Alex. Ştefănescu: Poemul Împărat şi proletar recitit azi

În dosarul care mi s-⁠a întocmit atunci, pentru a fi trimis în judecată, şi pe care l-⁠am consultat după 1989, la CNSAS, am găsit foaia de hârtie pe care scrisesem versurile, dar şi transcrierea lor de către un ofiţer de Securitate, care credea că „poezie” se scrie „poiezie”

„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/ Atunci când după moarte răsplată nu v-⁠aş-teaptă,/ Faceţi ca-⁠n astă lume să aibă parte dreaptă,/ Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”

Înainte de 1989, strofa aceasta putea fi auzită la orice serbare şcolară, rostită de copii angelici care se încruntau şi îşi agitau un pumn în aer, pentru a sugera ura împotriva orânduirii „burghezo-⁠moşiereşti”. Poemul Împărat şi proletar a fost intens folosit în scop propagandistic în timpul regimului comunist. Dar totul se baza pe un fals, pe decuparea tendenţioasă din poem a discursului proletarului şi trecerea sub tăcere a celorlalte două discursuri, al împăratului şi al poetului însuşi.

În timpul lui Ceauşescu, un primar dintr-⁠un oraş de provincie a avut ideea să instaleze la intrarea într-⁠un parc bustul unui Eminescu tuns. Era în plină desfăşurare, atunci, în toată ţara o campanie împotriva „pletelor” şi zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educaţie oferindu-⁠le tinerilor, drept exemplu de mare autoritate morală, capul ferchezuit după normele eticii şi echităţii socialiste al unei personalităţi din istoria culturii româneşti.

De fapt, cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfăţişare pe măsura necesităţilor propagandistice ale regimului comunist. Şi, bineînţeles, pe măsura educaţiei estetice a propagandiştilor…

Grotesca ajustare se petrecea în anii 1948-1949, cu o febrilitate intensificată de apropierea celei de-⁠a 100-⁠a aniversări a naşterii poetului. Iniţial se pusese chiar problema interzicerii cu desă­vârşire a lui Eminescu, unele ediţii din opera sa figurând pe lista neagră a cărţilor care nu mai aveau dreptul să facă parte din inventarul bibliotecilor publice. În scurtă vreme, însă, ideologii noului regim şi-⁠au dat seama că riscă să agite prea mult spiritele punând la index o operă sacralizată de români. Ei şi-⁠au schimbat direcţia din mers şi au hotărât să-⁠l folosească pe poet ca instrument propagandistic.

Înainte de toate, „obiectivului” i s-⁠a simplificat grosolan biografia. „Nefericirea” sa a fost prezentată ca rezultat al persecuţiilor la care l-⁠au supus „exploatatorii”, nemulţumiţi de vederile lui „progresiste”. Iar ca „exponent” al persecutorilor a fost indicat nimeni altcineva decât Titu Maiorescu. În acelaşi timp, din toată opera lui Eminescu s-⁠au reţinut numai câteva poeme, tendenţios alese, pentru a fi repuse în circulaţie. La loc de cinste s-⁠a aflat, bineînţeles, poemul Împărat şi proletar, compus de poet la douăzeci şi patru de ani, sub influenţa ecourilor din presă ale aşa-⁠numitei „comune din Paris”. Ideologii de serviciu ai partidului comunist au avut grijă, însă, repet, să falsifice textul, prin omisiune. Ei au ales dintr-⁠un ansamblu bine gândit doar discursul proletarului, prezentându-⁠l astfel, implicit, ca pe un discurs al lui Eminescu. În realitate, în adevăratul poem, vocea poetului – mai presus şi decât cea a proletarului, şi decât cea a împăratului – se face auzită abia în final, ca mesajul impersonal transmis muritorilor de undeva din ceruri:
„Al lumii-⁠ntregul sâmbur, dorinţa-⁠i şi mărirea,/ În inima oricărui i-⁠ascuns şi trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-⁠n înflorire/ În orice floare-n­cearcă întreagă a sa fire,/ Ci-⁠n calea de-⁠a da roade cele mai multe mor./ Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se petrifică unul în sclav, altu-⁠m­părat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-⁠a mizeriei lui faţă –/ faţa – căci înţelesul i-⁠acelaşi la toţi dat.”

Discursul proletarului, cuprinzând toate poncifele acestui gen de discurs (exploatarea omului de către om, religia – opiu al popoarelor, pledoaria pentru egalitarism, îndemnul la solidaritate adresat proletarilor de pretutindeni, instigarea la revoltă, dispreţul faţă de o artă decadentă, preferinţa pentru construcţii monumentale etc.), poate fi considerat, mai curând, o parodie.

În mod evident, poetul şarjează stilul chemărilor la revoltă prin care liderii mişcărilor de extremă stângă, de inspiraţie marxistă, instigau mulţimea împotriva elitei.

Apariţia Cezarului, în partea a doua a poemului, aruncă de altfel în deriziune visul de răzvrătire al gloatei, care la vederea suveranului i se închină cu obedienţă:
„Pe malurile Seinei, în faeton de gală,/ Cesarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-⁠echipajuri,/ gândirea-⁠i n-⁠o înşală;/ Poporul loc îi face tăcut şi umilit.// Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/ Privirea-⁠i ce citeşte în suflete-⁠omeneşti,/ Şi mâna-⁠i care poartă destinele lumeşti,/ Cea grupă sdrenţuită în cale-⁠i o salută./ Mărirea-⁠i e în taină legată de aceşti.”
După cum se vede, Cezarul nu apare nici pe de departe ca un personaj odios. Numai că, în a treia parte a poemului, şi el, şi oamenii de rând, priviţi de foarte sus, i se înfăţişează poetului ca bieţi muritori, cuprinşi de o agitaţie inutilă.

Prezentarea discursului proletarului ca un poem de sine stătător este, în concluzie, o mistificare grosolană. Şi totuşi, acest fragment a devenit în timp un fel de versiune oficială a poemului Împărat şi proletar, figurând ca atare în manualele şcolare şi în diferite alte lucrări „educative”. Chiar şi după 1989 a mai fost folosit în scop propagandistic în ziarul Socialistul al partidului lui Ilie Verdeţ.

P.S. O întâmplare amuzantă recentă: Pe site-⁠ul ziarului Gândul a fost postată o înregistrare video cu Cristian Tudor Popescu vorbind despre Eminescu. Pentru a dovedi că Eminescu era ateu, Cristian Tudor Popescu, în binecunoscutul său stil sentenţios-⁠patetic, citează un vers din Împărat şi proletar: „Religia − o frază de dânşii inventată…”etc. Dacă ar fi citit poemul în întregime, publicistul ar fi văzut că versurile fac parte din discursul proletarului (urmat de două alte discursuri, al împăratului şi al poetului) şi că nu pot fi considerate nici pe departe o declaraţie a poetului.

P.P.S. Mai puţin amuzantă este anchetarea mea de către Securitate în anul II de facultate (şi anume în primăvara lui 1967) pentru vina de-⁠a fi scris o parodie după Împărat şi proletar, intitulată Ţăran şi secretar:
„Pe-⁠o ţarină umbrită vreo trei ţărani discută/ Cu mămăliga-⁠n mână flămânzi şi pofticioşi/ Ei poartă cu tărie o aprigă dispută./ Bucăţi de mămăligă le sar şi stropi de spută/ Din gurile cu care clamează mânioşi.

[…]/ Zdrobiţi în mână ceapa, puneţi niţică sare/ Şi înghiţiţi-⁠o grabnic, hai, nu mai aşteptaţi/ Căci vine brigadierul cu ciudă şi turbare,/ În contra noastră vine, în contra celor care/ Vrem multă mămăligă şi s-⁠o mâncăm ca fraţi. […] Hambarul arde-⁠n flăcări, ţărani ca p… moarte/ Privesc râzând incendiul şi nu se ostenesc,/ Se-⁠agită secretarii, se-⁠adună într-⁠o parte/ Şi fac o listă lungă cu cei ce vor la moarte/ Să meargă fără frică pentru avut obştesc.” etc.

În dosarul care mi s-⁠a întocmit atunci, pentru a fi trimis în judecată, şi pe care l-⁠am consultat după 1989, la CNSAS, am găsit foaia de hârtie pe care scrisesem versurile, dar şi transcrierea lor de către un ofiţer de Securitate, care credea că „poezie” se scrie „poiezie”. El califica drept „atitudine duşmănoasă faţă de regimul comunist” compunerea de către mine a parodiei, iar alt ofiţer s-⁠a simţit dator să facă o adnotare: „Acesta este un element foarte duşmănos. Dirijaţi agenţii să semnaleze de fiecare dată cine a mai fost de faţă.”

*

Împărat şi proletar este unul dintre cele mai greoaie poeme scrise de Eminescu. El pare alcătuit din mase mari de cuvinte împinse cu buldozerul. Poetul n-⁠a lucrat 8-⁠10 ani asupra lui, aşa cum a făcut cu alte poeme de mare întindere, ci l-⁠a abandonat înainte de a-⁠i conferi graţie stilistică. Este curios că l-⁠a menţinut printre poemele demne să figureze în sumarul unei cărţi (sau că nu i-⁠a reproşat lui Titu Maiorescu includerea lui în volumul din 1884). Probabil i-⁠a plăcut viziunea de ansamblu asupra veşnicelor conflicte dintre oameni, care par insignifiante privite de foarte sus. Într-⁠un roman publicat în 2012, Singura cale, Nicolae Breban explică la un moment dat că, dintr-⁠o perspectivă cosmică, toată tragedia pe care au trăit-⁠o oamenii, din 1917 până în 1989, în urma instaurării comunismului, poate fi văzută ca o simplă vibraţie în plus înregistrată pe o parte a Terrei. Această relativizare radicală a evenimentelor cărora oamenii le acordă o mare importanţă este fără îndoială dureroasă şi inacceptabilă pentru cei în cauză. Dar, din punct de vedere estetic, are efect, ca filmarea unei scene dramatice pe măsura îndepărtării de ea (iluzie creată cu ajutorul transfocatorului).

În afară de acest joc de perspective, ar trebui salvate, din conglomeratul de cuvinte, rarele momente de poezie bună. S-⁠ar putea alcătui o antologie de versuri extrase din lungul poem.

Din discursul proletarului nu e mare lucru de păstrat. Poate doar portretul moral generic al răsfăţaţilor vieţii:
„Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,/ Trec zilele voioase şi orele surâd./ În cupe vin de ambră − iarna grădini, verdeaţă,/ Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă/ Ei fac din noapte ziua, ş-⁠a zilei ochi închid.”
Din punctul de vedere al unui om cu posibilităţi materiale modeste, maximum de bunăstare îl reprezintă să dispui de mijloacele de a transforma noaptea în zi şi ziua în noapte sau vara în iarnă şi iarna în vară. Cei care au mulţi bani îşi pot permite să piardă noaptea jucând la ruletă şi să doarmă ziua ocrotiţi de servitori.

Tot ei pleacă în timpul iernii în ţări calde, iar vara fug de caniculă în locuri răscoroase, de exemplu în „Alpii cu frunţile de gheaţă”. Poetul rezumă expresiv aceste capricii costisitoare la care se gândeşte cu mânie (şi cu o secretă invidie proletarul).

Discursul împăratului începe cu o prezentare fastuoasă a împăratului însuşi:
„Pe malurile Seinei, în faeton de gală,/ Cesarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-⁠echipajuri, gândirea-⁠i n-⁠o înşală;/ Poporul loc îi face tăcut şi umilit.”

Se remarcă „sonorul” acestei treceri a alaiului imperial, în faţa căruia poporul se dă umil la o parte:
„Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d-⁠echipajuri”…

„Vuirea în granit” (în granitul pavajului) este încă una din acele dovezi de virtuozitate a lui Eminescu în reprezentarea realităţii.

Discursul împăratului este scris la persoana a treia, în stilul „indirect liber” care îi plăcea atât de mult lui Marin Preda:
„Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/ Privirea-⁠i ce citeşte în suflete-⁠omeneşti,/ Şi mâna-⁠i care poartă destinele lumeşti,/ Cea grupă zdrenţuită în cale-⁠i o salută./ Mărirea-⁠i e în taină legată de aceşti.”

O mai mare cantitate de poezie găsim în ultima parte a textului (cea scrisă din perpectiva poetului). Dar şi aici splendoarea se constituie cu greu din fraze complicate şi chinuite. Poetul suprapune imagini pentru a le face să se completeze reciproc:

„Scânteie marea lină şi placele ei sure/ Se mişc-⁠una pe alta ca pături de cristal/ Prin lume prăvălite; din tainica pădure/ Apare luna mare câmpiilor azure, Împlându-⁠le cu ochiul ei mândru, triumfal.”

Vălurirea mării, atât de inspirat descrisă în alte poeme, de un poet care este un artist al fluidităţii şi luminii, apare aici ca o mulţime de place (plăci) sure care se mişcă una pe alta asemenea unor pături de cristal. Dacă aş fi luat parte la şedinţa Cenclului Junimea la care s-⁠a citit Împărat şi proletar, m-⁠aş fi alăturat şi eu „caracudei” şi l-⁠aş fi interpelat pe poet: „Hotărâţi-⁠vă, domnule Eminescu: sau plăci sure sau pături de cristal!”

Total 16 Votes

5

11