Limba română ocupă locul 15 „printr‑un scor global”, ceea ce „înseamnă enorm de mult pentru moştenirea culturală lăsată sieşi şi lumii de către poporul român”…
„Străinii aflau toate acestea de la unii dintre români, care se mândreau cu numele şi cu originea lor”[1].
În recenta carte‑eveniment semnată de Ioan‑Aurel Pop, De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, 2019), pot fi distinse trei dimensiuni, toate deosebit de importante[2]. E mai întâi o lucrare de istoriografie, de istorie culturală şi religioasă, cum rareori s‑a scris până acum la noi. Autorul arată că rigorile „meseriei de istoric”, stabilite în sec. al XIX‑lea, au fost încălcate în ultima vreme de edituri şi autori avizi „de câştig pecuniar facil”, care exploatează ignoranţa unui public prea puţin informat, dar însetat de cunoaştere, pe care îl formează într‑o direcţie greşită. Între erorile absurde, unele blasfemice, se numără: „Dacismul pur al românilor”; „romanii ar fi învăţat latina de la daci”; „daco‑geţii credeau în marele zeu Zamolxis”, deci, erau monoteişti şi, prin aceasta, „erau creştini înainte de Hristos”; daco‑geţii au fost exterminaţi „în confruntările cu romanii”; „românii au fost capacitaţi să creadă că provin din romani abia în secolul al XVIII‑lea, printr‑un efort intens, preconceput şi ordonat al Şcolii Ardelene” etc.
Autorul îi ignoră pe aceşti „istorici” şi, în locul unei polemici cu ei, preferă să releve adevărul istoric, prin analiza scrierilor unor autori medievali din Italia, Franţa, Polonia, Ungaria, referitoare la originea românilor şi la limba română. Într‑un fel, aceştia pot fi consideraţi precursori ai Şcolii Ardelene, care – se vede – „nu a inventat şi nici nu a exagerat grav romanitatea românilor şi latinitatea limbii române, ci le‑a argumentat ştiinţific şi le‑a transformat în argumente ale luptei de emancipare naţională a românilor”. Iluminiştii români nu puteau evita lupta politică, dar nici nu aveau nevoie să inventeze argumente, ci doar să le scoată la lumină, ele preexistând, atât în istoria, cât şi în limba românilor.
Latinitatea ocupă şi azi un loc foarte important în lume. De aceea uimeşte faptul că, într‑o vreme, în loc să‑i fi cântat un imn, statul român a exclus studiul limbilor clasice din învăţământ şi a intensificat cercetarea legăturilor noastre cu lumea slavă, în defavoarea celei romanice. Romanii au fost „mari cuceritori, dar şi mai buni organizatori, iar mai presus de ambele au fost legislatori”. Vasile Pârvan scria: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne‑am născut noi, miracolul românesc”. Acad. Pop arată că termenul miracol nu se referă „atât la modul de formare a românilor ca popor, cât la modul de dăinuire aici, «în calea năvălitorilor», cum se spune”. Poporul român s‑a format ca celelalte popoare romanice, din elementul autohton, din cel cuceritor şi din cel migrator, dar supravieţuirea românilor, ca insulă de romanitate în „marea slavă”, în care trăim, este o dovadă de „vigoare etnică şi biologică”.
A doua dimensiune a cărţii este cea lingvistică, la fel de solidă ca cea dintâi. Se arată că limba română ocupă locul 15 „printr‑un scor global”, ceea ce „înseamnă enorm de mult pentru moştenirea culturală lăsată sieşi şi lumii de către poporul român”. Autorul elogiază munca lingviştilor care au elaborat marile dicţionare ale limbii române şi Atlasul lingvistic român, din care rezultă că „romanitatea românilor şi latinitatea limbii române nu sunt ipoteze recente şi nici găselniţe de pripas, ci constituie o parte componentă fundamentală a identităţii româneşti, păstrată încă de la etnogeneză şi confirmată de argumente solide”.
Limba este o mărturie clară a existenţei străromânilor: celebra propoziţie Torna, torna, fratre! e explicată, pe baza primelor scrieri româneşti din sec. al XVI‑lea şi a Atlasului lingvistic român, drept „o propoziţie în limba tracilor romanizaţi”, ea conţinând „termeni româneşti timpurii”, din perioada de trecere de la latină la română. Istoricul cercetează vocabularul limbii române ca „izvor istoric”, mişcându‑se cu o naturaleţe impresionantă deopotrivă în lingvistica romanică şi în cea slavă. Concluziile sunt demne de toată atenţia: „cele mai frumoase, mai multe şi mai neaşteptate latinisme se află în regiunile româneşti în care stăpânirea romană a fost cea mai intensă, mai activă, acolo unde urbanizarea a fost mare şi unde colonizarea a fost masivă”. Nu sunt trecute cu vederea nici elementele străine din vocabularul românesc, ele fiind dovada convieţuirii noastre cu alte neamuri.
A treia dimensiune a cărţii se referă la tradiţia orală, o materie puţin luată în seamă sau privită cu neîncredere de către alţi istorici. Ioan‑Aurel Pop relatează cu obiectivitate că tradiţia orală e menţionată în scrierile medievale ale multor autori străini. Cercetătorii creaţiei populare
găsesc aici argumente pentru a aşeza obiectul investigaţiilor lor alături de istorie şi limbă. Căci nu e deloc lipsit de importanţă faptul că autori străini trecători prin ţările româneşti sau aflaţi în contact cu vorbitori de română reproduc opinia acestora că sunt urmaşii coloniştilor aduşi de Traian în Dacia şi că vorbesc în continuare limba lor. Într‑adevăr, numeroase scrieri ale celor peste 50 de autori numai din sec. al XVI‑lea pun preţ pe ceea ce află de la români, formulând: „După cum zic românii”, „românii se consideră”, „românii zic despre ei că” etc. Ar fi, poate, nerealist să ne întrebăm ce s‑ar fi întâmplat dacă românii n‑ar fi avut această tradiţie? Căci primul argument al originii unui neam este opinia proprie, deci tradiţia lui orală, care formează, împreună cu limba şi istoria, un tot unitar.
Flavio Biondo scria, pe la 1450‑1452, că românii sosiţi la Roma se mândreau cu originea lor romană şi, „potrivit tradiţiei populare şi comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”; Francesco della Valle, care s‑a găsit în Ţara Românească în anii 1532 şi 1534, află că românii cunoşteau „povestea descălecatului dintâi” al lui Traian, deci tradiţia orală despre Traian era vie. E semnificativ faptul că, spre a intra în vorbă cu ei, italianul a rostit, probabil, câteva cuvinte în italiană, după care românii l‑au întrebat: Ştii româneşte? Ei au observat imediat apropierea dintre cele două limbi, poate chiar credeau că oaspetele chiar vorbeşte româna; ceva asemănător scrie generalul J.B. Castaldo, în 1552, că se înţelegea cu românii, vorbind fiecare pe limba lui, şi continuă: „Când ne văd pe noi se bucură ca de propriii fraţi”. În 1536, Nicolaus Olahus scria că: „Românii spun că sunt coloni ai romanilor”, iar Giovan Andrea Gromo, că românii „fac profesiune de credinţă de a fi descinşi din colonia romană”. A. Possevino declara în 1583 că românii din Grădişte caută „medalii de aur şi argint”, ca şi alte antichităţi”, lucru remarcat şi de Martino Zelero, în 1664, scriind despre românii din Orăştie, Aiud şi Grădişte; dar niciunul nu scrie că maghiarii ori saşii caută asemenea antichităţi. G.F. Baviera a scris înainte de 1594: românii „spun că sunt urmaşi ai acelor vechi colonii romane, lucru explicabil prin limba lor plină de cuvinte latine şi italiene corupte”, Giovanni Botero, în 1591: „Românii arată că‑şi trag originea din romani prin felul lor de a vorbi, pentru că păstrează limba latină”, iar Giovanni Antonio Magini ştia, în 1596, că românii „au conştiinţa romanităţii lor”, el aflând „de la un sas transilvănean, student la Padova, Johannes Herthel”, că românii „sunt descendenţii vechilor locuitori aduşi de Traian”. Afirmaţii similare au făcut, în 1514, J. Laski, în 1540, A. Verancsics, în 1541, G. Reicherstorffer, în 1574, P. Lescalopier, în 1579, G. Helth, în 1584, W. (Farkas) Kowachoczy, în 1595, Szamosközy I şi mulţi alţii.
Lucrarea lui Ioan‑Aurel Pop se asociază celor semnate de Adolf Armbruster: Romanitatea românilor. Istoria unei idei2 (2012), Der Donau‑Karpatenraum in den Mittel‑ und Westeuropäischen Quellen des 10.‑16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie (1990), şi Eugenio Coseriu: Limba română în faţa Occidentului. De la Genebrardus la Hervás. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală (1994). Toate sunt de primă importanţă pentru limba, istoria şi cultura românească. Dacă privim cele trei materii: limba, trecutul şi oralitatea, ca monolit, divizat doar târziu, datorită evoluţiei ştiinţelor, constatăm că primele două, care au dat naştere disciplinelor ştiinţifice lingvistica şi istoria, beneficiază de istorii scrise de cei trei autori eminenţi. Trebuie să urmeze curând ceva similar, despre a treia materie, şi anume, o istorie a oralităţii. La aceasta ne încurajează atât A. Amrbruster, cât şi E. Coseriu, dar mai ales Ioan‑Aurel Pop.
■ Ion Taloş – Etnolog, profesor, publicist
Note:
[1] De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate. Bucureşti‑Chişinău: Litera 2019, p. 276
[2] Pentru o informare mai largă, cf şi Ioan‑Aurel Pop: Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură). Bucureşti: Editura Enciclopedică 2014, p. 93; Id.: Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia. În: Vasile Boari (Coordonator): Cine sunt românii. Perspective asupra identităţii naţionale. Cluj‑Napoca: Şcoala Ardeleană 2019, p. 51‑54; Id.: Rumân şi român: conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu. În: Boari, Ibid., p. 54‑65; Id.: Străinii despre români: identitatea românilor în Europa la confluenţa Occidentului latin cu Orientul bizantin. În: Boari, Ibid., p. 703‑728
