Personalitate de anvergură a criticii şi istoriei literare româneşti, romancier, publicist, Adrian Dinu Rachieru s‑a impus, în ultimul deceniu, cu mai multe sinteze critice asupra relaţiei dintre literatură / cultură şi politică, între care: Romanul politic şi pactul ficţional (două volume, 2015, 2018), extinzând cercetarea la literatură, în ansamblu, printr‑o masivă abordare din care a apărut, în 2021, la Editura Eikon din Bucureşti, primul volum, Politică şi canon literar (697 de pagini), propunând culturii noastre o nouă faţă a fenomenului literar, dimensiune tratată doar ca problemă de fundal în istoriile literare de până acum. Punctul de vedere sociologic şi politic este însă permanent susţinut de criteriul estetic, ca reper hotărâtor, perioada istorică vizată de critic fiind 1944‑2021, cea mai bulversată şi bulversantă din istoria Europei, fără a se neglija cele patru‑cinci „bătălii canonice”, de la Eminescu până azi.
Traseul restrâns al investigaţiei lui Adrian Dinu Rachieru este marcat de trei mottouri care ţin locul de prolog / uvertură sau invocaţie către „muzele” politicii la epopeea traversată de cultura română în contextul istoriei europene şi mondiale, de la proletcultism la moartea postmodernă a literaturii. Nicolae Manolescu: „Niciodată, de altfel, canonul n‑a părut a fi impresionat direct de politic”. Mihai Zamfir: „Politica s‑a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar”. Sorin Alexandrescu: „Cred că a venit, în sfârşit, timpul să se încheie supremaţia canonului estetic în literatura română (…). Iată de ce nu doresc nici o (nouă) bătălie canonică, ci doar abandonarea oricărui canon”. Asta după ce Sorin Alexandrescu a scos în evidenţă cele patru personalităţi tutelare care au câştigat cele patru bătălii pentru canon din ultimele două secole, dacă nu considerăm canon propriu‑zis realismul socialist: Titu Maoirescu (canonul eminescian din epoca marilor clasici), G. Călinescu (biruinţa definitivă a esteticului ca împlinire anunţată de Maiorescu, „divinul critic” operând cu sintagma „poetul naţional”), apoi E. Lovinescu (realizarea sub semnul sincronismului european) din perioada interbelică, şi, în fine, Nicolae Manolescu, pentru literatura neomodernistă şi cea postmodernistă postbelice, până la o anume „saturaţie” de canon menită să ducă la dispariţia canonului însuşi, deci şi la moartea esteticului, înlocuit cu est‑eticul, ideea „testamentară” a fiicei fostului câştigător E. Lovinescu, Monica Lovinescu. Iată, pe scurt, simplificând la maximum, evoluţia literaturii române de la Eminescu la Mircea Cărtărescu. Astăzi, o bătălie pentru alt „canon”, pare să fie complet inutilă. Şi totuşi, tocmai acum, Adrian Dinu Rachieru crede că e necesară o istorie sub semnul Politică şi canon literar. Poate fiindcă politica a dat cea mai grea lovitură canonului estetic, cum ne previne Tudor Arghezi în mottoul reţinut de Rachieru la introducerea numită Politica şi literatura: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica în nici o formă”.
Ion Simuţ observă, atrage atenţia criticul timişorean, că animaţia publică din România în jurul canonului literar „şi‑a uitat originile”, recte cărţile criticului american Harold Bloom (cea mai importantă fiind Canonul Occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, tradusă în două ediţii la Grupul Editorial Art din Bucureşti), încât dezbaterile s‑au transformat într‑o gâlceavă a obscurizării criteriilor, cu o înverşunare a reconfigurării canonului „prin rocade fragile, nejustificate estetic”, obligându‑ne „să constatăm că, până la urmă, nu canonul, ci canonizarea suscită interes”. O „canonizare” fundată pe criteriile modei, fabricatoare de liste din care sunt izgoniţi toţi cei indezirabili, din alte grupări politice şi culturale, „canonizarea” căzând în ridicol „prin autocanonizare”, încercând „să‑şi arondeze un loc în spaţiul canonic”. Din acest punct de vedere, Sorin Alexandrescu avea perfectă dreptate să eliminăm ideea de canon din arsenalul culturii, de vreme ce devine un pandant al partizanatului politic, evocând ridicola, dar lucrativa „disidenţă autocronică” (Paul Goma). Astfel, fondul teoretic al canonului cade în grotesc, rămânând „neelucidat”, listele de circuit public înmulţindu‑se, „conservând nu atât condiţionările multiple (interdisciplinare) ale canonului, acel set riguros de standarde / reguli, ci mai degrabă «viciile» lui, încălcând / ignorând o cutumă bloomiană: «intervalul‑tampon»”. Adică cele două decenii de după moartea creatorului care probează sau nu existenţa unei singularităţi canonice, cu îndrituirea consacrării canonicităţii sale sub intemperiile vremurilor. Canonizare (în cazul valorilor autentice) şi decanonizare (în cazul supraevaluaţilor, în timpul vieţii, dar şi al autocronicilor).
Spre a feri canonul de primejdia unor ficţiuni intelectuale, cum le numeşte Mihai Zamfir, Adrian Dinu Rachieru reaminteşte cele trei condiţii bloomiene întemeietoare: „1) Nici un critic nu face canonul, el fiind o operă colectivă; 2) Canonul funcţionează în variante naţionale; 3) El are ca fundament esteticul, este un cumul de singularităţi şi propune / impune o listă în prefacere, confirmând lovinesciana mutaţie a valorilor” (p. 31). Mutaţie verificabilă prin relecturi şi revizuiri critice. Ceea ce înseamnă totuşi că opera criticilor este o componentă organică a canonului, fără a fi creaţia lor. Dublaţi de dimensiunea istoriei şi istoriografiei, criticii nu pot ignora nici micile valori creatoare de fundal, şi chiar de atmosfera anxietăţilor canonice ale unei culturi contracarabile de ceea ce Bloom a numit Şcoala Resentimentului, ajunsă, în postmodernitate, la cote antiestetice de nimicire a singularităţilor în frunte cu Shakespeare şi constantele canonice naţionale.
Cert e că Harold Bloom vede, aş zice eminescian, condiţia naşterii şi evoluţiei canonului occidental, ca descins/ rupt din canonul biblic, veriga intermediară fiind Dante, care îşi considera Divina comedie drept un al doilea Nou Testament, pentru a se împlini în singulara operă a lui Shakespeare, devenită centrul iradiant al Canonului literar, iar prin extensie, cultural. Ceea ce l‑a determinat pe Harold Bloom să observe: „În toată istoria filozofiei nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi”. Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s‑a bazat prea mult pe filozofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein”[1]. Centralitatea canonică este de ordin ontologic, în pofida celor care consideră că e un construct artificial de care civilizaţia şi cultura modernă se pot lepăda, cum preconiza şi Sorin Alexandrescu. Ontologia arheului eminescian explică această „naturaleţe” a imaginii pădurii în ghindă pe care poetul român a sesizat‑o îndeobşte la „divinul brit”, în sens prebloomian: „Ca Dumnezeu te‑arăţi în mii de feţe / Şi‑nveţi ce‑un ev nu poate să te‑nveţe” (Cărţile, 1876).
Adrian Dinu Rachieru dedică un întreg capitol locului central în sânul canonului literar şi cultural românesc ocupat de Eminescu. A elimina canonul estetic dintr‑o cultură înseamnă, în cazul românesc, a‑l izgoni pe autorul Luceafărului din centrul spiritualităţii noastre, simultan cu geniul lui Shakespeare, cum poruncesc cutumele universitare „corect politice” din Statele Unite şi de aiurea. Iată şi replica nimicitoare a unui scriitor de talia lui Dumitru Radu Popescu: „Cine poate trăi în România fără să‑l iubească pe Eminescu este un om liber, foarte puternic, fiindcă el poate trăi şi fără Biblia numită Shakespeare!”[2] S‑a ajuns până acolo încât Adrian Dinu Rachieru vorbeşte de o „cruciadă” antieminesciană, facilă şi zgomotoasă care nu poate emite decât etichetări precum „terorism cultural”, menit să distrugă confortul noilor „progresişti”: „Eminescu, devenit simbol identitar, reprezintă, neîndoielnic, o ţintă «privilegiată» în această cruciadă. Acuzele curg: instituţia criticii literare e condamnată, failibilitatea unor Istorii e de ordinul evidenţei, clasicii ar practica (post-mortem, fireşte) terorismul cultural. Previzibil, «teroristul» Eminescu e primul pe lista acuzaţilor. Aşadar, pentru cultura română, problema Eminescu rămâne un nesfârşit război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Eminescu a fost «un organ complet», constatase încă G. Ibrăileanu şi vocaţiile sale paralele (dualismul poezie / «ziarism») păreau unora inexplicabile (cazul lui Lovinescu), deplângând «irosirea de energii»”.
Ca şi limba română, în viziunea lui Emil Cioran, Eminescu răzbună „neantul valah”, dovedind şi din acest punct de vedere că Dumnezeu le‑a dăruit românilor o minte inaccesibilă mediocrităţilor cu fumuri elitare, dar şi unor intelectuali atinşi de doctrine transnaţionale. Pe de altă parte, „vrajba” pe care ar întreţine‑o dualismul eminescian este una dintre hibele obscure ale reducţionismului logic de tip cartezian, specific doctrinelor partizane, în vreme ce Eminescu gândea într‑o logică dinamică a contradictoriului, cum a numit‑o Ştefan Lupaşcu, cel care, în ultimii ani ai vieţii, a recunoscut că filosofia Stării T vine din Eminescu, din ontologia lui Archaeus[3]. Eminescologia românească (mai puţin cea străină) suferă de o boală grea, trufaşă, supusă la ceea ce Constantin Barbu numea codul invers, iar Nicolae Georgescu – nodul gordian, de nedezlegat fără sabia logicii carteziene. Comentatorii poetului au căzut mai mereu în capcanele oglinzii care ispitesc minţile slabe la ghicitură, ca în oglindă, cum spune Evanghelistul, înfricoşându‑se să stea cu Adevărul faţă către faţă. În consecinţă, exegeţii tind să creadă că adevărul este imaginea inversă, din oglindă, pe când acolo se află totdeauna o anamorfoză. Doar două exemple, vechi, încă din timpul când trăia Eminescu, consecinţele durând până azi. Eminescu a fost etichetat ca reacţionar, de către scribii de la ziarul advers, „Românul”, şi aşa a rămas până la Ovid S. Crohmălniceanu (în proletcultism) şi până la Lucian Boia sau Ioan Petru Culianu (în luminoasă democraţie!). Zadarnic a încercat să spună poetul că eticheta nu are nimic negativ, în ce‑l priveşte, ci, dimpotrivă, e supremă laudă[4]. La această concluzie s‑a ajuns abia recent, epitetul reacţionar însemnând drumul către adevărata modernitate (Virgil Nemoianu, Antoine Compagnon, Jean Sévillia ş.a.).
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Harold Bloom, Canonul Occidental, trad. din engleză de Delia Ungureanu, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, p. 38.
[2] Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vânt, Editura Pallas Athena, Focşani, 2015, p. 226.
[3] Vezi L.M. Arcade, L’autre ciel chez Eminescu et Lupaşcu, „ARA Journal”, Davis, California, 1991.
[4] „Maniera noastră de‑a vedea – spune Eminescu – e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate acestea deosebite şi neatârnând câtuşi de puţin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într‑un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare (s. n.), epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n‑o admitem decât în înţelesul pe care i‑l dă fiziologia, reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos (s.n.) contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său” („Timpul”, 17 august 1879).
Theodor Codreanu
