Dacă adevărul e local (dependent de particularităţi de tot felul), de ce avem canale media globale? Ce propagă ele? Ce e obiectivitatea în lumea subiectivităţilor absolute şi a particularismelor categorice? De ce ar trebui să ne uităm în gura unor imagini care practică la scară globală relativismul epistemologic, etic şi epic? Ce anume le conferă legitimitate, dacă nu adevărul corespondenţă al logicii aristotelice? Relaţiile de putere? De ce nu e liber fiecare desiş să‑şi cioplească adevărul lui, care îi foloseşte la faţa locului? Dacă adevărul universal nu e determinat de principii universale – ale logicii aristotelice – de ce se propaga totuşi o „narativă” globală? De ce nu avem voie să fim provinciali sau idiomatici epistemologic, adicătelea să ne croim propriul adevăr‑destin?
*
În 1964, filmul britanic Carry On Spying, o parodie la filmele cu James Bond, vorbea de organizaţia globală criminală „the Society for the Total Extinction of Non‑Conforming Humans”: STENCH. Şefa organizaţiei era sinistra Dr Crow. Crezul Doctoriţei Crow şi al agenţilor acestei organizaţii era: „STENCH will prevail. STENCH is supreme!”.
*
E normal ca europenii să fie obosiţi. Au făcut multe, au făcut istorie. Multă. Şi ceva asceză pe parcurs. Nu pot să ţin cu bandele de tineri analfabeţi care dau într‑un nobil obosit, îmbătrânit, cu haitele care dau foc istoriei. Nu mă impresionează acest tip de energie barbară. Ţin cu aristocratul puţin fatigué care duce cu el o lume sau mai multe. Şi care, după ce îşi va trage sufletul, va trage şi spada din teacă.
*
Am ascultat cu atenţie afirmaţiile referitoare la imigraţia economică făcute de T.B. la podcastul dlui B. Dl T.B. prevede în jurul minutului 30 că în următorii 10 ani România se va trezi cu un milion de imigranţi din Asia, imigranţi economici care, spune el, se „autoinvită” în România, ajunsă ţintă de imigrare economică, adică ajunsă destinaţia, nu doar trambulina, a milioane de oameni care vor să scape din condiţiile lor mizere plecând spre zări mai bune. România a ajuns acum o astfel de zare.
Dl T.B. crede că fenomenul este bun pentru România, nu doar pentru că încurajează „o anumită mixitate” (e ceva gastronomic, de genul pancake mix?) şi o anumită „interculturalitate”, ci şi pentru că, explică domnia‑sa, ne va mai „destupa” şi dezbăra de xenofobie, care ar fi, conform dlui T.B., semnul unei anumite slăbiciuni identitare, al nesiguranţei identitare. Dl T.B. spune că naţionalismul constructiv şi sănătos e cel generat de construirea unei ţări, aşa cum au făcut elitele României în secolul al XIX‑lea, nu frica de cel diferit de tine, care ar caracteriza românii de acum.
Dl T.B. se lansează apoi în diferite afirmaţii asupra politicilor imigraţioniste din SUA şi Canada. Dar nu mai merg în acea direcţie, a relaţiei dlui T.B. cu lumea largă, ci mă opresc la relaţia dlui T.B. cu lumea mică a României şi a românilor.
De fapt, xenofobia nu e generată mai ales de nesiguranţa identitară, ci mai ales de siguranţa identitară, fapt dovedit şi de istoria grecilor antici şi a raportării lor dispreţuitoare la oricine nu le vorbea limba, şi de istoria englezilor la apogeul imperiului lor – care a fost şi apogeul expresiei „(damn) those bloody foreigners” mormăită continuu de John Bull –, şi de istoria Germaniei moderne, a Japoniei moderne ş.a.m.d. Xenofobia activă, manifestă, e rezultatul unei foarte mari încrederi în natura şi valoarea propriei identităţi.
În cazul românilor, reticenţa faţă de imigraţie nu ţine în primul rând de xenofobie/ nesiguranţă identitară, ci de asimilarea experienţei Vestului în privinţa imigraţiei. Care nu a funcţionat pentru popor, deşi a funcţionat pentru elitele politice şi corporatiste, care au reuşit să modifice structura demografică, să sfâşie ţesătura socială, să altereze rezistenţa politică şi să şubrezească statutul economic al naţiunilor europene cu ajutorul imigraţiei. Românii, mergând să lucreze în Vest, au învăţat din greşelile altora, au priceput cum stau lucrurile şi sunt extrem de prudenţi. Imigraţia în masă e un instrument al anarho‑tiraniei şi nu poate fi acceptată.
Exact aşa cum au fost şi elitele noastre din secolul al XIX‑lea, care au construit România refuzând încetăţenirea în masă a sutelor de mii de imigranţi veniţi în Moldova şi mai apoi în Principatele Unite/ România exact în deceniile când se consolida unirea românilor şi statul român modern. Vasile Alecsandri, Nicu Gane, Titu Maiorescu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Brătienii, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga şi mulţi alţii au fost de o mare prudenţă în privinţa imigraţiei, a rostului şi impactului ei. Şi naţionalismul lor constructiv a fost unul opus cu hotărâre imigraţiei şi încetăţenirii în masă a imigranţilor.
Cu asemenea elită precum cea de astăzi, care trage cu praştia propagandei ba în ferestrele bisericilor, ba în oamenii de pe stradă, nu e de mirare că românii se simt nesiguri pe ei. Pentru că se simt perpetuu atacaţi din interior şi de sus. De pe vremea elitelor din secolul al XIX‑lea nu prea i‑a mai apărat sau reprezentat nimeni cum se cuvine.
Nu poţi primi imigranţi în masă pentru că e boom imobiliar, adică pentru că se scurg către unii moguli de la noi sau din vecinătăţile Estului Sălbatic miliarde de bani scoşi la imprimantă pe care cineva îi spală investindu‑i prin viroagele şi coclaurile ţării noastre. Trilioanele scoase la imprimantă se vor isprăvi, bula imobiliară se va sparge şi noi vom rămâne să achităm devizul imigraţionist. Nu există nici măcar raţiuni economice care să susţină imigraţia în masă. Imigraţia în masă e o armă. Punct. Cineva investeşte în aceste fluxuri. E o bandă de asamblare a imigraţiei în masă. Faptul că unii nu văd acest lucru nu înseamnă că el nu e real şi semnificativ şi extrem de periculos. E un nou tip de război.
*
Alexandru Busuioceanu despre Vasile Pârvan şi lumea satului moldovenesc dintre dealuri de odinioară: „Copilăria şi‑a petrecut‑o însă nu în Basarabia, cu care legăturile lui erau numai îndepărtate, ci în Moldova de dincoace, printre acei ţărani isteţi, cuviincioşi şi fini până la ironie, despre care el avea să dea cele mai frumoase şi mai juste caracterizări. Amintirea acestei vieţi copilăreşti n’a invocat‑o nicăiri precis, deşi urma ei se poate simţi în tot ce Pârvan a scris despre ţăranii noştri. Simpatia pentru aceşti oameni simpli, cărora el le recunoştea toate virtuţile de inteligenţă şi înţelepciune, avea să‑l ducă până la concepţia unei întregi etici şi pedagogii naţionale, expusă în eseul întitulat Datoria vieţii noastre, unde se întemeia pe însăşi concepţia de viaţă şi pe psihologia acestor ţărani. Şi poate aceleiaşi copilării, din care păstra plină de duioşie amintirea mamei sale, poate armonioaselor privelişti moldoveneşti, de unde ne vine o literatură întreagă de temperamente înclinate spre lirism şi meditaţie, se datoresc multe din trăsăturile lui sufleteşti, din acea înclinare mai ales de a privi viaţa, nu întotdeauna cu tristeţe, dar, şi în clipele de bucurie, cu un sentiment elegiac, care era ca un accent particular al atitudinii lui sufleteşti” (text/conferinţă din 1933, reluat în volumul Ethos din 1941).
E plin de ciocoiaşi valahi şi de alte feluri care se prefac a nu înţelege timbrul Moldovei. Iată că un oltean de rasă ca Busuioceanu îl recepta şi aprecia ca atare. Şi nu era singurul.
E plin de ciocoiaşi din Moldova care doar se mândresc cu aceste pagini despre Moldova, fără a se simţi în vreun fel obligaţi să‑şi respecte blazonul, să apere această identitate. Toţi se grăbesc să‑şi convertească nobleţea trecută în crăiţari sunători azi. Se leapădă prin vânzare sau abandon. Suflete în tranzit.
Pârvan iubea lumea satului românesc. O iubea pentru că nu o ucisese şi nici nu o vânduse, adică nu o trădase. Tot discursul anti‑românesc de astăzi, tot dispreţul pentru naţia română vine de la cei care au trădat, vândut şi pervertit neamul românesc pentru 30 de arginţi. S‑a lucrat pe finanţări şi proiecte.
Pârvan extrăgea un întreg sistem etic de stoică nobleţe sufletească din modul de viaţă al ţăranilor noştri. Pentru ciocoii de azi nimic din toată istoria neamului nostru nu se ridică la înălţimea etică a unei singure pagini de ordonanţă UE. Ethos de slugi. E periculos să te laşi condus de slugi. E periculos şi să te laşi slujit de slugi.
*
„Toţi ştiau”. „Corupţia ucide”. „Toţi ştiau: Dar nu erau oameni”. „Fotografii cu G.F. cu textul «Nişte monştri»”.
Revoluţionarilor de boutique li se permite un discurs esenţialist, generalizant, care nu mai e îngăduit nimănui altcuiva. Forţa lor provine din libertatea generalizării. Libertate care e refuzată, cu metodă, sistematic şi sistemic, oamenilor normali. Oamenii normali sunt siliţi să‑şi apere normalitatea şi reperele confirmate diacronic, de‑a lungul istoriei, nuanţat, cu scuze şi note de subsol. Resetter‑ii au dreptul să‑şi apere minoritarul punct de vedere la modul cel mai generalizant şi esenţialist cu putinţă. DOAR EI sunt cei buni. RESTUL sunt răi, greşiţi, corupţi. Înfierează tot ce prind. Asta e cheia succesului: conectarea nişei minoritare cu discursul publicitar bazat pe generalizări vagi, dar ferme. E discursul demiurgic al maturului bubos, copleşit facial, la 45 de ani şi multiple centuri negre la varii arte şi trotinete marţiale, de coşuri.
*
Bun, cu azilele de bătrâni ne‑am lămurit. Toţi ştiau. Dar tăceau. Dar cu adolescenţii ce se întâmplă? Mister total. Aşa e acum. Sunt familii dezorganizate din cauză de emigrare din cauză de corupţie, din cauză de ciumă roşie. „Neşte degeneraţi”. Genetica e de vină. Pac.
Doar atât? Atât ştim? Altceva nu ştim? Nimic despre şcoală, despre dezagregarea ei cu program? Nimic despre sistemul cultural falsificat cu program de media controlate de o mână de oameni şi de corporaţii? Nimic despre mizeria de parenting şi despre „starea de bine” şi permisivitatea totală impusă de progresism? Nimic despre droguri? Nimic despre internet, games, violenţă, pornografie, cultura de festival şi asfixierea minţii prin esports? Nimic despre ideologizarea forţată care dă peste cap sistemul de valori şi stilul de viaţă al tinerilor? Nimic. Nu ştie nimeni nimic? Trecem senini pe trotinetă? „Oare de ce sunt dom’le adolescenţii din ce în ce mai violenţi?”. Răspunsul corect, conform paradigmei actuale: „– Dar de unde aţi inventat că sunt mai violenţi? Aşa au fost românii dintotdeauna”.
Deja văd că se lucrează intens, după metode acreditate, la „demitizarea” şcolii româneşti. Am citit în ultimele săptămâni tot felul de articolaşe plasate ici şi colo, în puncte strategice, care ne demonstrau că, de fapt, am fost dintotdeauna un neam de analfabeţi. Presimt că va apărea şi o carte de mare succes, la o editură prestigioasă, pe acest subiect. Asta ca să nu mai protestăm poimâine împotriva faptului că adolescenţii sunt din ce în ce mai violenţi şi mai analfabeţi, şi societatea din ce în ce mai deprofesionalizată. Pentru că aşa au fost românii dintotdeauna. Şi se vor găsi foarte mulţi care vor fi gata să jure că aşa a fost.
*
Normal ar fi să se deschidă saloane de tatuaj în şcoli. I‑ar pregăti pe elevi în mod activ pentru viaţa incluzivă, diversă şi echitabilă. I‑ar învăţa să se ferească de discriminare. Şi ar pune elevul în centrul procesului de tatuare.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
