unor principii din analiză a discursului (să fie relevant, să nu genereze tensiune etc.) sau prin apel la resursele proprii ale învăţăceilor puşi să facă portretul unei coţofene sau al unui patruped nu tocmai distinct în fotografie. Înţelegem dorinţa de înnoire, cum ar fi predarea literaturii române şi universale în acelaşi manual, pentru a se vedea că nici o cultură nu evoluează în izolare de celelalte, sau prin metoda interdisciplinară, pentru a se vedea contextul cultural holist din care se naşte o literatură, dar nu şi raţiunea celor care înlocuiesc Luceafărul eminescian cu mandatul poştal.
Fără îndoială, amatorismul trădat de împrumuturi aleatorii, eterogene sau incorect asimilate din jargonul lingvistic şi naratologic (care îi duc cu aproape o sută de ani în urmă) nu poate fi eradicat decât prin educaţie adecvată, cerinţele impuse în ultimul timp, de exemplu, ca doctoranzii să publice în reviste internaţionale şi să meargă la conferinţe fiind chiar soluţia problemei, cu condiţia ca isteria politică să nu schimbe în continuare miniştrii învăţământului din cinci în cinci luni, astfel încât să nu aibă timp nici să se gândească un proiect, dar să‑l mai şi pună în aplicare.
Mai există soluţia individuală, despre care am auzit că se practică la un liceu bucureştean, unde profesoara predă după cursul universitar audiat în facultate. Am trăit această experienţă, era momentul unui dezgheţ politic, când nu se tipăriseră încă manuale noi, iar profesoara ne preda după cursul lui Ciopraga. De ce să se recurgă însă la soluţii gen 451º Fahrenheit în condiţii de libertate şi normalitate?
Noi, dezmoşteniţii, aşteptăm totuşi ordinul de restituire.
Maria‑Ana Tupan
