Occidentul are nevoie de un nou clasicism
Cuvântul-cheie care caracterizează postmodernitatea este dezechilibru. Normele morale, etice, sau estetice, sunt dezavuate, particularul respinge orice formă de general, sensibilitatea este superioară rațiunii, rigoarea este considerată „autoritarism”, modelele sunt considerate cămăși de forță, miturile (inclusiv cele fondatoare) sfârșesc că „minciuni”, eroii sunt revelați brusc ca și „construcții propagandistice”, Zeii sunt ficțiuni, adevărul este o dictatură, până și știința modernă a naturii are valențe „dictatoriale”, bunul‑simț este o impunere, educația este o „tortură”, autoritatea parentală este o Inchiziție, națiunile sunt „construcții artificiale”, regulile sunt o limitare a libertății, ceea ce este propriu pierde în fața a ceea ce este străin, creștinismul fondator este o superstiție, comunitatea este o constrângere, participarea politică este o tentativă de supunere, ierarhiile sunt autoritarisme, ordinea este „demonică”, relația superior‑inferior este o persecuție, imediatul învinge tradiția, conceptul ține loc de operă, criteriile estetice sunt impuneri, improvizația bate școala, inferiorul este „superior” superiorului, omul este redus la simpla lui actualitate.
Prevalența sensibilității, cu originea în Romantism, a individualului net, unic, luat ca atare, văzut doar prin ceea ce îl distinge de ceilalți, scos din orice context istoric și cultural, a rupt paradigmele ființei. Deconstrucția a vizat dărâmarea cărămidă cu cărămidă a zidirii spiritualității umane; au căzut victimă a pasiunii distructive comunitatea, religia, miturile, națiunile, educația clasică, cultura clasică, logosul, rațiunea, morala, etica, frumusețea, formele platonice, modelele, ideologiile, metafizica, eroii. Postmodernitatea respinge orice este unificator, valorizând doar diferența. În locul unui Zeu, ca centru al universului, s‑a pus tehnologia. În locul întregului s‑au pus fragmentele. În locul valorilor morale universale s‑a pus micromoralitatea fiecărui individ. În locul frumuseții s‑a pus vulgaritatea. În locul educației universale s‑a pus educația „adaptată”. În locul vieții private a fost pus spectacolul public. În locul adevărului s‑a pus interpretarea. În locul eternității s‑a pus clipa. Realitatea s‑a înlocuit cu iluzia ei. Până și prostia universală a fost înlocuită de prostia individuală, distinctă de la individ la individ. Dezintegrarea oricărei structuri sau asocieri, sociale sau comunitare, a fost urmărită ca obiectiv major. Cultul aberantului, al fanatismului, anxietatea și negarea ființei au dus la persecutarea echilibrului. Postmodernitatea (în ciuda siguranței imbecile a plenitudinii) este o maladie spirituală și o perioadă a anarhiei. Paradigma exceselor, a mutabilității și hibridismului, a rebeliunii împotriva propriului trecut, a disprețului pentru identitățile naționale, dezavuarea ideologiilor, beția individualității, halucinanta pasiune civilizațional‑distructivă sunt încă în plină manifestare.
Dar Occidentul a găsit întotdeauna rezervele de putere în momentele de prăbușire; spiritul european găsește singur regenerarea. Față de această fragmentare și pulverizare, față de „sfârșitul istoriei” ca vocație a postmodernității, va surveni un nou schimb de eră, un nou entuziasm, o revoluție a realității obiective. Omul occidental se va întoarce spre trecut, mai exact spre clasicism, spre ordinea lui inerentă, spre tradiție, spre rațiune, spre stabilitatea și frumusețea identităților țărilor, căutând seva unei noi Renașteri. Restaurația clasică, cu puterea ei curativă, va aduna resturile civilizației occidentale, recompunând‑o. Adevărul obiectiv, moralitatea comună, frumusețea ideală și progresul, restabilirea utopiilor universale, inspiraționale, descoperirea sensurilor pierdute, redescoperirea eroilor, redescoperirea culturii greco‑romane, redescoperirea implicării publice autentice, rezultatul unui om clasic, educat, redescoperirea pedagogiei riguroase, redescoperirea culturii și resacralizarea ei, redescoperirea dreptunghiului de aur și a coloanelor cu proporții raționale, redescoperirea frumuseții contrariilor pure, redescoperirea zeilor, a metafizicii, redescoperirea naturii ca subiect de contemplare, toate vor reface țesăturile descompuse ale Occidentului, care se va reconstrui precum un templu grecesc. Arhitectura, artele plastice, literatura, muzica, artele decorative se vor întoarce la formele echilibrate ale clasicului. Omul occidental va avea revelația postmodernității ca eră a ieșirii omului din fire, va conștientiza faptul că suprasubiectivizarea nu a fost o valorizare a individului, ci tocmai devalorizarea lui. Noul stil cultural va fi clasicul. Occidentul lichid se va solidifica prin clasicism. Omul clasic va fi cât mai apropiat de categoria sa ideală, rațional, exemplar, educat, calofil, respectuos față de zei, față de universal, față de metafizică, față de modele, iubitor de logică, de cunoaștere de sine, de stări clare, de etaloane, exigent față de norme, unitar. Adică va fi în paradigma etimologiei cuvântului clasic, din classicus, adică cetățeni romani de prima clasă, inclusiv spirituală.
Postmodernitatea va mai dura cel puțin cât faza ei de decadență. Faptul că acum este parodică față de ea însăși ar putea să ne încurajeze să credem că este, într‑adevăr, în faza de decadență. Când vor intra valorile clasice într‑un nou tronson de istoricitate? Se va întâmplă printr‑o Revoluție internă, a Occidentului, de calibrul Marii Revoluții Franceze? Sau poate printr‑un curent cultural‑intelectual, cum a fost Renașterea, care să definească o nouă concepție despre om, lume și societate? Poate fi o reacție față de o civilizație concurentă, pentru că postmodernitatea a creat un Occident slab, vulnerabil; pentru prima dată în 2000 de ani, Occidentul nu are ideologia identitară, creștinismul, forță fondatoare, care a fost protecția în fața civilizațiilor care au pus‑o în pericol. Poate fi o țară europeană care să conducă această revoluție clasică, cum a fost Franța lui Napoleon, poate fi un oraș, cum a fost Florența Renașterii, poate fi o universitate, poate fi o personalitate de anvergură ideologică majoră, epocală, precum altădată Martin Luther.
Privit dinspre postmodernitate, clasicismul este victoria rațiunii, a echilibrului, a sobrietății, a armoniei, a proporției și a modelelor ideale, triumful ordinii și al măsurii. Un nou clasicism va însemna revenirea la echilibru, rigoare, norme, simetrie, simplitate, canon, decență, respect și educație. Adică revenirea Occidentului în matca lui originară. În fond, clasicismul are cea mai simplă și mai scurtă definiție posibilă: echilibru. Adică exact ceea ce îi lipsește cel mai acut postmodernității.
Acest nou clasicism va restabili prestigiul civilizației occidentale, în orizontul postmodernismului învins. Atunci vom putea spune, împotriva lui Herder: „O, clasicism binecuvântat!”
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș