Cărţile de proză ale Anei Blandiana (Cele patru anotimpuri, 1977, Proiecte de trecut, 1982, Sertarul cu aplauze, 1992, Imitaţie de coşmar, 1995, Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004) au, încă din titlu, ecouri, accente sau sugestii ale fantasticului. În Cele patru anotimpuri, naraţiunile au un suport fantastic dedicat momentelor esenţiale ale anului: Capela cu fluturi (Iarna), Dragi sperietori (Primăvara), Oraşul topit (Vara) şi Amintiri din copilărie (Toamna). Epicul stă sub tutela imaginarului oniric, atmosfera are o tentă vizionară, proiecţiile în fabulos favorizând imersiunile în trecut prin care limitele dintre real şi fantastic se dovedesc fluctuante, evanescente, amăgitoare. Emblematic este aspectul poematic al prozelor, în care epicul este atenuat şi esenţializat, coerenţa universului fiind articulată dintr‑o perspectivă onirică, romantică, fantasticul având o alură vizionară şi himerică, valorificându‑se o sumă de procedee privilegiate: o tehnică a gradaţiei, naraţiunea la persoana întâi singular, accentul plasat asupra ambianţei, în detrimentul tramei, cultivarea enigmaticului şi a aspectelor terifiante valorizarea unei fraze cu perioade ample, veridicitatea interiorizării percepţiei narative într‑o construcţie autobiografică de palimpsest. Fantasticul nu e rodul acumulării de evenimente, scene sau detalii, el provine din tratarea ambianţei, din relatarea unei întâmplări ce are darul de a contrazice flagrant habitudinile cititorilor. Fantasticul este reprezentat în opoziţie cu realitatea cotidiană, cum remarcă, în câteva caracterizări cu aer de program, chiar autoarea: „Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia”. Sau: „La urma urmei, a‑ţi imagina înseamnă a‑ţi aminti”. Interesul pentru fantastic al Anei Blandiana poate fi conectat şi cu activitatea sa de traducătoare a cărţii lui Michel de Ghelderode Povestiri crepusculare, volum emblematic pentru genul fantastic.
Al doilea volum de proză scurtă al Anei Blandiana, Proiecte de trecut, conţine unsprezece naraţiuni. Titlurile acestora au încărcătură simbolică, dar şi accente ale fantasticului: O rană schematică, Zburătoare de consum, La ţară, Reportaj, Cel visat, Proiecte de trecut, Gimnastica de seară, Invitaţie de coşmar, Lecţia de teatru, Rochia de înger, Biserica fantomă. Cele patru anotimpuri sunt reprezentate într‑o percepţie echilibrată, în care notaţia cotidianului şi fulguranţa himericului se întrepătrund. În naraţiunea Capela cu fluturi epicul şi poematicul se conjugă, relatarea la persoana întâi singular sporind gradul de subiectivitate. Personajul‑narator mărturiseşte că i‑a lipsit memoria, „acea facultate de a înregistra fără discernământ totul, acea atenţie continuă care face să‑ţi poţi aminti peste zece ani fraza banală, pe care colegul de masă a spus‑o între felul întâi şi felul al doilea”. În consecinţă, el nu reţine întâmplările, scenele, reprezentările, ci mai degrabă „un anumit sentiment dominant al lor, o anumită stare de spirit”. Se instaurează astfel o perspectivă insolită asupra realului, care favorizează glisarea înspre fantastic.
Întâmplările se derulează într‑o după‑amiază de la începutul lunii februarie, când, ieşind din casă, personajul‑narator descoperă cotidianul prin intermediul senzaţiilor, care, printr‑un fel de dereglare a percepţiei, conduce la o suspendare a temporalităţii, într‑o dicţiune narativă amplă, în care epicul este diminuat, dominante fiind descrierile de natură, impregnate de afectivitate, halucinaţie şi imaginar. Fantasticul este, aşadar, unul de atmosferă, căci rătăcirile pe străzile oraşului rezumă o simbolistică labirintică, un labirint al cărui centru este Grădina Fecioarei, spaţiu al misterului proiectat în miraculos şi fantastic de imaginaţia personajului‑narator. Intrând în biserica din Grădina Fecioarei, protagonista trăieşte un moment de tulburătoare emoţie, în ambianţa cu accente sacrale în care se regăsesc ecouri şi reflexe ale transcendenţei, în care relatarea la persoana întâi singular amplifică efectul de autenticitate. Conduita personajului exprimă pătrunderea în atmosfera miracolului, într‑un spaţiu interzis, cu irizări fantastice, reliefat prin dansul miilor de fluturi din capelă. Dansul fluturilor pare să fie echivalent al icoanelor, într‑un spectacol insolit, cu conotaţii fantastice, scriitoarea mizând pe ambiguitatea obiectelor, scenelor şi întâmplărilor, pentru a întreţine irizările miraculosului, scriitoarea pledând chiar pentru o „flatantă reprezentaţie poetică”, în care fluenţa şi minimalismul tramei joacă un rol emblematic. În capelă, eroina, fără identitate precisă, misterioasă, are parte de o întâmplare „stranie şi suspectă”, purtătoare a unui mesaj ezoteric, soteriologic, într‑un moment al zilei în care lumina se întrepătrunde cu întunericul, apariţia fluturilor în plin anotimp hibernal contrariind aşteptările cititorilor, prin transcenderea cotidianului. În teatrul din parc misterul se accentuează, spectacolul reluând dansul fluturilor, protagonista naraţiunii devenind martoră a unui mister inexplicabil, îndoindu‑se de memoria şi de facultăţile raţionale, căci, în tabloul ninsorii, se scufundă parcă într‑un peisaj himeric, în care se îngemănează fluturi, zăpadă, capelă, biserică, parc şi teatru, toate acestea devenind simboluri şi parabole ale unui edificiu al fantasticului magic, edificiu la care contribuie interogaţiile personajului principal. Chiar dacă epicul este sumar, accentul fiind plasat asupra descrierii, a ambianţei şi a feeriei peisajului, naraţiunea este articulată cu minuţiozitate, într‑un discurs epic atent regizat, beneficiind de o anumită circularitate constructivă, printr‑o tehnică a gradării efectelor şi accentelor fantasticului, finalul prozei fiind constituit de revenirea la imaginea iniţială a apartamentului, dominante fiind senzaţiile olfactive ce au declanşat aventura în spaţiul fantasticului, epilogul fiind reprezentat de o pisică cu înfăţişare cvasimitică ce are în gură un fluture albastru imens, alegorie a comunicării între sacru şi profan, între ceresc şi terestru.
Se conturează astfel un spaţiu halucinant, în care temporalitatea capătă o aură subiectivă, un spaţiu miraculos, în contrast cu realul banal, în care naratorul devine martor al unei lumi dezvăluite prin intermediul simţurilor, până când asistă la un accident insolit, după care se referă la revelatoarele apropieri dintre primăvară şi adierile dispariţiei. Natura este pentru Ana Blandiana un spaţiu al miraculosului în care adevărul se regăseşte sub semnul posibilului şi al fantasticului, imaginarul feeric fiind prezent prin numeroase laturi ale unui real insolit (iarba şi florile vorbesc, pe tulpini crescând capete de copii, într‑un amestec al regnurilor, naraţiunea înglobând straniul şi miraculosul, care transformă totul într‑un spectacol debordant, în final protagonista descoperind câmpul cu sperietori, în care se întrevăd chipuri de oameni, într‑un joc ambiguu al aparenţei şi esenţei, al misterului, al metamorfozelor temporale şi identitare insolite.
Naraţiunea Oraşul topit se regăseşte sub semnul verii, al căldurii şi al timpului reprezentat dintr‑o perspectivă inedită, a subiectivităţii şi intuiţiei, existenţa părându‑i-se protagonistei un fel de somn îndelung, marcat de vise, nelinişti, angoase şi confuzii. Fantasticul nu derivă, nici în acest caz, din acumularea de fapte, scene sau întâmplări stranii, ci din halucinaţii succesive, dintr‑o alternanţă continuă a realului şi imaginarului, chiar dacă naraţiunea e dominată de reprezentări ale solarităţii, personajul principal remarcându‑se printr‑o acuitate senzorială remarcabilă, dar şi printr‑o semnificativă dereglare perceptivă, în spiritul imaginarului detracat suprarealist, cu obiecte ce se descompun, într‑o lume incoerentă, maleabilă, destructurată, într‑un scenariu similiapocaliptic, în care se produce topirea cărţilor, a bibliotecii şi a oraşului, peisajul lichefiindu‑se, din cauza căldurii în exces, topirea materiei readucând materia în stadiul haosului, în final personajul‑narator fiind marcat de o stare de fericire extremă a contopirii cu natura, într‑un univers oniric halucinant, destabilizat şi apocaliptic. Proza Anei Blandiana are, cum s‑a mai scris, o dinamică poematică a limbajului, prin atmosferă, tonalitate, ţinută introspectivă, timbru reflexiv şi viziune fantastică, nu mai puţin relevante fiind arpegiile onirice, ce favorizează viziunile şi obsesiile senzorialităţii.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
