Evoluţia devine astfel criteriul clasificării Spiritelor în trei clase. Într-o primă instanţă, avem Ordinul al treilea al Spiritelor imperfecte, Spirite impure.
Catalogat drept unul dintre cele mai primare şi comprehensibile răspunsuri la criza conştiinţei din secolul al XIX-lea1, spiritismul reprezintă o practică ezoterică organic legată de moarte, oferind consolarea nemuririi sufletului şi „dovada” existenţei vieţii de dincolo de moarte. El intră în arealul cultural şi cutumiar al secolului al XIX-lea cu pretenţia de a fi ştiinţă, graţie francezului Allan Kardec (Hippolyte Léon Denizard Riva
il ), fondatorul disciplinei, devenit rapid extrem de popular. Deloc întâmplător, cota maximă de popularitate a spiritismului se înregistrează în timpul Primului Război Mondial, când moartea devine o obsesie cotidiană, alimentată de numărul mare de victime ale beligeranţei.
La Allan Kardec, ca şi în cazul lui Hasdeu, preocuparea spiritistă intră relativ târziu în economia sa existenţială şi ia iniţial forma unor investigaţii privind manifestarea spiritelor în cadrul aşa-numitelor „séances” asociate magnetismului animal, teorie mesmeriană populară în prima parte a secolului al XIX-lea. Fostul pedagog, discipol al lui Johann Heinrich Pestalozzi, dezavuează valabilitatea acestei teorii în câmpul fenomenelor mediumnice şi începe să studieze mediumnitatea ca atare. El elaborează un chestionar detaliat, la care răspund mai mulţi mediumi, străini unii de alţii, materialul rezultat convingându-l pe cel care era încă Rivail de realitatea spiritelor şi a comunicării spiritiste. El dezvoltă baza documentară într-o filosofie, pe care o numeşte spiritism, definită iniţial ca ştiinţă consacrată studierii naturii, originii şi destinului spiritelor şi a relaţiilor acestora cu lumea corporală. În 1857, sub numele de Allan Kardec (adoptat la sugestia unui mesaj spiritist, care deconspiră o identitate trecută a sa – un druid cu numele de Allan Kardec), Rivail face să apară Cartea Spiritelor, un tratat compus din întrebări şi răspunsuri, la care se adaugă o serie de eseuri. Cele 1019 de seturi euristice (502 în prima ediţie) explorează, fiecare, o posibilă implicaţie a naturii Spiritelor şi a relaţiei lor cu lumea materială, inclusiv „delicata” problemă a sexualităţii Spiritelor. La întrebarea cu numărul 200, „Spiritele au sex?”, răspunsul este: „Nu în sensul în care înţelegeţi voi, căci sexele depind de alcătuire. Între spirite există dragoste şi simpatie, dar bazate pe similitudinea sentimentelor”2.
Dacă acest prim volum configurează baza doctrinară, filosofică a domeniului, următorul tom, intitulat Cartea Mediumilor, furnizează instrucţiuni pentru practicanţii spiritismului, cu aceeaşi conştiinciozitate contabilă pe care o găsim şi în Cartea Spiritelor. Kardec inventariază aici teoriile ostile spiritismului, manifestările spiritiste, tipurile de mediumi şi trasează alfabetul domeniului: manifestări fizice, manifestări inteligente, bicorporalitate3, transfigurare, sematologie4, tiptologie, pneumatografie5, pneumatofonie, psihografie etc. Acestor lucrări li se mai adaugă şi altele (Evanghelia explicată de spiritism; Rai şi Iad; Geneza explicată de spiritism; Ce este spiritismul?), cunoscute drept Codificarea Spiritistă, precum şi o publicaţie periodică, La Revue Spirite, fondată în 1858.
Cartea Spiritelor se deschide cu două întrebări fundamentale pentru doctrina spiritistă: „Ce este Dumnezeu?”, respectiv, „Ce se înţelege prin infinit?”. Răspunsurile sunt: „Dumnezeu este inteligenţa supremă, cauza primă a tuturor lucrurilor”, respectiv „Ceea ce nu are nici început, nic sfârşit; necunoscutul; tot ceea ce este necunoscut e infinit.”6. Plecând de la aceste definiţii, spiritistul francez rescrie pas cu pas istoria spirituală a omenirii ca istorie traversată de Spirite, adică de „entităţile inteligente ale creaţiei”, responsabile de propulsarea universului aflat dincolo de lumea materială. Kardec discută natura spiritelor de pe poziţia iniţiatului, exemplar ilustrată de răspunsul la întrebarea: „Au Spiritele o formă determinată, limitată şi constantă?”. „Pentru voi, nu – subliniază el şi continuă contrapunctic –; pentru noi, da. Forma lor este, dacă doriţi, o văpaie, o licărire sau o scânteie eternă”.
Kardec încorporează în doctrina spiritistă teoria darwinistă a evoluţiei speciilor, element asumat şi în corpusul hasdeian. Evoluţia devine astfel criteriul clasificării Spiritelor în trei clase. Într-o primă instanţă, avem Ordinul al treilea al Spiritelor imperfecte, Spirite impure, caracterizate de preeminenţa naturii asupra spiritului, de propensiunea spre rău, ignoranţă, orgoliu şi egoism, Spirite care „au intuiţia lui Dumnezeu, dar nu-l înţeleg” Urmează apoi Ordinul al doilea al Spiritelor bune, în care spiritul domină natura, dorinţa de bine, ştiinţa şi calităţile morale manifestându-se plenar. Aceste Spirite sunt dotate cu capacitatea de înţelegere a lui Dumnezeu şi a infinitului, dar nu sunt complet dematerializate. În sfârşit, în Ordinul întâi al Spiritelor pure spiritualul exercită o influenţă covârşitoare asupra materiei, fiind marcat de o superioritate morală şi intelectuală absolută în raport cu primele două categorii. „Nemaifiind subiecte ale reîncarnării în corpuri perisabile, îşi petrec viaţa eternă la sânul lui Dumnezeu” – scrie Kardec referindu-se la aceste Spirite pure, din rândul cărora provin arhanghelii sau îngerii. Ar merita poate să precizăm că Hasdeu, în documentele Arhivei spiritiste7, se referă deseori la spiritele familiale ca la „îngerii” săi. Revenind la Cartea Spiritelor, Kardec susţine inexistenţa demonilor propriu-zişi, argumentând că un Dumnezeu drept şi bun, creator al Spiritelor, nu putea crea ceva rău. În consecinţă, demonii reprezintă entităţi ce ţin de natura inferioară. Evoluţionismul funcţionează şi în spectrul reîncarnării, impusă de divinitate pentru a determina Spiritele să ispăşească, să asigure ameliorarea progresivă a umanităţii sau, la apogeu, să atingă perfecţiunea. În siajul acestei evoluţii, referinţa supremă oferită de Dumnezeu oamenilor este Iisus.
Ca multe alte mişcări ezoterice, spiritismul se dezvoltă ca o replică la avansul agresiv al materialismului, iar discursul lui Kardec dă tonul în această direcţie, precizând că spiritismul este „oponentul cel mai redutabil al materialismului” 8, cu atât mai mult, cu cât omenirea poate să păşească, prin intermediul lui, într-o fază nouă a progresului moral. Antiteza nu înseamnă, însă, incompatibilitate cu ştiinţa şi cu raţiunea, ci, dimpotrivă, întreaga sa forţă se bazează pe apelul la acestea. Departe de a se erija în întemeietorul spiritismului (limitându-se doar la statutul de fondator al corpusului doctrinar), Kardec atrage atenţia asupra faptului că spiritismul nu reprezintă opera unui singur om, el fiind la fel de vechi ca şi creaţia, diseminat în toate religiile, mai ales în catolicism. Succesul spiritismului dezvoltat de Kardec se explică prin climatul misionar generat de o doctrină ce linişteşte angoasele cauzate de moarte, acţionează mesianic şi creează euforie prin prezentarea morţii doar ca pe o plonjare în lumea divină. Efectele scontate de Kardec atunci când întrezăreşte răspândirea mesajului spiritist sunt: dezvoltarea sentimentului religios, resemnarea în faţa vicisitudinilor vieţii, o mai mare toleranţă faţă de greşelile altora şi un progres al ordinii sociale.
Dacă Allan Kardec 9 explică fenomenele spiritiste ca pe o intervenţie a supranaturalului în viaţa de fiecare zi, pozitiviştii văd în ele manifestarea unei puteri biologice aparţinând mediumului. Această dihotomie nu acoperă câmpul spiritiştilor, deoarece în interiorul practicanţilor şi al teoreticienilor domeniului putem găsi reîncarnaţionişti (precum adepţii lui Kardec) sau non-reîncarnaţionişti (adepţi ai lui Swedenborg). Apoi, există spiritişti care explică fenomenele domeniului prin intervenţia spiritelor şi a altor forţe, diferite de spirite. Oricum, principalul inamic declarat al spiritismului este, ca şi în cazul majorităţii ezoterismelor, materialismul, ambiţia principală a spiritismului fiind aceea de a se converti într-o alternativă viabilă la materialism.
Multe dintre doctrinele ezoterice situează în centrul lor maniacala identificare a unei religii sau forme spirituale originare. La începutul secolului al XX-lea, cea mai influentă dintre acestea este Tradiţia guénoniană, extrem de bine primită şi asimilată în perimetrul românesc, graţie unor spirite precum Vasile Lovinescu, Marcel Avramescu (Ionathan X. Uranus et alii) sau Mircea Eliade. O alta se profilează în Sic cogito: Spiritismul, „unica religiune care se întemeiază întreagă numai pe aceste trei principii [Dumnezeu, Nemurirea, Destăinuirea], fără nici un alt amestec”10. Dacă doctrina guénoniană postula existenţa unei Tradiţii primordiale, care continuă să fie prezentă, fragmentar şi ascuns, în toate religiile, doctrina spiritistă susţine că Spiritismul se regăseşte diseminat în toate religiile la nivelul intrinsec, central al dogmei. În termenii lui Hasdeu, spiritismul „cuprinde în sine miezul tuturor religiunilor”, fiind totodată complementar ştiinţei pozitive.
1. James Webb, The Occult Underground. A Library Book Press, Open Court Publishing Company, La Salle, Illinois, 1974, p. 43
2. Allan Kardec, Cartea Spiritelor. Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii. Traducere din limba franceză de George Scrima, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 77
3. Id., Cartea Mediumilor. Traducere de Ioana Wenger, Editura Esoteris, Iaşi, 2006, pp.122-123: se referă la fenomenul dedublării
4. Ibid., p. 151-155: Sematologie se referă la limbajul semnelor, în vreme ce tiptologia tratează loviturile, ciocănelile.
5. Ibid., p. 156: pneumatografie sau scriere directă, fără intermediar; pneumatofonie sau sunete directe produse de spirite; psihografie sau scriere prin intermediul mediumului.
6. Id., Cartea Spiritelor. Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii. ed. cit., p. 11
7. Arhiva spiritistă hasdeiană a fost editată în 5 volume, publicate de editura Vestala din Bucureşti, între 2002 şi 2008, într-o ediţie îngrijită de Jenica Tabacu şi Manuela Anton.
8. Allan Kardec, Cartea Spiritelor. Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii. ed. cit., p. 334
9. Armando Pappalardo, Dizionario di scienze occulte, Edizioni Brenner, Cosenza, 1995, pp. 304-307
10. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Sic cogito. Postfaţă de dr. Mihai Neagu Basarab, Editura Evenimentul, Bucureşti, 1990, p. 11
