De la suspensia memoriei, la elementara amintire, la aducerea aminte paideică, chiar şi testimonială, amintirea se propune – biblic – drept condiţie de existenţă. Despre memoria inutilă, a credinciosului, întrucât el vorbeşte prin duhul lui Dumnezeu, aflăm ceva din Biblie, în Luca
Oamenii cu operă literară (artistică, în general), critică, filosofică, ştiinţifică, politică au şi biografii de legendă. Tocmai pentru că memoria lor este neobişnuită, hiperamnezică, recunosc figuri, actualizează rapid mii de cuvint
e diferite, ba chiar opere integrale, asimilează simultan muzică şi limbi străine, teoretizează, descoperă, inventează în domenii îndepărtate.
Memorie absolută, memorie perfectă, memorie de elefant (!), ieşită din comun etc.: mi(s)tificare, miracol singular sau accidental, ce şi cât rămâne fără dubiu aici? S-ar fi atestat categoria demenţei savante. Un monstru suprauman, aşa este prezentat un anume american Kim Peek (1951-2009), pentru care ţinerea de minte era floare la ureche. Cică citea şi memora instantaneu, la virgulă, cărţi (9000 de volume), compoziţii muzicale, având şi o capacitate vizuală pe măsură, cât ai număra până la zece el dădea gata pagina. Mergea dezechilibrat şi comunica de fapt foarte greu. IQ-ul îi era de doar 87 de puncte. Altuia i se dictează la repezeală miliardele de secunde din câţiva zeci de ani. Ştim că memoria incită lauda. Antonio Fiosconi, păzitorul mormântului lui Dante, era creditat că i-ar fi memorat fără abatere şi Divina comedie.
Divină memorie?
De la suspensia memoriei, la elementara amintire, la aducerea aminte paideică, chiar şi testimonială, amintirea se propune – biblic – drept condiţie de existenţă. Despre memoria inutilă, a credinciosului, întrucât el vorbeşte prin duhul lui Dumnezeu, aflăm ceva din Biblie, în Luca, 21:14-15. (Precizare: dintre traducerile la îndemână, fără a face un examen de traductologie, aleg una anonimă – sic! –, anume Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, cu trimiteri, sub egida vagă Societatea Biblică, fără nicio altă precizare editorială, din păcate, care însă prezintă avantajul unor, nu perfecte sau exhaustive, mi-am dat seama, concordanţe tematice.) Ap. Pavel cere în Col. 4:18 ca să nu i se uite, mai degrabă omeneşte, lanţurile în care se află constant când îşi compune epistolele. David (Ps. 143:5) este mâhnit când „Îmi aduc aminte de zilele de odinioară”, zile, fireşte, păcătoase. Psalmistul David se roagă lui Dumnezeu în Ps. 25:7 ca să i se uite şi implicit ierte păcatele, dar şi ca Dumnezeu să nu-l treacă în uitare şi dizgraţie. Aceeaşi cerinţă a sa se-ntoarce în Ps. 132:2. Fireşte că David îşi aminteşte de Dumnezeu, şi nu doar, cum specifică, în Ps. 77:3, pentru a face, cum precizează el în Ps. 145:7, cunoscută amintirea bunătăţii lui Dumnezeu. Ps. 137 enunţă un blestem pentru cel care uită de malurile râului Babilon, acolo unde „şedeam jos şi plângeam”, ca şi de Sion ori Ierusalim. A lua aminte semnifică şi altceva decât a aminti. În F. Ap. 1:6, a lua aminte are sensul de a ţine seama, adică a memora şi a face întocmai după voia Domnului. Petru (1 Pt. 3:12) este convins – dar altfel cum ar mai crede? – că Dumnezeu ia aminte la rugăciunile omului. Şi tot el (2 Pt. 1:19) îndeamnă să se ia aminte, de pildă, la proorociri. În câţiva psalmi (Ps. 5:2; 17:1; 54:2; 55:1; 61:1), David cere lui Dumnezeu, cu deplină reciprocitate, să ia aminte la rugăciunile sale. Aceeaşi pretenţie de comuniune există de altfel şi la alţi psalmişti în Vechiul Testament. Îşi exprimă cu toţii poziţia de partea celor buni, îmbunaţi prin credinţă şi fapte divine. Ps. 28:5 îi înlătură pe cei răi, întrucât aceştia nu iau aminte la Dumnezeu. Ps. 33:15 atrage atenţia că Dumnezeu ia aminte la tot! Asaf promite, exprimă aşadar un legământ primar, ca să ia aminte (Ps. 77:12). Şi tot Asaf cere poporului, trecând peste vanitatea de comunicator intermediar, să ia „aminte la cuvintele gurii mele” (Ps. 78:1). La fel procedează David în Ps. 141:6. A fi cu luare aminte este, ca atare, o condiţie ontologică, nu doar mentală, de memorie.
Memoria trece, aş spune mai curând că se scurge, prin conştiinţă, dacă tot ce există are memorie, ceva greu de păstrat, de fapt de revelat. Ne controlăm memoria atunci când nu ne controlează, iar alteori nu ne abandonează, ea, pe noi. Voinţa de memorie depinde de diverse împrejurări, genetice şi de existenţă.
S-a constatat că Marcel Proust şi-a mistificat la modul romanesc memoria involuntară, care s-ar cuveni altfel explicată. La Proust, spun psihologii, specialiştii în neuroştiinţă, ca Emily Troscianko, amintirea involuntară capătă o expresie şi voluntară, şi extinsă, deci, artificializând ori trădând trăirea reală. Chiar teoria rămâne limitată la olfacţie, plus starea de oboseală, când se constată facil că toate celelalte ştiinţe, precum şi cuvintele înseşi, produc amintiri involuntare. Există de fapt un amestec de memorie voluntară şi involuntară, bucuroasă sau melancolică, potrivit voinţei şi puterii individuale de retenţie. Însă sub un continuu şi vajnic asalt al imaginaţiei, de asemenea voite şi deopotrivă nevoite. De ce să nu luăm seama atunci la ceva ce s-ar numi imagomemorie sau mai curând memoimaginaţie?
Camil Petrescu îşi dezvăluia şi el o memorie involuntară (în expresie consacrată), spontană, nedirijată, netematizată (tematizarea i se părea că oferă doar scheletul corpului vital), ignorând (pre)concepţiile estetice, reduse simplificator şi minimalizant la „jaloane şi reţetă”. Dar el se alătura, involuntar!, în teorie, mai curând lui J. Joyce: „Ce voi face atunci? În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar, dacă tocmai când povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată”. Memoria amintirilor povestite, însă, va fi voluntară, construită. Lanţul narativ, în locul tematizării, închipuie acum „scheletul” care, iată, scos din corpul scrisului, revine tot acolo, pe o altă cale. Voinţa şi conştiinţa transformă amintirea involuntară de durată aproape insesizabilă în amintire voluntară durabilă.
Scrierile memorialistice nu sunt căutate la fidelitatea memoriei, dar urmate în linia de gândire. Sau de răzgândire. Îndeosebi politică. Memoriile memorabile sunt nu de gândire, dar de răzgândire. Gândirea răzgândită ajunge singura gândire acceptabilă. Dacă memoriile sunt ideologizate, memoria nu-i scapă nici ea ideologiei.
Memoria însă este capricioasă şi nu se limitează la (răz)gândire ori la o – de altfel pretinsă – consecvenţă raţională. Poţi fi împotriva memoriilor, dar să le reprezinţi şi aşa, scriind de-a dreptul Antimemorii, cum face A. Malraux, deviind şi deconvenţializând canonul memorialistic şi împământenind un gen aparte în naraţiunea de tip documental.
Dar poţi refuza memoria însăşi? Faptul este imposibil. Tot îndepărtarea povestirii unor amintiri rămâne opţiunea posibilă. În numele imaginaţiei. Şi nerecunoscând imaginaţia potenţială ori chiar reală a amintirilor. Este atitudinea de tip J.L. Borges. Căruia îi place propoziţia unui şofer de taxi din Chicago: „Urăsc amintirile.” (Borges despre Borges. Convorbind cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, traducere din lb. engleză de Mihaela Simion Constantinescu, Ed. Dacia, Cluj, 1990) Natura mentală, se pare, dincolo de cultura opţională, îl serveşte binişor. „De fapt, nu prea-mi amintesc propria mea viaţă.” Scapă astfel de o tiranie de gust variabil, de la dulce spre amar. Voinţa de pierdere din orice azimut al amintirii îi este testamentară: „Ceea ce doresc este să fiu uitat”. Iată o voinţă – de neputere! – pe care o avea şi Franz Kafka, eşuat în voinţa lui de a-şi arde, cu mâna prietenului Max Brod, opera, neascultătoare şi ajunsă atât de impunătoare.
Un alt caz îl exprimă Michel Tournier (Jurnal extim, traducere din franceză de Sergiu Radu Ruba, Humanitas, 2009), reamintindu-i pe cei care aleg, cu rece seninătate şi poate cu un pic de voluptate, amnezia (Kafka, Borges), însă pentru un efect contrar lor: de eternizare şi nu de extincţie. El pare că îşi stăpâneşte cu voinţă automanipulatoare memoria, chiar dacă autorul acesta numit Tournier o-ntoarce ca la Paris, într-un fel idealist, utopic, doar nu ca la Ploieşti, în minciună. Ceea ce exclude el virtual este memoria rea, întunecată. O operaţie legată fiziologic de meteorologie. „Fie ca memoria mea să funcţioneze asemenea cadranului solar care nu indică decât orele însorite.” Un asemenea meteo-dependent prin metoda anamnezică semnalează şi pericolul unei uitări aparent patologice, pe care românul de rând o descrie, cu o mare ştiinţă involuntară, drept a uita de la mână până la gură. De fapt, de la un cuvânt la alte cuvinte, în actul de lectură. Cum ne mobilizăm memoria „imediată”, (pre)scur-tată, pentru că memoria păstrează şi povara unui efort? „Persoanele cu o memorie imediată slabă nu pot citi fraze foarte lungi”, ca ale lui M. Proust şi T. Mann, constată diaristul, cu voluntară banalitate, ceea ce observă o elementară teorie a lecturii. Dar cel mai tare se teme în fond nesinuosul Tournier de memoria calculatorului care păstrează totul, ereditar (aspect pe care, vom vedea numaidecât, Nabokov îl consideră firesc, natural), prin şi peste timp ori generaţii, ceea ce biologia ori fiziologia omului respinge: „Este greu de imaginat ce va deveni viaţa noastră când un robot ne va înregistra toate actele, toate cuvintele şi ne va confrunta fără încetare cu această povară moartă, strivitoare şi ameninţătoare”. Memoria totală, în regim filogenetic, i se pare, prin urmare, mortală. Antimemoria absolută, ea şi numai ea, ar atrage eternitatea. „Omul care ar poseda facultatea uitării totale, amnezicul absolut, ar fi nemuritor.”
Memoria generează şi condiţionează orice mod sau tipar retoric. Există în şi prin cuvânt. Un titlu de scriere memorialistică a lui Vladimir Nabokov, Vorbeste, memorie, este banal tocmai fiind natural. Gândirea, înţelegerea, limbajul se strecoară numai prin sita memoriei, printr-un fel de filtru vital. Şi, desigur, identitar. Nabokov îi găseşte chiar un substrat ereditar. „Se pare că toată viaţa am practicat cu cel mai mare zel activitatea de rememorare vie a unui petic de trecut şi am motive să cred că această acuitate patologică a înclinaţiei pentru retrospecţie este o trăsătură de caracter ereditară.” (Vorbeste, memorie. O autobiografie rescrisă, trad. de Sanda Andronescu, Ed. Universal Dalsi, Buc., 1994) Caracterul, nu doar temperamentul, l-ar fi moştenit acest scriitor care poate de regulă distinge precis între memoria personală şi cea străină, dar recunoaşte în prefaţa cărţii sale că se şi înşeală sau procedează cu superficialitate. Memoria sa, extinsă, traseistă, metaforizată, are rafturi, pentru cărţi, are orizont pentru tot, are lentile care o limitează. De aceea ea nu există în sine, pentru sine, dar pentru vitala creaţie, mediată de imaginaţie. Prin memoria sa imaginativă, Nabokov este un scriitor din clasa contemplativilor. „Asist cu plăcere la suprema performanţă a memoriei, măiestria cu care foloseşte nişte armonii naturale atunci când adună în lăcaşul ei tonalităţile suspendate şi hoinare ale trecutului. Îmi place să-mi imaginez etc.” Obligând memoria la o retorică a vorbirii, prin ceea ce recunoaşte a fi un cumul de rescrieri din memorie, Nabokov instituie şi impune o poetică a rescrierii (subtitlul o evidenţiază: O autobiografie rescrisă), aşa cum alţii impun o poetică a relecturii.
