„Unirea cea mare”

Anul 1918, în ciuda marilor umilinţe şi sacrificii îndurate, a adus României cea mai frumoasă împlinire din întreaga sa istorie modernă: unitatea politică a tuturor românilor. Aşa gândeau atunci cei mai mulţi dintre români. Prima provincie care s‑a unit cu ţara a fost şi aceea care fusese ocupată de străini cel mai târziu, anume Basarabia (răpită de ruşi în 1812). Cum se ştie, din cadrul său, sudul, adică ţinuturile (judeţele) Cahul, Ismail şi Bolgrad, fuseseră redate Moldovei şi, implicit, României între 1856 şi 1878. După mai bine de o sută de ani de ocupaţie, Basarabia revenea într‑un stat românesc (acum în România) într‑o stare de înapoiere deosebită, menţinută astfel de Imperiul Ţarist. În urma revoluţiei din Rusia, Imperiul Ţarist a ajuns în pragul prăbuşirii. Ideile de stânga şi bolşevice au pătruns până în cele mai îndepărtate provincii, unde s‑au creat, după modelul din metropolă, soviete (consilii). Această tendinţă a cuprins şi Basarabia. În paralel, se afirmau plenar forţele naţionale locale moldoveneşti. Astfel, în aprilie 1917, s‑a creat la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc (în frunte cu Vasile Stroescu), care milita la început autonomia Basarabiei. Organul de presă al partidului era ziarul „Cuvânt moldovenesc”, la apariţia căruia anumiţi refugiaţi din Transilvania şi Bucovina au avut o notabilă contribuţie. În acelaşi timp, forţele conducătoare ale Ucrainei urmăreau anexarea Basarabiei la această ţară pe cale de a se naşte.

Încă din toamna anului 1917, s‑a format la Chişinău Sfatul Ţării, un fel de parlament (organ reprezentativ cu rol legiuitor) ales democratic al populaţiei dintre Prut şi Nistru, care a decis iniţial desprinderea Basarabiei de Rusia şi autonomia sa. În condiţiile date, mai ales prin conturarea pericolului bolşevizării ţării, se impunea intervenţia armatei române la est de Prut. Intervenţia Armatei României în Basarabia, derulată între decembrie 1917 şi martie 1918, s‑a desfăşurat în baza unei înţelegeri dintre aliaţii din Antanta şi a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti, având, de asemenea, acordul Puterilor Centrale. Împrejurările politice şi strategice ale prezenţei armatei române în Basarabia se leagă de incapacitatea conducerii provinciei de a controla situaţia în nou înfiinţata Republică Democratică Moldovenească, ameninţată de presiunile forţelor bolşevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii ruse. Un alt element semnificativ a fost interesul major al Regatului României de a beneficia, cu acordul reprezentanţilor Antantei şi ai Puterilor Centrale, de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într‑o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus şi în contextul în care Moldova Occidentală, ameninţată de foamete, nu avea acces (pe fondul dezordinilor din Basarabia) la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut şi Nistru. În fine, în interiorul noii „republici”, forţele patriotice româneşti traversau o perioadă de conştientizare a necesităţii unirii cu ţara şi evoluau de la faza desprinderii de Rusia, a autonomiei şi independenţei spre alăturarea la Regatul României.

În fruntea mişcării erau Ion Inculeţ, Constantin Stere, Vasile Stroescu, Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, Alexei Mateevici, Simion Murafa şi alţii. În anii 1917‑1918, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru, fostă gubernie rusească pentru mai bine de un secol, şi‑a proclamat autonomia, apoi desprinderea de Rusia, a devenit Republica Moldovenească Independentă, pentru ca apoi să se unească cu România. Ultimul act a fost opera aceleiaşi instituţii numite Sfatul Ţării, în care erau reprezentate toate păturile socio‑profesionale şi minorităţile naţionale. În Sfatul Ţării erau 156 de deputaţi, dintre care 105 erau români moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Instanţa legislativă a decis cu majoritate de voturi, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu Regatul României. Voturile s‑au împărţit astfel: 86 de deputaţi au votat unirea cu România, 36 s‑au abţinut, trei au votat împotrivă, restul fiind absenţi.

Telegrama lui Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia, adresată regelui Ferdinand I (11 martie 1918): „M.S. Regelui – Iaşi,

În numele Sfatului Ţării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestăţii Voastre expresiunea credinţei neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu ţara‑mumă vede chezăşia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura naţională şi dreptatea socială. – Al Majestăţii Voastre prea plecat servitor, – Ioan Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia” (Bogdan Murgescu, coord., Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, p. 277‑278).

Declaraţia de unire a Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918):

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de Neam, pe baza principiului, ca noroadele singure să‑şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România.

Această Unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul român.
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.
3. Competenţa Statului Ţării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelorzemstvelor^[1] şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.
4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămâne în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentantul Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7. Doi reprezentanţi vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

Basarabia, unindu‑se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de‑a pururea şi pentru totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan” (Basarabia şi basarabenii, alcătuire, studii şi comentarii de Mihai Adauge şi Alexandru Furtună, Chişinău, 1991, p. 246–247).

Mai rămâneau românii din Imperiul Austro‑Ungar, care în timpul războiului fuseseră obligaţi adesea să lupte contra propriului popor. Drama acestor oameni a fost surprinsă cu talent de Liviu Rebreanu în romanul „Pădurea spânzuraţilor”.

La sfârşitul Primului Război Mondial, în noiembrie 1918, în timp ce Austro‑Ungaria se recunoaşte înfrântă, românii şi ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendicau simultan unirea ţinuturilor unde erau majoritari cu Regatul României şi, respectiv, cu nou proclamata Republică Populară Vest‑Ucraineană. Chestiuni grave au apărut la negocierea frontierei, deoarece ambele comunităţi voiau oraşe importante precum Cernăuţi, Rădăuţi sau Siret. Românii, la iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, convocaseră la Cernăuţi, încă în octombrie 1918, o adunare naţională română numită „Adunarea Constituantă”. Aceasta, sub preşedinţia fruntaşului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Naţional format din 50 membri din toate judeţele şi păturile sociale, avându‑l ca preşedinte pe Iancu Flondor. În condiţiile în care forţele ucrainene făceau presiuni de preluare a puterii administrative în Bucovina, trupele militare ucrainene au ocupat o mare parte a Bucovinei. În aceste circumstanţe, în 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Naţional Român adresată Guvernului României, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuţi, „pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orice neam şi credinţă împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere” (fragment din proclamaţia generalului Iacob Zadik, lansată din avion). Este de menţionat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaţilor prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Trupele ucrainene au părăsit oraşul Cernăuţi, fără a trage un singur foc, retrăgându‑se spre Galiţia (la 9 noiembrie 1918), iar uzurpatorii şi susţinătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea şi au fugit din Cernăuţi.

Consiliul Naţional Român a aprobat la 12 noiembrie legea fundamentală a Bucovinei, prin care puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român în frunte cu Iancu Flondor, format din miniştrii Sextil Puşcariu, Dorimedont Popovici, Nicu Flondor, Gheorghe Sârbu, Radu Sbiera, Ipolit Tarnavschi, Maximilian Hacman, Vasile Marcu, Aurel Ţurcanu, Cornel Tarnovieţchi şi Octavian Gherghian. Consiliul Naţional Român a convocat, pentru ziua de 15/28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii populaţiei provinciei (români, germani, polonezi, ucraineni, evrei etc.). Congresul a votat în unanimitate (este vorba despre unanimitatea celor prezenţi, care au recunoscut legitimitatea instituţiei), cu sprijinul majorităţii reprezentanţilor germani şi polonezi, „unirea necondiţionată, pentru vecie, a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României”. Majoritatea reprezentanţilor ucraineni şi evrei bucovineni au refuzat să participe la şedinţa Congresului General, căruia nu‑i acceptau legitimitatea deplină. Ulterior însă, mulţi dintre liderii acestor populaţii conlocuitoare au recunoscut unirea Bucovinei cu România.

După luarea istoricei decizii, Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit „Rege şi Domn Liberator şi Purtător de grijă al Bucovinei”, rugându‑l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestăţii sale Bucovina eliberată.

Moţiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918):

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s‑a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerând că fii ai acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de‑a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară şi a cotropirii păgâne;

considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de‑a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să‑i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;

considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;

considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire;

considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n‑au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţă că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într‑un stat naţional unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s‑au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia austro‑ungară s‑a zguduit în temeliile ei şi s‑a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi‑au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României” (Basarabia şi basarabenii, alcătuire, studii şi comentarii de Mihai Adauge şi Alexandru Furtună, Chişinău, 1991, p. 264–266).

Fragment din vol. Istoria României moderne, Editura Ideea Europeană, 2019
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

 

Notă:
^[1] Vechi unităţi administrative din Imperiul Rus.

Ioan‑Aurel Pop

Total 1 Votes

0

1