Andrei Tică
Despre profesorul meu de farmacologie
Abia terminasem primii doi ani de Medicină, doi ani „de coşmar”, în care mă întrebasem de mii de ori de ce am dat la facultatea asta, unde îmi omor mintea cu toate oasele, muşchii, nervii, bacteriile şi organitele celulare. Intrasem, în sfârşit, în spital. Venea o boare de medicină aşa cum mi‑o imaginam eu. Scăpasem de tot? Nu! În anul trei se preda atunci, ca şi acum, Farmacologia. La fel de aridă! M‑am dus la primul curs de Farmacologie, obligat, forţat (atunci se făcea prezenţa şi la cursuri), m‑am aşezat resemnat în bancă, gândindu‑mă că vor urma, iaraşi, două ore de scris şi de plictiseală. Peste cinci minute a intrat, pe atunci, Domnul conferenţiar universitar dr. Victor Voicu. Jovial! „Prea jovial”, m‑am gândit eu, pentru disciplina pe care o preda. Prima surpriză care mi‑a desfăcut un strop pleoapele: venise fără catalog! „Minunat”, mi‑am zis, „poate o mai răresc cu prezenţa la cursul acesta”. A început cursul: treptat, treptat, ca într‑o poveste frumoasă pentru copii, noi, cei prezenţi în sală, am început să lăsăm somnul cu care venisem înzestraţi de acasă, să nu mai jucăm „x şi zero”, să nu ne mai uităm la frumoasele noastre colege şi să ascultăm…
Au trecut două ore ca o secundă! Eram toţi uimiţi şi impresionaţi: „Ce curs!” Venisem la Facultatea de Medicină să învăţ să tratez oamenii şi eram fermecat de receptori şi mesageri celulari!… Asta după ce, repet, „îmi ajunseseră” primii doi ani…
…Şi cursurile se succedau! De la un loc „vânat” de toţi, în ultimele rânduri, unde orele de curs treceau mult mai uşor, ajunsesem să mă îngrămădesc în primele rânduri, poate nu atât ca să nu pierd nimic din ce se prezenta, cât, mai ales, să studiez arta de a preda, o artă dusă către perfecţiune! Să predai ceva extrem de arid şi să faci un amfiteatru să vibreze este o calitate extrem de rară! Aceasta înseamnă un mare dascăl! Abia peste 5 ani, când am ajuns de cealaltă parte a catedrei, am realizat că fiecare frază era rodul unui mare talent, dar şi al unei imense strădanii să pară atât de „natural” şi de spontan. Totul părea simplu şi frumos!… Ceea ce s‑a dovedit, atunci când m‑am apucat realmente să învăţ (evident că în sesiune, ca orice student respectabil), cu totul fals! Era un munte de informaţie, majoritatea extrem de aridă, dar care sunase în prezentările profesorului Victor Voicu „extrem de simplu” şi, poate şi mai ciudat, extrem de atrăgător! Nu era deloc!
A urmat sesiunea din iunie, în care Farmacologia era, atunci, examen de an. Mai mult, era de notorietate faptul că examenul cu Profesorul Victor Voicu era o mare piatră de încercare în facultate, inclusiv copii ai unor cadre didactice de marcă din instituţie realizaseră, pe pielea lor, acest fapt… Recunosc că, în acel an, pentru prima dată, am profitat de faptul că eram şef de serie şi puteam să am un „oarecare avantaj” în ceea ce privea programarea examenelor şi am pus Farmacologia primul examen. Îmi amintesc exact: 3 iunie 1987. Am învăţat 23 de zile. Niciodată nu am „pierdut” mai multe zile pentru un examen. Am tras cele trei subiecte şi am răspuns. Au urmat trei întrebări. Eu am fost foarte mulţumit! Învăţasem mult şi îi dovedisem profesorului Victor Voicu că sunt bun! Chiar începuse să‑mi placă Farmacologia! Dar D‑sa a clătinat uşor din cap şi, zâmbind cu subînţeles, a conchis: „Azi e o zi frumoasă! Ai nota 10!”. Cerul mi‑a căzut în cap! Am mers acasă şi mi‑am promis că, dacă voi mai avea ocazia, voi încerca să‑mi îmbunătăţesc imaginea în faţa D‑sale! Pentru că, aşa cum am susţinut mereu, fără să mă ascund, cu inconvenienţe majore uneori: Profesorul Victor Voicu a fost ultimul meu mare profesor al Facultăţii noastre de Medicină.
A venit Revoluţia din 1989 şi sistemul a început să se deschidă. În 1991 terminam stagieratul. Nu ştiu cum, probabil că de Sus mi s‑a dat curajul şi l‑am întrebat pe dl conf. univ. dr. Victor Voicu dacă nu are nevoie de cineva la disciplina de Farmacologie. Aveam în faţă o personalitate uriaşă: un bărbat în jur de 50 de ani, impecabil ca atitudine şi ţinută, devenit între timp Profesor universitar la Facultatea de Medicină din Craiova, Profesor Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, general maior în armata Română. Dar poate mult mai important era faptul că devenise şeful Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Armatei, adică şeful unei instituţii care avea o responsabilitate imensă pentru siguranţa României!
Emana putere şi autoritate, dar, paradoxal, în acelaşi timp, o amabilitate copleşitoare. M‑a întrebat: „Sigur vrei să vii la Farmacologie? Vrei să faci cercetare în laborator?” Am răspuns afirmativ, iar concluzia D‑sale a fost: „Vorbim!” „Vorbim” a însemnat că, în sesiunea imediat următoare, a scos la concurs un post de preparator la disciplina de Farmacologie, Facultatea de Medicină, atunci în cadrul Universităţii din Craiova. Odată intrat în colectivul disciplinei, am început să aflu din istoria acesteia. Totul a început în 1971, când un grup de tineri entuziaşti, extrem de valoroşi, au venit la Craiova să facă o şcoală de medicină. Mai toţi erau fie „prea valoroşi”, fie „elemente destabilizatoare” în viziunea Partidului (comunist), care nu executau întru totul ordinele mai marilor vremii, aşa că fuseseră „externalizaţi” din instituţiile de învăţământ superior din Bucureşti şi nu numai.
Profesorul Victor Voicu a „fabricat” laboratoarele de Farmacologie din Facultatea de Medicină de la „zero absolut” şi a început să facă cercetare şi la Craiova. Oricum făcea şi la Bucureşti, dar dorea „naşterea” unei şcoli de Farmacologie şi iniţierea unei activităţi de cercetare în acest domeniu şi la Craiova! Voia să facă mult mai mult decât i‑ar fi fost comod prin poziţia D‑sale în cadrul Armatei Române. Mai mult, la început, fiind vânat de diferiţi „oameni de bine”, a fost reclamat că activează doar două zile în cadrul facultăţii noastre (restul zilelor aflându‑se în Bucureşti) şi este remunerat cu salariu întreg! Replica nu s‑a lăsat aşteptată: „Decât un salariu pentru cineva care nu face mai nimic, mai bine două salarii pentru cineva care face într‑adevăr ceva, în două locuri!”
Din cauza legislaţiei postdecembriste, pentru că devenise între timp profesor universitar la UMF „Carol Davila” din Bucuresti şi, totodată, general maior în Armata Română, nu a mai putut fi remunerat în cadrul Facultăţii de Medicină din Craiova. Aceasta nu l‑a împiedicat să continue, din 1990 până în anul 1995, să ţină cursurile de Farmacologie la toţi studenţii de anul III! Aceasta înseamnă pasiune de dascăl! Aceasta înseamnă menire de creator de şcoală!
De curând, deci, la peste 25 de ani de la acea perioadă, a fost o discuţie legată de un proiect de colaborare între mine şi o instituţie de învăţământ superior medical din ţară şi s‑a luat în consideraţie o posibilă poziţie a mea de profesor asociat la respectiva instituţie, pentru a legifera colaborarea. Singura problemă a fost că trebuia să existe un contract de remunerare în ceea ce mă priveşte. Când am spus că nu doresc nici un ban, ci doar să facem „ceva constructiv”, atitudinea generală a fost: „Cine a mai văzut ca cineva să dorească să facă multe, foarte multe deplasări şi să muncească fără plată, aşa, din pasiune?” Probabil că s‑au gândit şi la un posibil examen psihologic…
Profesorul Victor Voicu a făcut toate acestea timp de peste 5 ani!
În anii care au urmat, fiind conducător de doctorat la Craiova, am avut ocazia să văd câţiva doctoranzi ai D‑sale aduşi de la Bucuresti şi să le audiez tezele de doctorat. Nu de puţine ori am auzit, „prin spate”: „Dacă mi‑o mai întorcea o dată (teza de doctorat…), îi dădeam foc şi renunţam!”
Pe mine m‑a acceptat la doctorat în anul 1995 şi am reuşit să susţin teza abia în 2002, după 7 ani! Am gustat şi eu din plin plăcerea de a scrie şi rescrie, şi rescrie, şi rescrie fiecare frază, fiecare
cuvânt… Şi‑a ales întotdeauna la doctorat oameni promiţători (nu discut despre persoana mea), care au şi confirmat ulterior: unul a devenit Decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul UMF „Carol Davila” din Bucureşti şi, ulterior, creatorul şi editorul şef al revistei Farmacia, unul – decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, unul – directorul Spitalului Floreasca din Bucureşti, unul Directorul Institutului „Victor Babeş” din Bucureşti. Şi, cu toate astea, fiecare îşi rescrisese de un număr nedefinit de ori teza de doctorat. Profesorul Voicu a fost şi este un mare perfecţionist! Problema este că D‑sa nu a înţeles că ceea ce D‑sa făcea în dimineţile de sâmbătă (rezervate întotdeauna pentru studiu şi scris, în rest având un program infernal), alţii nu puteau să facă în mult mai mult timp.
Vorbeam adesea cu D‑sa, încercând să ajung să discutăm câte o problemă la Bucureşti şi urma, invariabil: „Să încercăm, dar vezi că mâine dimineaţa mă duc la Centru, apoi la Academie, la prânz mă întâlnesc cu… (evident, o personalitate), apoi sunt aşteptat la Guvern, seara mă duc la o recepţie la Parlament etc. Poimâine dimineaţa… (şi urma iarăşi un şir interminabil de întâlniri, şedinţe, cursuri etc). Deci, când vii exact?” Întotdeauna am fost uluit când mai are timp de cercetare, de scris şi de publicat. Eu aveam din plin, dar publicam la un nivel care nu suporta comparaţie.
Dar poate cea mai elocventă dovadă a uriaşei personalităţi a profesorului Victor Voicu am avut‑o în anul 1995, când a organizat Conferinţa Naţională de Farmacologie în Bucureşti. Nu mai intrasem niciodată în Cercul Militar Naţional! Deosebit de frumos! Era prima dată când participam la un astfel de eveniment, parcă desprins din poveştile copilăriei: sala, oamenii, mesele, toate (după mine) perfecte, strălucitoare! Cei de acolo se ştiau între ei şi discutau amical, îşi trimiteau zâmbete etc. La un moment dat, conversaţiile s‑au întrerupt, iar întreaga atenţie s‑a întors către intrare, unde, jovial, ferm, zâmbitor şi cald, dar totodată emanând autoritate, sosise Profesorul Victor Voicu!… Şi toată seara aceea, parcă desprinsă dintr‑un climat de poveste, s‑a învârtit în jurul D‑sale!
În 2004 am devenit Şeful disciplinei de Farmacologie, Facultatea de Medicină, UMF din Craiova şi am încercat, împreună cu colegii mei, să organizăm al V‑lea Congres Naţional de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică, cu participare internaţională, la Călimăneşti‑Căciulata. A fost un real succes! Au fost circa 250 de participanţi, în condiţiile în care în România numărul farmacologilor era, atunci, în jur de 80! Cei prezenţi ne‑au felicitat şi ne‑au rugat să mai organizăm altul în curând. În cuvântul de încheiere, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a mulţumit participanţilor pentru efortul de a fi prezenţi şi ne‑a felicitat în mod cu totul deosebit pe organizatori pentru acel Congres! Dar nu a suflat nici o vorbă despre faptul că, în absenţa sponsorilor, D‑sa a rezolvat, „din umbră”, cea mai dificilă şi, poate, cea mai importantă parte a Congresului: finanţarea! A fost copleşitor să‑l ascult: o modestie exemplară alături de o fericire pură şi nestăpânită că cei „crescuţi” de D‑sa au realizat un lucru deosebit! Mult mai mult decât dacă l‑ar fi realizat personal!
Pe parcursul a peste 25 de ani de când am avut onoarea să lucrez cu D‑sa am realizat impresionanta sa activitate de cercetare: 21 de brevete de invenţie; două brevete europene; 57 de articole şi alte 60 de lucrări publicate în Web of Science Core Collection; 7 proiecte de cercetare naţionale sau internaţionale ca director, coordonator a trei proiecte SIPOCA ale Academiei Române etc. Toate acestea şi multe altele au stat la baza a numeroase distincţii de excepţie: 2 medalii de aur, Salonul Internaţional al Invenţiilor, Eureka, Bruxelles, 1992; Medaille d’or, Salon International des Inventions, Geneva, 2001; Premiul Academiei Române „Daniel Danielopolu”, pentru monografia Mecanisme farmacologice la interfeţe membranare, 1994; Ordinul „Virtutea Militară” în grad de ofiţer, noiembrie 2002; Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler, decembrie 2002; Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de ofiţer, 2014. Şi, tot ca rezultat al întregii sale cariere de cercetător, creator de şcoală şi medic, a fost ales membru al Academiei Române în anul 2002. Mai mult, personalitatea D‑sale a fost confirmată prin două mandate de Secretar General al Academiei Române, între anii 2012‑2016, respectiv 2014‑2018, şi prin prezentul mandat de Vicepreşedinte al Academiei Române (din anul 2018).
În 2017 este ales membru corespondent al Academiei Naţionale de Medicină din Franţa, ca o recunoaştere a valorii şcolii româneşti de farmacologie.
Domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost şi este, aşa cum am mai subliniat, un pasionat creator de şcoală! Nu a obosit niciodată să investească în oameni! Poate unul dintre foarte puţinele defecte ale D‑sale este că, din păcate, nu de puţine ori, cei în care a investit încredere şi muncă, atunci când au devenit „puternici” i‑au întors spatele, sau chiar mai mult… Şocant pentru mine a fost, legat de astfel de evenimente complet neplăcute, să nu zic de‑a dreptul dureroase, că domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a continuat, când s‑a întâlnit cu cei amintiţi, să le zâmbească, să le strângă mâna, să le vorbească cu o căldură absolut „anormală”, din punctul meu de vedere, pentru situaţia dată! Niciodată cu gând de răzbunare! Acesta este un caracter puternic! Pentru unul dintre cei mai „iluştri” şi mai „aprigi” reprezentanţi ai acestui „grup”, care avea o mare problemă de sănătate, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu s‑a implicat intens pentru a se realiza un transplant, fără care, evident, evoluţia celui în cauză ar fi fost… Şi nu este singurul caz! Multiple by‑pass‑uri şi stent‑uri pentru un alt „membru al grupului”, care a contribuit la înlocuirea domnului acad. prof. dr. Victor Voicu din funcţia de Preşedinte al Agenţiei Naţionale a Medicamentului (ANM), agenţie pe care D‑sa a înfiinţat‑o! A sprijinit, de‑a lungul multor ani, ascensiunea copilului unui alt „membru”, care a făcut tot ce i‑a stat în putere ca să‑l înlocuiască în poziţia de lider al Farmacologiei româneşti. Şi lista poate continua…
Este drept că înlocuirea de la Şefia ANM s‑a datorat, în primul rând, faptului că nu a ascultat „recomandările” puternicilor zilei, autorizând omologarea şi punerea pe piaţă doar a medicamentelor într‑adevăr corespunzătoare normelor naţionale şi europene. Acest fapt a atras imediat „antipatia” şi, ulterior, nominalizarea altor persoane, probabil mult mai „maleabile” şi mai „înţelegătoare” faţă de economia de piaţă!…
Dar poate cea mai puternică, gravă şi lungă campanie negativă la adresa D‑sale a fost declanşată de refuzul şi de lupta de a nu ceda ansamblul de clădiri ce aparţinuseră Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare ale Armatei din strada Rosetti! Clădirea, fiind extrem de valoroasă prin locaţie şi întindere, a reprezentat, în mod evident, o foarte importantă ţintă financiară. Luptându‑se cu morile de vânt, într‑o societate a cărei valoare permanentă şi unică este banul, a pierdut procesul. A pierdut procesul pentru D‑sa, dar puţini ştiu că, prin desfiinţarea Centrului, România a rămas complet lipsită de apărare împotriva oricărui atac biologic sau chimic! Domnul acad. prof. dr. Victor Voicu se lupta pentru România, iar politicienii, strict pentru bani! Au câştigat cei din urmă! Să ne ferească Dumnezeu de… Acum, în clădirea Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Armatei, cu rol vital în apărarea ţării, este scris: „Restaurant, Pub & Grill”… Asta nu înseamnă că, după toată campania negativă respectivă, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu „s‑a potolit”! Acum luptă pentru restituirea către Academia Română a altor clădiri şi bunuri! Nu pentru D‑sa, ci pentru Academia Română, pentru identitatea noastră culturală!
Pentru mine, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost, în mod constant, un simbol, o stea călăuzitoare. M‑a sfătuit, m‑a sprijinit, m‑a crescut! Toată activitatea mea academică i‑o datorez! Nu de puţine ori m‑a dojenit în felul unic al D‑sale: fără prea multe vorbe, doar din priviri. Aş fi preferat să intru în pământ, să mă certe în cel mai sever mod, dar să nu mă privească aşa…
După ce tatăl meu a început să mă călăuzească de Sus, Victor Voicu a devenit singurul meu părinte spiritual! Marele regret este că, în ciuda imensului sprijin oferit, nu m‑am putut ridica la nivelul la care şi D‑sa şi eu l‑am fi dorit, în special în ceea ce priveşte continuitatea de creator de şcoală şi de promovare a Farmacologiei, conform importanţei pe care o are în medicină!
În urmă cu câteva săptămâni, m‑am întâlnit cu o colegă de breaslă, în vârstă de 51 de ani, de asemenea fostă studentă a domnului acad. prof. dr. Victor Voicu, dar care a ales o cu totul altă specializare decât Farmacologia. Plimba primul ei copil, de 4 luni, şi la întrebarea mea, din politeţe: „Cum îl cheamă?”, mi‑a răspuns: „Victor, după numele Profesorului Victor Voicu, şi Andrei, după numele fiicei sale – Andreea!”. În plus, nu mai este nimic de zis…
Ovidiu‑Alexandru Băjenaru
Un om providenţial
Există oameni providenţiali, persoane care, dincolo de valoarea lor intrinsecă, în domeniul în care sunt specialişti, au realizări cu totul remarcabile de care oricine poate afla studiind curriculum vitae al acestora, dar au şi o misiune cu totul specială pe care nu şi‑o propun în mod voit, dar care se conturează în timp, prin modul de evoluţie al altor persoane şi al sistemelor sociale, academice, profesionale lângă care sau în care aceşti oameni providenţiali îşi manifestă prezenţa şi influenţa. O astfel de persoană providenţială este, în opinia mea, Domnul acad. prof. Victor Voicu, pe care anul acesta îl aniversăm pentru împlinirea a 80 de ani de viaţă! Cunoscându‑l, ne putem pune întrebarea dacă oare 80 de ani de viaţă sunt mulţi sau puţini? Oricum, somatic şi intelectual această vârstă nu se observă la Domnia Sa decât prin înţelepciunea sa remarcabilă şi prin vivacitatea sa fizică şi mintală care îi poate pune în dificultate pe mulţi alţi oameni care au o vârstă cronologică semnificativ mai mică! Şi probabil că aceasta este voia lui Dumnezeu, ca astfel de oamneni providenţiali să aibă o longevitate nu numai biologică, dar, în primul rând, spirituală, pentru a‑şi împlini menirea în societatea în care trăiesc.
L‑am cunoscut personal pe Domnul acad. Victor Voicu în urmă cu peste 20 de ani, când părea la fel de tânăr ca acum. La acea vreme, deja general în armata română, era profesor universitar de farmacologie şi toxicologie şi conducea serviciile medicale şi centrul de cercetări medicale ale armatei; ne‑am cunoscut cu ocazia prezentării primei mele cărţi de autor, pe care am scris‑o împreună cu un foarte bun şi regretat prieten comun, profesor universitar de psihiatrie, în care abordam, într‑o nouă viziune în neurologia din ţara noastră, unul dintre domeniile de cel mai înalt interes ştiinţific în lume în zilele noastre, cel al tulburărilor neurocognitive în bolile neurologice. Ceea ce m‑a uimit de la această primă întâlnire cu Domnul acad. Victor Voicu a fost faptul că, fără multe explicaţii din partea noastră, a înţeles imediat şi în profunzime semnificaţia cărţii noastre pentru sistemul medical, deşi nu făcea parte din domeniul specialităţii Domniei Sale, drept pentru care, fără nici o reţinere, ne‑a sprijinit să publicăm această carte într‑o editură foarte prestigioasă.
Apoi, de‑a lungul anilor ne‑am mai întâlnit adesea cu ocazia mai multor manifestări ştiinţifice medicale şi în timp am realizat cu adevărat cât de mare este anvergura şi profunzimea gândirii sale ştiinţifice, precum şi calităţile sale de cercetător într‑un domeniu biomedical de mare complexitate şi cu multiple interferenţe interdisciplinare.
Câţiva ani mai târziu, am avut ocazia să‑i descopăr şi calităţile excepţionale de organizare şi înţelegere largă şi în acelaşi timp detaliată a problemelor sistemului medical din ţara noastră, lucrând mai mulţi ani împreună atât în comisiile terapeutice ale Ministerului Sănătăţii, cât şi în primul Consiliu ştiinţific al nou înfiinţatei Agenţii Naţionale a Medicamentului, pe care Domnia Sa le‑a prezidat la vremea respectivă şi în care eu eram reprezentantul specialităţii mele – neurologia.
Astăzi pot spune, privind în urmă, dar şi în prezent, că în mare măsură datorită viziunii clare, de mare deschidere şi complexitate a Domnului Profesor Victor Voicu, asupra modului în care ar trebui să se realizeze asistenţa medicală modernă în ţara noastră, s‑au pus bazele organizării sistemului medical terapeutic actual, dar care, din păcate, nu a mai evoluat semnificativ după plecarea sa din acele instituţii, şi concentrarea activităţii sale în cadrul Academiei Române.
De aceste probleme însă Domnia Sa este profund preocupat în continuare, şi astăzi încearcă din nou să fie de ajutor de pe poziţiile sale din Academie, poziţii dobândite în ultimii mai mult de 10 ani: preşedinte al Secţiei medicale, secretar general şi acum vicepreşedinte al celei mai prestigioase instituţii a elitei ştiinţifice, culturale şi spirituale a poporului român.
Timpul a trecut şi în ultimii ani, după ce şi eu am devenit membru corespondent al Academiei Române, în Secţia medicală prezidată de Domnul acad. Victor Voicu, am reuşit să descopăr încă noi şi noi calităţi ale acestui om providenţial, nu numai pentru sistemul medical românesc, dar şi pentru destinele Academiei, în condiţiile atât de complexe ale zilelor noastre.
În aceşti ultimi ani am reuşit să‑mi fac o idee nu numai despre calităţile sale de medic, cercetător, om de ştiinţă şi profesor, dar şi despre extraordinara sa cunoaştere şi deschidere spre cultură, istorie şi spiritualitate, despre energia inepuizabilă pe care în permanenţă o foloseşte pentru întărirea şi dezvoltarea Academiei Române, pentru repunerea în valoare în conştiinţa poporului român, a tradiţiilor şi valorilor sale naţionale, nu numai în planul ştiinţei, dar şi în cel al culturii, istoriei şi spiritualităţii sale. Este o muncă şi o luptă în care este profund angrenat cu toată energia tinereţii sale spirituale, dar şi a înţelepciunii celor 80 de ani pentru care mă alătur tuturor celor care‑i urează: La Mulţi Ani, cu multă sănătate şi tinereţe fără bătrâneţe!
L. Gherasim
Omagiu
Când mă gândesc la acad. Victor Voicu, după ce l‑am cunoscut de un şir lung de decenii, cuvântul sau titlul care îl defineşte este „un om de acţiune”. Acad. Victor Voicu, dincolo de activitatea neîntreruptă şi cu obiective bine definite pentru fiecare etapă, reprezintă un mod de viaţă totdeauna dinamică, cu idei şi activităţi noi.
Îl cunosc pe Victor Voicu din epoca înfiinţării Facultăţii de Medicină (actualul UMF Craiova), când un număr de specialişti tineri, entuziaşti şi tenaci au pus bazele unei structuri universitare noi, necesară nu numai în aria Olteniei. Victor Voicu a adus în 1972 la Facultatea de Medicină din Craiova, pentru experienţa sa universitară de la UMF Bucureşti şi din Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare Bucureşti. Preocupările şi temele de Farmacologie şi Toxicologie, limitate în ţara noastră în altă perioadă, au rămas pentru Victor Voicu dominante în activitatea următoare, ca universitar şi cercetător. La Facultatea de Medicină Craiova, în calitate de conferenţiar, şef disciplină, a pus bazele disciplinei de Farmacologie şi a colaborat dinamic şi eficient, a format elevi pentru echipa disciplinei, colaborând fructuos cu disciplinele preclinice ale medicinei craiovene.
Prof. Victor Voicu a continuat din 1990 şi până în prezent activitatea universitară la UMF Bucureşti, unde a adus idei noi în organizarea şi structurarea primei catedre universitare integrate de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie. Problemele de Toxicologie – sub aspectele biochimice, farmacologice şi terapeutice – aduse în prim‑plan de Victor Voicu şi‑au găsit materializarea în formarea de specialişti şi structurarea unităţilor de Toxicologie din Spitalele de Urgenţă din toată ţara.
Paralel cu învăţământul universitar, Victor Voicu a condus ca director – timp de 26 de ani – Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare (Ministerul Apărării Naţionale), unitate cu profil special în domeniul protecţiei toxice, bacteriologice şi radiobiologice. Activitatea sa dinamică de conducător şi cercetător a adus în aria medicinei domenii noi şi sensibile din lumea modernă, ca, de exemplu, radiobiologia, mijloace de protecţie în radioprotecţia chimică, farmacologia, toxicologia şi terapia în intoxicaţiile cu pesticide organo‑fosforice.
Activitatea de universitar şi cercetător a acad. Victor Voicu a fost dublată de‑a lungul anilor de activitatea de autor de cărţi (monografii, volume didactice) şi publicaţii ştiinţifice în reviste din ţară şi străinătate. Peste 20 de volume prezintă – în special – problema de farmacologie generală, toxicologie, chimioterapie antineoplazică, psihofarmacologie, efectele nocive şi limite adverse ale substanţelor antipsihotice şi a drogurilor de abuz.
Prin abordarea unor teme noi în farmacologie şi toxicologie, acad. Victor Voicu se dovedeşte a fi un farmacolog complet, cu viziune largă, privind nu numai rolul benefic, dar şi limitele agenţilor medicamentoşi în terapeutică şi impactul acestora în societatea modernă.
Academia Română l‑a primit pe Prof. Victor Voicu ca membru corespondent (1991) şi membru titular (2001) pentru valoarea sa ca cercetător, deschiderea către probleme noi în farmacologie, realizările în viaţa universitară şi conducerea dinamică şi eficientă a unor instituţii medicale.
În viaţa Academiei Române, Acad. Victor Voicu a ocupat funcţii de conducere – 8 ani ca Secretar General şi în prezent Vicepreşedinte şi 10 ani ca Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale. În toate aceste funcţii şi responsabilităţi, acad. Victor Voicu a avut şi are spirit dinamic, punând ideile şi acţiunile în ordinea lor firească, rigoare, eficienţă şi consecvenţă în urmărirea obiectivelor majore ale Academiei Române. Bun cunoscător al legislaţiei, acad. Victor Voicu s‑a dovedit şi se dovedeşte un interlocutor avizat şi eficient în relaţiile cu instituţiile Statului (Parlament, Guvern), subliniind şi susţinând principiile şi valorile Academiei Române, ca cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă al României.
Acad. Victor Voicu a adus în prim‑plan problemele medicale din ţară, ca, de exemplu, în Proiectul de Ţară, colaborarea cu Ministerul Sănătăţii pentru analiza Programelor de sănătate, Registrelor Naţionale pentru probleme majore medicale (bolile cardiovasculare, cancer, bolile cerebrovasculare).
Omul Victor Voicu este mai mult decât activitatea universitară, ştiinţifică, academică. Are capacitate largă de comunicare, de analiză şi decizie, pentru lucrări mari sau aparent mici. Este un bun coleg şi ştie să lege prietenii statornice. Depăşind interesul pentru ştiinţele medicale, acad. Victor Voicu are în minte şi în suflet Şcoala, Cultura şi Istoria Naţională.
La mulţi ani, Domnule Acad. Victor Voicu!
Flavian‑Ştefan Rădulescu
Alături de Profesorul meu
De la început mi‑am propus să scriu o singură pagină în care să încerc să înşirui, prin fraze scurte, momentele importante trăite alături de Profesorul meu. Mă simţeam în siguranţă, convins fiind că fiecare cuvânt se va aşterne firesc. Profesorul meu, farmacologul clinician şi toxicologul, de a cărui privire învăţasem de la cei din jur să mă feresc, a clădit o viaţă întreagă şi a ştiut să proiecteze în viitor, înţelegând trecutul. Îmi aduc aminte de primele articole ştiinţifice la care am colaborat. Am păstrat multe din paginile scrise în creion pe care le‑am găsit pe biroul Domniei Sale, în aşteptarea unor discuţii lungi şi interesante. Profesorul meu stătea în faţa calculatorului, verificând referinţele bibliografice sau datele experimentale. Urmau întotdeauna întrebări şi schimburi de argumente prin care organofosforicele, reactivatorii, psihotropele, procesele metabolice, legarea de proteinele plasmatice sau distribuţia prin bariera hematoencefalică deveneau un întreg. Alături de Domnia Sa, principiile şi clasificările biofarmaceutice au fost aplicate unor entităţi terapeutice noi sau unor compuşi toxici, propunând abordări ştiinţifice noi în analiza unor fenomene biologice complexe. Domeniul farmaceutic a găsit sprijinul expertului care a propus pentru prima dată direcţii de cercetare a medicamentului, coerente, bazate pe o analiză atentă a infrastructurii şi a resursei umane existente. A prezidat primele manifestări internaţionale organizate în România sub egida unor instituţii prestigioase precum Federaţia Internaţională Farmaceutică sau Asociaţia Americană pentru Ştiinţe Farmaceutice. A fost unul dintre principalii iniţiatori ai armonizării legislaţiei în domeniul medicamentului şi este un susţinător constant al produselor generice, ca element esenţial pentru asigurarea accesului la medicamente şi al dreptului la sănătate. Dar, înainte de toate, rămâne Profesorul, cel care întreabă, aşteptând răspunsuri de la el însuşi, nu doar de la cei din jur.
Ce am învăţat de la Profesorul meu în cei mai bine de zece ani de când mi‑a vorbit pentru prima dată? Rigoarea, optimismul şi perseverenţa. Văd în Domnia Sa Omul care îmi vorbeşte cu mare dragoste despre familie, cei de acasă şi cei din laborator, din prezent sau din trecut, colaboratori şi Profesori ai Profesorului. I‑am cunoscut prin relatările sale pe cei care l‑au format, de la Maestrul George Vraca la Profesorul Alfred Teitel. Am cunoscut fondatorii cercetării farmacologice şi toxicologice, numele mari ascunse în spatele instituţiei pe care continuaţi să o numiţi Şcoală Românească de Medicină şi Farmacie. M‑a învăţat să‑i recunosc şi să‑i apreciez la adevărata lor valoare, să fiu mândru de trecut şi să cred în noi toţi.
Simt că trebuie să îi mulţumesc Academicianului Victor Voicu pentru multe lucruri, ştiute doar de mine sau de mulţi alţii. Îi mulţumesc pentru privirea‑gândire, pentru mâna întinsă, pentru învăţătura respectului şi pentru respectul învăţăturii.
