S‑a stins recent, la Bacău, un scriitor care s‑a zbătut pentru viaţa Filialei scriitoriceşti (păstorind‑o ani buni) şi care, la ceasul despărţirii (de mare discreţie, într‑o atmosferă, vai, kafkiană), ar merita, dincolo de acest mic popas bilanţier, o îndreptăţită recunoaştere.
*
Ca prezenţă insolită, cu o viaţă plină de peripeţii şi întâmplări dramatice, ascunse de ochii lumii, livrând „aiureli” sapienţiale şi iluzii „de măcinat la roata/ hazardului”, vervosul Calistrat Costin, adunând miniaturi, resturi, reversuri („nu doar versuri”, suntem preveniţi), nu se dezminţea nici în Lumea se petrece (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015), provocând, pe tiparul ştiut, noi „gâlcevi” cu lumea. Nici cea mai proaspătă apariţie (De unde altă lume!?, 2019) nu părăsea „reţeta”. Recidivist, aşadar, sătul de vremuri „nepricopsite”, poetul, gustându‑i „otrăvurile”, ne anunţa că „şi‑a greşit lumea”; că neoamenii „au pus labele pe lume” (vai, câinoasă), că însăşi Planeta noastră, rătăcitoare într‑un Univers bolnav, „trage să se stingă”. Mai mult, chiar „Cel Mare s‑a săturat/ de creaturile lui”. Încât, economicos şi sentenţios, uneori aforistic, încercat de o „disperare pozitivă” chemând Doamna speranţă, poetul, contemplându‑se autoironic, locuind în paravis, stăruia în astfel de „greşeli lirice”.
La peste patru decenii de la debutul junimist (Planeta, 1974), după ce, deloc precoce într‑ale scrisului, frisonat de „mici întrebări”, îşi oferise o călătorie în suc propriu şi, în dibăcite reversuri,
provocase „taifasul” (polemic) cu învăţaţii lumii, cu simpatice răsturnări de sens (v. Ironia moderată, 2012), neastâmpăratul „cetăţean al Infernului” (fie el şi „omenos”) revenea tot cu re‑versuri, unele în reluare, în placheta Pe contrasens… (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014). Pe care, răsfăţându‑se, le considera, în aceeaşi cheie autoironică, doar „dibuiri poeticeşti”…
„Învaţă să vezi poezia în realitate./ Şi dacă ea – poezia – nu e încă acolo,/ pune‑o!”, ne îndemna „un franţuz”, pe care, fireşte, Calistrat Costin îl contrazice, recomandând: „Nu‑ţi rămâne decât să/ vezi poezia în tine, câtă e ori câtă nu e…” Totuşi, virând spre prozaic, anecdotic, colocvial, părăsind – sub pretext teatral – „lirismul tainic” în favoarea unei viziuni aspre, cu iz pamfletar, cuprinzând „teatrul lumii” (o lume absurdă, populată de „bestii ideale”, admirând „distracţia de fiare”), poetul iubeşte spectacolul, iluzia, farsa; se îndreaptă, parantetic‑explicativ, spre o lume nepoetică, încât, pe bună dreptate, Raluca Dună sesiza că Satiră duhurilor mele…(Parodii şi nu prea), volum ivit în 1980, reprezenta „oarecum o răspântie”. Eclectismul îi îngăduie ca, cercetând reversul, într‑o oralitate „descălţată”, „la gura ţevii”, navetând între nostalgie şi cinism, să descopere, cu inocenţă prefăcută, sâmburele grav. Inteligent, inventiv, pozeur, ludic, histrionic, mobil (adică adaptabil), poetul‑miniaturist îşi maschează gravitatea. Intră în dialog cu Demiurgos („ca de la părinte la fiul său”), se răţoieşte persiflant la unii gânditori (contrazicându‑i), consideră că Doamna Lume (bună‑nebună) e doar o „eroare divină” şi, împăcat cu sine, câştigând seninătatea, ne invită în „bazarul” său liric. Un titlu precum Răspăruri definea exact paradoxala poezie pe care o livrează Calistrat Costin, un sentimental, de fapt, pus pe ghiduşii, afişând un criticism interogativ, cu tentă umoristică, trăind febril, în plin „tămbălău mondial”, între „exaltare şi disperare” (constatase, îndreptăţit, Ion Roşioru). Deoarece „adevărata poezie, se naşte/ în mii şi mii de chipuri” (v. Naşterea poeziei), lirismul autorului băcăuan, chiar într‑o vreme în care „nu mai avem ce romantiza” (cum suntem avertizaţi), investighează, cu resurse filosofice, această lume haotică – „un nimic la puterea zero”, lume care pare a‑l fi dezgustat chiar pe Ziditor, sătul – aflăm – „de propria‑i scorneală”. Dacă ne amintim că începuturile poeticeşti se leagă de un limbaj arhaizant, folclorizant, prelucrând filonul popular, invocând strămoşii, rădăcinile, pământul‑mumă etc. (vezi pomenita Planete ori Augusta lumină, 1976), dacă plachetele care au urmat, de la Satiră duhurilor mele… (1980) până la Şi totuşi… nu se mişcă (2002), evidenţiau o formulă colocvială, prozaică, autoironică, devoalând teatrul lumii, farsa, implicit „declinul elegiei”, putem conchide că acest eclectism, conjugând livrescul cu ludicul şi erotismul suav, livrat în rafale, cu tirade romanţioase, subminate iute de sarcasmul nedomolit, blamând „imaculata concepţiune” ori spectacolul „fără sare şi piper” se prelungeşte benefic şi în ultimele volume, de la Om fi greşit galaxia (Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2010) până la cea mai proaspătă apariţie, De unde altă lume!? Ştiind că „în lăuntrul lui zero se află/ şi paradisul şi infernul” (v. Restul e zero), denunţând trecutul mort şi „bruma de amăgire” în ziua de mâine, împăcând căutătorul de lumină cu cel sigilat de fascinaţia neantului, muşcat de „şarpele îndoielii” în împărăţia prafului şi pulberii, trăind împărţit între oroare, eroare şi binecuvântare, Poetul, cu o luciditate împinsă în pragul miracolului deplâns, ne anunţă fals‑solemn: „am dat, în sfârşit, la pace cu Dumnezeu” (v. Sfântă indignare). Chiar dacă nu ezită a recunoaşte farsa, „momeala” etc. şi se simte „tras pe sfoară” de „zămislitor”, Arhitectul – stăpân al Universului cel plin de „neînţelesuri”: „Stăruie‑n cer şi pe pământ/ mari semne de întrebare,/ ţi‑e greu a‑l crede pe cuvânt/ pe cel ATOTPUTERNIC,/ nicio credinţă, nimic sfânt,/ te zbaţi şi‑ţi place‑n ghearele,/ neantului,/ la marginea fără de margine/ nu‑ţi vine‑a crede ochilor,/ pare că TOTUL nu e!” (v. De‑a credinţa). Sau în alt loc: „Un şarpe (şarpele veninos al îndoielii)/ mă încolăceşte cu dragoste mare,/ îmi sunt tot mai vrednic de spânzurătoare,/ şi mă întreb, ca orice păcătos,/ dacă „viaţa lumii” nu‑i totuşi/ „vis al morţii eterne”/ (moarte, şi ea trecătoare)” (v. Sfârtecări).
Un interogativ, aşadar, neîncrezător într‑o „nouă venire” sau în legenda reînvierii, deplorând viaţa pe fugă, curgătoare, acel „ciot de viaţă” cu o biografie „umplută de fleacuri” pe planeta‑caricatură, poetul constată că „adevărul a fost dat pe uşă‑afară/ fără ca cineva să observe” (v. Blândă demenţă). Şi tot el, invocând un acţionar „mai de sus” sau „reuniunea de apoi”, se va întreba, deloc candid: „Dar dacă lumea/ n‑are nici un Dumnezeu?!/ Dar dacă are?!”. Încât, inevitabil, o monografie consacrată lui Calistrat Costin era pe ţeavă. Atras de „subiectul C.C.”, cum mărturiseşte, Grigore Codrescu a întocmit o micromonografie vioaie (Ironicul reflexiv Calistrat Costin, Rovimed Publishers, Bacău, 2013), cercetând meticulos biografia şi opera şi conchizând, implacabil, că avem de‑a face cu un ironic grav, reflexiv. Shakespeareolog în juneţe, dându‑şi licenţa (la Universitatea ieşeană) cu Al. Dima, făcând ceva „purici” prin învăţământ, lansat în ziaristică, fiind prozator, scenarist, traducător (Tristan Tzara, Pierre Morency), dramaturg, director de instituţii, fost preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, prezent, printre „ateneeni”, din 1972 (e drept, cu sincope; „recuperat” de Radu Cârneci), Calistrat Costin este, în primul rând, poet. Aşa îl ştie lumea, zice respectuos monografistul, atent la „mişcările enigmatice” care i‑au marcat traseul existenţial/ profesional. Omul, dotat cu un barbişon „maiorescian”, e impetuos, impunător, dinamic, sociabil. Poetul, trăind scindat, între metafizic şi cotidian, se recomandă, însă, drept „un bârfitor la colţ de Univers” (titlul unui volum din 2007); iar comentariile sale (profiluri, cronichete, editoriale) sau seria de interviuri, exploatând apetitul convorbirist de altădată, dezvoltă, neîndoielnic, perspectiva hedonistă. Inventariind, cu o „plăcere cinică”, şi alte titluri (precum Despre viaţă, Albatros, 1977), Grigore Codrescu ne reamintea că poetul, intrat „pe contrasens”, e şi un fost romancier, închegând cândva un ciclu epic, cu bune pagini de epocă. Arşiţa (1981), de pildă, rescris, ar putea fi un savuros roman politic.
Polivalent, cheltuindu‑se ca umorist, satirizând „năravurile lumeşti” (cf. Vlad Sorianu), abordând, cu rafinament cultural, „diverse chestiuni”, Calistrat Costin poate lăsa, păgubitor, la o privire superficială, impresia neseriozităţii. Or, „tandreţea ironică” (I.B. Lefter) şi „abilitatea prozodică” (Eugen Simion) fac casă bună în scrisul său, expansionist, vervos, dezinvolt. Câteva miniaturi oferă, sperăm, o convingătoare demonstraţie: „Miroase‑a neant,/ trupul sufletului meu/ a cam obosit –/ credeam că „niciodată”/ e doar un simplu cuvânt…” Sau: „Păsări de pradă,/ în cer miroase‑a sânge –/ ce parfum divin!” Şi, în fine, avertizându‑ne că „substanţa timpului e colbul” (v. Cronoliză), mucalitul C.C., ca liber cugetător, gata de „a beligera”, denunţă „farsa lui suntem”: „Mi‑e foarte greaţă,/ m‑am săturat de viaţă,/ viaţa de mine…/ Reînvierea de‑apoi/ n‑ar mai avea rost, Doamne!”
Chibzuind la întremarea lumii, printre atâtea „boleşniţe”, rătăcind prin meandrele Istoriei (cu atâtea lecţii inutile), autorul denunţă risipa de vorbe. Şi, firesc, constata că, „în zborul spre neant”, tot mai bună‑i tăcerea. Se contempla autoironic şi ne anunţa, aruncând câte o biată „metaforicuţă” sau inventând specia „reparadoxului”: „Sătul de lume/ m‑aş ascunde, dar unde?!/ Mi‑am căutat loc/ în gaură de şarpe/ şi‑am dat de alţi veninoşi”. Inevitabil, „hăituit de năluci”, punea în dezbatere Problema poeziei. Pentru a conchide implacabil: „fiecare ins, cuvântător au ba, pe poezia lui piere”. Îl putem contrazice? Calistrat Costin merită recitit.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
