Explorarea este abia la început, încât trebuie să fim deschişi spre eventuale surprize. Este, însă, de bun simţ observaţia că şansele de informare au sporit nemăsurat, încât deciziile oamenilor au o bază mai largă decât înainte
Nu doar munca, interacţiunea şi gândirea fac viaţa omului, ci şi, în mod tot mai perceptibil, mediatizarea din jur. Dacă aruncăm o privire în urmă, atunci au dreptate cei care delimitează trei revoluţii mediatice: descoperirea scrierii de către chinezi, inventarea cărţii de către evrei şi crearea Internetului de către americani. Ele s-au răspândit în lume şi au dat universul mediatic de azi, în care se unesc globalizarea, neoliberalismul şi revoluţia din electronică. Acestea condiţionează comunicaţiile. Nu este încă destul de
clar impactul epocii digitale asupra gândirii, comportamentelor şi vieţii în comunitate. Explorarea este abia la început, încât trebuie să fim deschişi spre eventuale surprize. Este, însă, de bun simţ observaţia că şansele de informare au sporit nemăsurat, încât deciziile oamenilor au o bază mai largă decât înainte. Este, însă, singura urmare?
Am arătat (Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016) că nu putem rămâne la hiperoptimismul lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care credea că la conducerea treburilor publice oamenii vor fi înlocuiţi de computere şi totul va fi mai bine, căci vor fi reduse subiectivitatea şi imprecizia. Am mai arătat că au dreptate cei care, precum Eric Schmidt şi Jared Cohen (The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, 2014), atrag atenţia că „odată cu extinderea conectivităţii şi a telefoanelor mobile, cetăţenii vor avea mai multă putere decât oricând în istorie, dar cu anumite costuri, mai ales în ceea ce priveşte viaţa privată şi securitatea”. Legate de acestea încep primejdiile.
Utilizatorii îşi pot da multiple identităţi, profitând de şansele de a-şi stabili în voie adrese electronice diferite. Aşa stând lucrurile, s-a format deja „populaţia ascunsă (the hidden people)” – care, în anonimatul Internetului, distribuie ceea ce vrea, din indiferenţă, simpatie sau ură – şi, mai mult, „piaţa neagră (the black market)” a ştirilor, care distribuie alegaţii ce vizează „distrugerea virtuală a onoarei (the virtual honour killing)” persoanelor, după cum se aruncă pe piaţă informaţii secrete pentru a demasca sau incrimina politici. Nu este o ordine însoţită de responsabilitate în acest domeniu. Ce este de făcut?
Abordarea liberală a domeniului virtual este considerată de specialişti deja un „model periculos (a dangerous model)”, căci doar perpetuează o situaţie inacceptabilă. Cei doi şefi de la Google spun că sunt unele soluţii tehnice la îndemână, cum ar fi, de pildă, limitarea suporturilor cu riscuri, care vor reduce fenomenele amintite, chiar dacă nu le vor anihila complet. Numai că şi soluţiile tehnice au nevoie, pentru a fi puse în aplicare, de legislaţie adecvată.
Orice soluţie de protejare a cetăţenilor – ne spun autorii cărţii The New Digital Age – depinde de voinţa politică. Dacă recunoaşte democraţia ca valoare, atunci statul nu este obsedat cu controlul cetăţenilor şi încurajează libertăţile. Dar dacă democraţia nu preocupă, atunci statul caută să controleze comunicaţiile.
„Cum abordează, populaţiile, industria privată şi statele, schimbările ce vin, va fi determinat în cea mai mare măsură de normele lor sociale, cadrele legale şi caracteristicile particulare naţionale”. La nivelul acestora se va juca, de fapt, soarta vieţii private şi a secretelor ei fireşti în condiţiile digitalizării.
Azi se pune în discuţie mai direct nu doar soarta vieţii private, ci soarta democraţiei. Recenta dezbatere din Germania, care a luat forma unui volum coordonat de fiul celebrului fondator al revistei Der Spiegel (Jakob Augstein, Hrsg., Reclaim Autonomy. Selbstermächtigung in der digitalen Weltordnung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), abordează chestiunea crucială a autonomiei de decizie a persoanei sub digitalizare.
Această carte aduce cititorul pe pământ. Pe calea unor analize făcute de economişti, politologi, psihologi, istorici, filosofi familiarizaţi cu tehnologiile digitale, se dau răspunsuri la întrebări de care democraţia este condiţionată. Cum influenţează mediile de socializare gândirea? Cum marchează viaţa spirituală? Cine este subiectul veritabil al comunicaţiilor? Ce efect au acestea asupra autonomiei persoanei? Spre ce ne îndreptăm? Ce soluţii sunt la îndemână?
Astăzi mediile de socializare Facebook, Twitter, Instagram, etc. au atins o acoperire uimitoare: 2 miliarde de utilizatori, care asigură o valoare pe bursă, ca platforme de reclamă, de 440 miliarde de USD, adică aproximativ 220 USD pe utilizator. La acestea se adaugă venituri ascunse (hidden revenues) considerabile, cu asigurarea, atrăgătoare din capul locului, a gratuităţii conţinutului pentru utilizator. Teza generală a dezbaterii găzduită de volumul amintit, trasă de Yvonne Hofstetter (Soziale Medien: Wer Newsfeeds auf Werbeplattformen liest, kann Propaganda erwarten, aber nicht die Wahrheit), este fără echivoc: „Odată cu mediile sociale ale secolului al XXI-lea are loc o transformare fundamentală a comunicării noastre. Ca întemeiere ultimă a comunicării noastre online convine de acum excitarea, artificialitatea virală, hype-ul Internetului. Pentru şi mai multă stimulare orice mijloc este justificat: inducerea în eroare prin ştiri false, relevanţa socială prin introducerea de social bots”. Nu mai este clar ce este adevăr, minciună, omisiune sau exagerare. Se postează pur şi simplu, oricât de departe este ceea ce se postează de realitate. Problemele stringente ale societăţii nu intră în orizont, iar cine nu satisface, cu ceea ce vrea să spună, aşteptările, nu intră în atenţie. Se cade din nou undeva în secolul al XIX-lea, când pe foi volante se puteau răspândi ştiri cu impact, indiferent de valoarea lor de adevăr. Democraţia întemeiată pe autonomia de decizie a persoanelor este pusă astfel sub semnul întrebării.
Cum este afectată această autonomie? Dintre gânditorii de anvergură, Theodor W. Adorno a fost cel care a atras atenţia asupra riscurilor la care este expus individul conştient de sine şi amplorii neobişnuite a mecanismelor din societate ce vor să-l ia sub control. El a anticipat cel mai clar „criza autonomiei individului”. Shoshana Zuboff (Auf der Suche nach dem autonomen Selbst) observă că, în situaţia în care instituţiile nu au fost capabile să asigure acea autonomie, în spaţiul lăsat liber între indivizi şi instituţii s-au înfipt mediile de socializare. Ele au stârnit, desigur, entuziasmul, căci ofereau „legături (Verbindungen)”, mult dorita „conectare (connection)” cu ceilalţi. „Legătura trimite la promisiunea că oameni autodeterminaţi şi-ar putea făuri fericirea aleasă liber împreună cu parteneri liber aleşi”. Doar că, în timp record, „legătura (connection, Verbindung)” a fost luată sub control de imperativul economic şi valorificată de acesta. S-a instalat de fapt o „societate a supravegherii”.
Cum au schimbat gândirea noile medii de socializare? Jan Kalbitzer (Angst und Wut im Internet als Entfesselung der Impulse durch die Moderne) aduce în atenţie un proces ce se petrece în mintea celui care foloseşte Internetul în condiţiile societăţii orientate spre profitul de astăzi. Informaţiile ce trebuie prelucrate se înmulţesc enorm, împreună cu sursele de informare, care se diversifică mai mult ca oricând. În noua situaţie se măreşte efortul creierului pentru a selecta, prelucra şi reţine informaţii relevante. Faptul creează dificultăţi individului, dar şi societăţii, care se trezeşte cu extinderea opiniilor politice imature şi a comunicării plină de ură. Se poate miza pe faptul că gândirea este raţională şi poate să-şi amelioreze continuu prestaţia. Numai că „o ascuţire a gîndirii are nevoie de altă abordare a emoţiilor”. Aşa stând lucrurile, gândirea cedează nevoii de a oferi ceva intuitiv şi renunţă la rigorile ei ca şi gândire. Se ajunge să se renunţe tacit la argumente mai bune de dragul celor intuitive, digerabile, poate chiar confortabile. Se recunoaşte că există în jur un argument mai bun, dar ultilizatorii se lasă în seama unuia mai comod.
Se ajunge, însă mai departe, la destrămarea percepţiei realităţii. Daniel Suarez (Wie die Technik unser Denken verändert: Unser Geist in den sozialen Medien) explică faptul că preluarea datelor în magaziile comunicării se face conform unor algoritmi. Aceştia nu sunt neapărat conştientizaţi de către utilizatori, care sunt interesaţi mai mult de conţinut decât de modul constituirii lui. Ceea ce numim „fapte” este în realitate ceva disputabil, dar în această comunicare nu se mai discută. Adăugând împrejurarea că, în calitate de oameni, avem tendinţa de a prefera datele la care aderăm, fie ele şi neplăcute, şi nu datele pe care le respingem, se poate conchide că suntem mai preocupaţi de emoţii decât de fapte. Se poate spune despre mediile de socializare că „exprimă înainte de toate emoţii, şi nu capacitatea de discurs raţional… Discursul raţional nu este scopul mediilor sociale”. El rămâne în afara acestora.
Generarea de emoţii este totdeauna mai uşoară decât a examina fapte. De aceea, cantitatea de „ştiri false (fake news)” să se distribuie în mediile comunicaţionale este considerabilă. De altfel, în mod semnificativ, în ediţia din 2016 a celebrului Oxford Dictionary a fost prezentat drept „cuvânt al anului” expresia „post-adevăr (post-truth)”, prin care s-au desemnat „împrejurările în care faptele obiective au mai puţină influenţă asupra formării opiniei publice decât raportarea la sentimente şi credinţe personale”. Grăitor, în revista Public Understanding of Science (iulie 2016) Michael Cacciatore semnala că s-a ajuns în situaţia în care nu adevărurile stabilite prin cercetare ştiinţifică decid, cum se crede, între abordări rivale, ci cu totul altceva.
Ce se petrece în urma digitalizării? Intrăm cu această întrebare în reflecţii asupra organizării societăţii şi asupra societăţii însăşi. Saskia Sassen (Wenn bewundernswerte sozio-technische Fähigkeiten handfeste Brutalitäten hervorbringen) vorbeşte de „formaţiuni” care au caracter de „extorcare (räuberisch)”. Primavera de Filippi («In Blockchain We Trust»: Vertrauenlose Technologie fur eine vertrauenlose Gesellschaft) argumentează că structura descentralizatoare a comunicaţiilor pe suporturi digitale nu trebuie să înşele. Descentralizarea asigurată de mediile de socializare nu este cea care face loc „guvernanţei”, cum se speră şi se spune adesea. În plus, aşa cum dezvăluirile ultimilor ani au arătat, guvernele sunt implicate în supravegherea electronică a cetăţenilor. Se pot crea, desigur, tehnologii care să promită „guvernanţă”, în locul controlului centralizat, dar acesta nu a putut fi evitat până acum.
Unii autori trag deja concluzii la scara teoriilor societăţii. Evgeny Morozov (Big Tech und die Krise des Finanzkapitalismus) argumentează teza că „ascensiunea Big Tech a menţinut economia actuală a lumii fără a provoca schimbări politice cuprinzătoare – ceea ce a permis elitelor globale să câştige timp (Zeit kaufen), pentru a folosi o formulare intuitivă a lui Wolfgang Streeck”. Sub impactul digitalizării se schimbă, în orice caz, ordinea socială, ca şi posibilităţile de dezvoltare culturală ale individului şi de influenţă a acestuia asupra evenimentelor.
Nu este vorba de a ignora sau desconsidera şansele de informare noi, de autodeterminare a persoanei, create de tehnologiile digitale. Este realist ca acest avantaj istoric să fie recunoscut fără ezitare. Doar că (aşa cum arată Wolfgang Hoffmann-Riem, Re:claim Autonomy: Die Macht digitaler Konzerne) „în acelaşi timp apar noi posibilităţi de supraveghere şi conducere din afară, între care şi conducerea inconştientă în condiţii de sugestie simultană a libertăţii crescânde de acţiune”. Sunt, altfel spus, şi riscuri: caracterul privat al vieţii este în pericol, persoana are nevoie de o nouă protecţie contra intruziunilor în viaţa ei, protecţia datelor personale devine o problemă, s-au creat roboţi software (Social Bots) care ajung să modifice alegeri, au apărut „filtre” ale deciziilor. De aceea, „aplicarea categoriilor simple «bun» şi «rău» nu mai ajută”. Este reală primejdia ca omul să devină „inconştient digital (digital unconscious)” (Mireille Hildebrandt) – fiinţă obiect al conducerii care-i scapă. Iar fostul ministru liberal de interne al Germaniei, Gerhart Baum (Autonomie – Uberlebensfrage der Demokratie), a pus punctul în locul potrivit, chiar dacă unii liberali merg în altă direcţie: „Democraţia este periclitată prin Internet. Putem fi manipulaţi, alegerile pot fi manipulate, formarea opiniei este manipulată”. Aceste fapte nu mai sunt eludabile.
Ce este de făcut? Desigur, se poate spera că ameliorarea tehnică aduce rezolvările, dar speranţa este utopică. Mai multă autonomie, la care se poate acum, în mod realist, spera, presupune trei paşi. Primul este ieşirea din situaţia în care strângerea datelor este alocată unor „experţi” spre o dezbatere asupra colectării datelor. Fiecare cetăţean trebuie să aibă dreptul de a participa la discuţie. Al doilea este disponibilitatea la a abandona „modele de afaceri” care pericilitează în mediul virtual discuţia generală şi nerestrictivă în privinţa temelor şi argumentelor şi, în fond, autonomia persoanelor. Al treilea este tematizarea puterii ce se află în spatele comunicaţiilor digitalizate. „Naivitatea” actuală în materie nu are cum duce la soluţie.
Jakob Augstein aminteşte cât de mult a făcut Frank Schirrmacher pentru a atenţiona asupra implicaţiilor „revoluţiei digitale” şi a chema la o privire critică nu asupra acesteia, cât asupra „gândirii programate (programmiertes Denken)” ce se cultivă. Prestigiosul editor al Frankfurter Allgemeine Zeitung a fost la originea unui mare proiect cultural – „analiza din perspectivă universală a prezentului” în numele apărării autonomiei persoanei. Spune deja enorm faptul că, în mediul controverselor politice, în care mulţi îşi închipuie că distincţia „stânga-dreapta” mai are simplitatea de altădată, la întrebarea dacă nu se simte jignit să fie socotit „de stânga”, editorul puternicului ziar conservator a răspuns: „Jignit? Nu m-am gândit la asta. Nu găsesc nici că m-aş fi schimbat. Dar sunt, ca toţi ceilalţi, doar martor la o gândire ce duce necesar la privatizarea câştigurilor şi la socializarea datoriilor”. Altfel spus, problema este de aşa natură că nu poţi decât apăra – raţional fiind, şi, desigur, integru – valorile care nutresc democraţia, fie şi putând fi socotit „de stânga”. Apărarea valorilor democraţiei este de departe mai importantă decât în ce categorie te plasează cei depăşiţi de cotiturile istoriei. După opinia lui Frank Schirrmacher, aşa cum comuniştii au revendicat pe nedrept reprezentarea intereselor proletariatului, tot astfel se petrec lucrurile în politica de azi, când opuşii acelora revendică pe nedrept reprezentarea intereselor civice. Criza „politicii civice (bürgerliche Politik)” trebuie preluată, spune el, în „conştiinţa de sine a conservatorismului politic”. Numai astfel ea rămâne solidară cu democraţia.
