„Domnii mei, în istorie nu se poate pleca din strictul şi purul prezent, doar dacă nu eşti în esenţa ta un spirit definitiv primitiv, inapt de un act critic şi reflexiv. Sau dacă eşti pregătit să comiţi o nouă barbarie, absolut modernă sau post-modernă, crezându-te apt de a-i judeca de pe un scaun înalt şi unic pe cei de dinaintea ta după nişte criterii care, pe măsura vremurilor pe care le trăim în acest început de mileniu, prind tot mai mult o turnură a fugii sau a ironiei faţă de orice ne aminteşte de esenţe.” (Nicolae Breban)
Orientate ieri în vântul Istoriei care bătea dinspre răsărit, suricatele s-au conformat fără crâcnet noilor cerinţe ale gândirii politic-poliţieneşti. Iar cel mai mare cenzurat de regimul comunist (ministrul Culturii: Constanţa Crăciun, alias Helena Vinţi, 1912-2002), care i-a refuzat moştenirea, este Brâncuşi. Soclul Rugăciunii, plasată de mâna sculptorului în mai 1914, în cimitirul Dumbrava din Buzău, a rămas gol. Copia a fost furată şi ea. Dar n-ar fi trebuit Câţa (alintată astfel de italienistul Al. Balaci) să acopere uriaşa pagubă provocată de respingerea moştenirii Brâncuşi? Întrebaţi de ce nu se 
găsesc bani pentru Cuminţenia pământului în ţara marilor şpăgi? Poate pentru că marele gorjan e autorul sintagmei temelia temeiului, adică tradiţia. Şi ea trebuie demonetizată.
Gherlele s-au umplut, în anii cincizeci, dezastruoşi, dar şi martirici, de trădători vânduţi „anglo-americanilor”, de „bandiţi” anticomunişti. Să fi ajutat cumva, ca Steinhardt, sau să nu fi denunţat un membru al mişcării legionare? Te mânca puşcăria pentru „tăinuire”.
Istoria recuperatoare a martirilor a fost interzisă pe motiv că ar fi fost legionari sau bănuiţi că ar fi fost legionari. De ce rămân aproape necunoscuţi eroii rezistenţei din munţi, ucişi ori întemniţaţi? Pentru că au respins colectivizarea silnică sau pentru că au fost acuzaţi, pe drept sau pe nedrept, de legionarism, ba chiar de simpatie legionară, de cele mai multe ori nedovedită? Se re-instaurează cenzura ideologică, dacă îl scoatem pe Basarab Nicolescu simpatizant legionar pentru că a fost prieten cu Vintilă Horia? Şi putem continua în acelaşi mod: pe Mircea Handoca, pentru că a fost prieten cu Eliade, incriminat (de Crohmălniceanu) ca fascist, chiar pe Mihail Sebastian, mai ştii?, pentru că s-a arătat discipol fidel al lui Nae Ionescu, foarte fidel, colaborând număr de număr la „Cuvântul”, până când revista n-a mai apărut.
Mie mi se năruie încetul cu încetul iluziile privind libertatea opiniei, de vreme ce „gânditorii în cheie naţională”, spre a le spune ca Theodor Codreanu, au fost etern persecutaţi: până-n moarte şi dincolo de ea, ca „elemente necorespunzătoare”. Ia să-i citezi ca personalităţi modelatoare pe Eliade, pe Ernest Bernea, pe Nae Ionescu, pe Noica… Ţuţea a scăpat de infamii, în viaţă fiind, pentru că era în pragul Marii Treceri. Nu şi Iorga, nu şi Blaga, nu şi Crainic, nu şi Gyr, nu şi Vladimir Streinu, nu şi Anton Dumitriu. Şi de ce nu plac unora cele 5 porunci formulate de Ţuţea? Iată-le: să fii bun creştin; să dai totul pentru Neam şi Ţară; să respecţi femeia; să fii onest cu tine şi cu semenii; să fii bun profesionist, dar capabil să te bucuri de performanţa celuilalt.
Din raţiuni de echilibru, ar trebui să le urmăm, nu să ne isterizăm ciclic privind „fascismul” lui Ţuţea, ca şi cum el ar fi inventat „abatorul istoriei”. Şi-mi amintesc de arhiepiscopul Valerian Trifa (rudele lui au fost ucise-n public, să bage frica-n oameni), acuzat că şi-ar fi ocultat trecutul fascist-legionar. Chiar Pacepa, în Orizonturi roşii, susţine că Securitatea ar fi pus la dispoziţia guvernului american documente false despre acte criminale, de care nu s-ar fi făcut vinovat. Când Moses Rosen a fost întrebat dacă l-a văzut pe Trifa ucigând evrei, rabinul a răspuns cinic: „Nici pe Hitler nu l-am văzut”. Aşa că Trifa a fost exilat dintr-un exil în alt exil.
Revenind la oile negre recente: scrie presa că V. Tismăneanu n-a scăpat prilejul să protesteze contra faptului că preşedintele Iohannis a acordat (la propunerea consilierului prezidenţial Andrei Muraru) o distincţie domnului Octav Bjoza, şeful Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, şi anume, Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler. Scos simpatizant legionar, neo-nazist şi aşa mai departe. A protestat Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, cum altfel? Dar Elie Wiesel, porumbelul păcii, n-a strigat triadic că România a ucis, iar Ion Iliescu s-a grăbit să-l medalieze?
Şi aici trebuie să-i dau dreptate lui Dan Culcer: dacă există un „antisemitism larvar”, e urmare a agitaţiei Katz-Florian. Postsocialist, Nicolae Grigorescu a fost etichetat antisemit pentru tabloul Evreul şi gâsca. S-a vrut ca din DEX să se scoată cuvintele ţigan (cu Ţiganiada cu tot?), jidan, jidov; deşi jidov nu era peiorativ (vezi Caragiale, vezi Goga). Cât despre Maximilian Katz, susţine că evreii n-au posturi, „nu trăiesc şi nu activează” în sânul societăţii. Ar fi în pericol cei 3000-3500 de evrei bătrâni? Mă îndoiesc.
Toleranţa românilor e nemărginită dacă nu ne putem comemora martirii închisorilor conduse de minoritari, iar Radu Ioanid vrea puşcărizare pentru cazuri de incitare la ură sau discriminare. Victimele arderii de tot au fost şi evrei, şi români, deopotrivă.
Emisia numismatică a BNR – Patriarhii – s-a „bucurat” de protestele Muzeului Holocaustului din SUA. A fost patriarhul Miron Cristea legionar sau prim-ministru? În 1920, Înălţarea a fost declarată zi de cinstire armată a Eroilor; patriarhul s-a implicat în identificarea, dezgroparea şi reînhumarea oaselor Eroilor.
Cât despre Maria Banuş, muza şcolii de Literatură din Kiseleff numărul 10, cerea să eliminăm din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind… legionare. (Cred că e un diavol răspunzător de prostie dacă şi G. Călinescu s-a autocenzurat: în ed. a IV, din ‘ 64 a Vieţii lui Mihai Eminescu, scotea din sintagma: „român verde de tip carpatic” cuvântul incriminant verde).
În fapt, literatura populară a avut şi are destui inamici, poate şi din cauza unei poezii folclorizate: „La Chilia şi Tătaru / Bate Maromet cu parul / De la Salcia la Vale / În Dobrogea-i numai jale.” Acest N. Maromet, fost măturător de stradă, ajunsese, prin PCR, comandant al penitenciarului Jilava şi locotenent-colonel. Inventator al bătăii cu „biciul de nisip”, după mărturia lui Const. Popilian, student la Drept, condamnat în ‘49 la 3 ani de închisoare corecţională, era mereu gata să împuşte: „Şi pe-pe voi ţă-ţărăniştilor, şi pe voi le-legionarilor, pe toţi.” În închisoarea lui, Jilava, a fost cea mai mare rată de morţi, zilnic; pensionat de Drăghici, a devenit plasator la un cinematograf. Atrocităţile n-au fost pedepsite.
Cât despre Alianţa Pentru O Românie Curată, cred că e vorba mai degrabă de o Românie curăţată de cei în derivă incorect politică. Academiciana SAR-e în lupta pentru laicizarea Evangheliştilor. Piesă premiată, pesemne, pentru scena de sex oral Iisus – Maria – Magdalena. Iar preşedinta de Think-tank e cuprinsă de fiori la gândul că un adept declarat al lui Petre Ţuţea va resuscita… legionarismul în primăria capitalei. Iute, într-o campanie de 10 zile, pe cal alb şi-n cămeşe cu diagonală. Nu, „mai admirabila doamnă” Alina Mungiu Pippidi nu degustă „un borş identitar uniform”. O dezgustă. Cât despre scena de sex din Evangheliştii, o fi „interpretare liberală a scripturilor” sau o fi exemplificat „un stadiu animalic al fiinţei”, pentru care îi acuză, aşa, în dorul lelii, pe românii „reduşi mintal”?
După GDS, care monitorizează fascismul şi antisemitismul, Marian Munteanu compromite valorile liberalismului. Liderul din ‘90 al Pieţei Universităţii, etichetat „neolegionar” şi „ultranaţionalist”, ar fi fost pericolul cel mare, nu profetologul Brucan. După 20 de ani, e numai bun de lichidat ca demon naţionalist antidemocratic. Atunci, în ‘90, Iliescu – FSN vedea în „golani” elemente duşmănoase, agenţi acoperiţi „adăpaţi” de fantome legionare, replica Zonei libere de comunism fiind: „Las-o jos că măcăne!”
Petru Ursache şi cu mine am stat strânşi în perimetrul zero al Zonei libere aproximativ o săptămână. „Golanii” nu erau nici neolegionari, nici neofascişti, nici „naţionalişti de grotă”. Atunci, Marian Munteanu, după bătaia „minerilor” care aproape că l-a omorât, a fost arestat şi închis două luni la Jilava. Eliberat greu, la presiuni naţionale şi internaţionale. Am participat şi la demonstraţia în alb. Ce s-o fi întâmplat după, ştie „şarpele cu ochelari”, dar nu spune. Ce ştiu eu este că, pentru CNA, există delictul „exces de patriotism”, de care a fost învinuit recent (şi amendat) moderatorul Bogdan Rareş, după ce l-a invitat în emisiune pe M. Munteanu. Vă aduc aminte că, în vremuri staliniste, în Basarabia, eticheta „agent al românismului” te trimitea la închisoare. Şi nu mai ieşeai de acolo; cazul sociologului Petru V. Ştefănucă, acuzat ca fascist şi antisemit. Or, acuzele de acest tip s-au reactivat; ceea ce e corect din p.d.v. politic, nu şi din p.d.v. istoric, se acceptă. Opinia contrară trebuie considerată un fel de sodă caustică şi mă întreb dacă o politică civilă nu poate fi şi civilizată.
Ţuţea nu şi-a văzut, în viaţă, nici o carte publicată. La fel Gyr, după puşcărie. Şi se vorbeşte de cultura noastră rasistă şi antisemită. Pe banii noştri, dacă N-ul din titlul institutului de studierea Holocaustului (INSHR) e prescurtarea vocabulei naţional.
Spus limpede: fac parte dintre „pârliţii” de obligaţi lui Eminescu, lui Blaga, lui Voiculescu, lui Crainic, lui Mircea Vulcănescu, lui Vintilă Horia… Nu mă întreb, ca experţii fostului ministru Adrian Curaj, de ce ne(mai) trebuie istorie. S-o înlocuim cu ore de cultură civică sau aşa ceva? În socialism, se numeau ştiinţe sociale, iar noi, studenţii de atunci, le poreclisem ore de claxonism ştiinţific.
Să fie în regula şi în regulamentul organic al românului capul plecat sub sabie, obrazul drept întins la pălmuit? Sau vrem ca titlul lui Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă, să rămână actual? De ce? Pentru că suntem ascultaţi-controlaţi de „servicii”? Pentru mine ar fi un dar de la Dumnezeu să fiu auzită.
